Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 121/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 121/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 10210/105/2011*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 121

Ședința publică din data de 10 februarie 2015

Președinte - E. S.

Judecător - V.-I. S.

Judecător - A.-C. B.

Grefier - C. C.

Ministerul Public a fost reprezentat de procuror M. T. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, .. 22, județul Prahova, în numele MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1737/10 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanții D. T., domiciliat în Ploiești, Bulevardul București, nr. 8, ., ., D. S., domiciliată în . și S. M., domiciliată în Ploiești, ., ., județul Prahova.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimații-reclamanți S. M., asistată de avocat S. S. I., potrivit împuternicirii avocațiale nr._/2015, D. T. și D. S., reprezentați de același avocat, lipsind recurenta-pârâtă DGRFP Ploiești.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocat S. S.-I., pentru intimații-reclamanți, depune la dosar împuternicirea avocațială și solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, în temeiul art. 305 Cod proc. civilă, în combaterea susținerii potrivit căreia imobilul nu ar fi fost răscumpărat, constând în chitanța reprezentând c/val materialelor rezultate din demolarea construcției vechi.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu se opune încuviințării probei cu înscrisuri la cererea intimaților-reclamanți.

Curtea, în temeiul art. 305 Cod proc. civilă, încuviințează la cererea intimaților-reclamanți proba cu înscrisuri, ce a fost administrată în ședință publică și a constat în depunerea la dosar a chitanței nr. 1306/23.03.1981.

Avocat S. S.-I., pentru intimații-reclamanți și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, declară că nu au alte cereri de formulat.

Curtea ia act că nu s-au formulat alte cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Avocat S. S.-I., având cuvântul pentru intimații-reclamanți, solicită respingerea recursului declarat de pârâtă ca nefondat și menținerea soluției pronunțată de tribunal ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.

Învederează că s-a solicitat de către reclamanți acordarea de despăgubiri reprezentând c/val bunurilor mobile și imobile confiscate, respectiv demolate, pentru care s-au făcut dovezi cu proces-verbal de sechestru și de confiscare, în speță necontestându-se faptul condamnării cu caracter politic a autorilor reclamanților.

Arată că, deși se susține de către recurentă faptul că legea nu prevede acordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile, în realitate actul normativ nu distinge după natura bunurilor.

Referitor la critica inserată la punctul doi al motivelor de recurs, învederează că nu reclamanții erau datori să facă dovada faptului că măsura confiscării este efectul măsurii administrative, ori că nu au beneficiat de despăgubiri în echivalent pentru imobilele demolate, sarcina acestei probe revenind chiar recurentei.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului, astfel cum a fost declarat.

Apreciază că sentința este nelegală și netemeinică, iar pentru argumentele dezvoltate punctual în cuprinsul cererii de recurs, se impune casarea hotărârii și respingerea acțiunii formulate de către reclamanți ca neîntemeiată.

CURTEA,

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr._, reclamanții D. T., D. S. și S. M. au chemat în judecată Statul Român, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună acordarea de despăgubiri pentru bunurile ce au aparținut părinților lor, confiscate cu ocazia arestării acestora pentru motive politice, în temeiul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și să oblige pârâtul la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând daune morale pentru condamnarea pe nedrept, la pedepse de 11 ani și 4 ani, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în fapt, conform sentințelor nr. 377/1960 și nr. 1011/1953, pronunțate de Tribunalul M. București, părinții lor, D. I. și D. A. au făcut obiectul măsurilor de represiune ale regimului comunist, fiind condamnați pentru infracțiunea de uneltire, prevăzută și pedepsită de art. 209 C.pen. iar urmare a acestor condamnări, le-a fost confiscată întreaga avere, constituită din terenuri agricole, casă de locuit, grajd, magazie, atelaje precum și alte bunuri aflate în gospodărie.

Au arătat că, din toate aceste bunuri, după anul 1990 au putut fi recuperate numai terenurile (care nu fac obiectul prezentei cereri), pentru construcții nefiind încasată nicio despăgubire.

În drept, au invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009.

În dovedirea cererii, au depus la dosar, în copie, înscrisuri.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova a invocat, cu privire la daunele morale, decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiției în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Cu privire la daunele materiale, a arătat că reclamanții urmează să facă dovada că măsura confiscării este efectul măsurii administrative, că bunurile nu au fost restituite potrivit legii speciale (și eventual de ce nu au fost restituite) și că nu au obținut despăgubiri în echivalent.

Reclamanții și-au completat acțiunea, arătând că solicită acordarea de măsuri reparatorii și pentru suprafața de 5,33 ha teren, din care 1248 m.p. curți construcții.

Au arătat că, începând cu anii 1950, autorii lor au fost supuși persecuțiilor și arestărilor, principala lor vină fiind că erau înstăriți, posedând mai multe suprafețe de teren.

Au menționat că, potrivit legilor ce reglementează fondul funciar, apărute după anul 1991, în calitate de moștenitori legali, au formulat cereri și le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru mai multe suprafețe de teren preluate abuziv de stat.

Au arătat că, în urma cercetărilor efectuate la arhive, ulterior introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, au constatat că autorii lor au deținut suprafețe de teren mult mai mari, cele atribuite potrivit legilor de retrocedare reprezentând numai o mică parte dintre acestea.

În aceste condiții, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii și pentru suprafețele de teren ce figurează în procesul-verbal de confiscare din data de 3.10.1959, respectiv pentru suprafața de 5,33 ha, din care 1248 m.p. curți construcții.

Prin sentința civilă nr. 1929 din data de 05.07.2013, Tribunalul Prahova a respins acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanții D. T., D. S. și S. M., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit inventarului și procesului-verbal de sechestru aflate la filele 18, 19 din dosar, autorilor reclamanților le-au fost confiscate următoarele bunuri imobile: o casă cu 6 camere, construită din paiantă, acoperită cu tablă, un grajd din paiantă acoperit cu tablă, o magazie din paiantă și 5,33 ha teren.

Potrivit adresei emise de către Primăria comunei Năeni (fila 167) și titlurilor de proprietate depuse de către aceasta (filele 168-170), reclamanților le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri, astfel: de pe urma autoarei D. A., conform titlului de proprietate nr._/32/11.09.1998, o suprafață de 22.500 m.p., din care teren intravilan, 2000 m.p. arabil, 8100 m.p. vii, 11.252 m.p. pășuni și teren intravilan, 348 m.p. arabil, 800 m.p. curți construcții; de pe urma autorului D. I., conform titlurilor de proprietate nr._/45/22.04.2008 și nr._/6/25.10.1999, o suprafață totală de 52.700 m.p., din care 28.400 m.p. vii, 14.300 m.p. pășuni și 10.000 m.p. pădure.

Prin urmare, reclamanților le-a fost reconstituită, în baza Legii nr. 18/1991, o suprafață de teren mai mare decât cea menționată în inventarul bunurilor confiscate și procesul-verbal de sechestru sus-menționate, astfel încât nu se impune acordarea altor măsuri reparatorii.

Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții întocmit de exp. G. N. (filele 127-131), pe terenul situat în ., din cele trei construcții menționate în procesul-verbal de sechestru din data de 3.10.1959, există numai magazia, celelalte construcții (clădirea de locuit și grajdul) fiind demolate, conform celor declarate de către reclamantul D. T..

În ceea ce privește casa formată din 6 camere, expertul a constatat că reclamantul D. T., folosind o parte din fundația clădirii de locuit demolate a construit o nouă clădire de locuit, care păstrează dimensiunile încăperilor vechi demolate.

Cu privire la grajdul construit din paiantă, în cuprinsul raportului de expertiză s-a menționat că acesta a fost demolat și reconstruit pe același amplasament de către reclamantul D. T..

Din probele administrate în cauză, nu a rezultat dacă aceste două construcții au fost demolate de către reclamantul D. T., în a cărui posesie se află terenul aferent, sau de către alte persoane ca urmare a confiscării.

Atât timp cât reclamanții nu au solicitat administrarea de probe pentru a se dovedi că bunurile imobile confiscate au fost demolate anterior reintrării terenului aferent în posesia reclamantului D. T., nu pot fi acordate pentru acestea măsuri reparatorii.

În ceea ce privește celelalte bunuri confiscate pentru care reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii, instanța a constatat că, prin decizia nr. 6 din 15.04.2013, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.

Având în vedere aceste considerente, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat recurs, considerând că este nelegală și netemeinică, susținând că, în fapt, deși a reținut în mod corect că acțiunea introductivă are două capete de cerere, respectiv acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate părinților lor, urmare a condamnărilor cu caracter politic și acordarea de daune morale, în cuantum de 200.000 lei, pentru condamnarea pe nedrept la pedepse privative de libertate, instanța de fond nu s-a pronunțat decât cu privire la primul capăt de cerere, ignorând pur și simplu, atât în considerente cât și în dispozitivul sentinței, cererea cu privire la acordarea de daune morale, situație care, în opinia recurenților, atrage casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Analizând pe fond primul capăt de cerere, instanța ajunge la concluzii care sunt în contradicție cu probatoriile administrate în cauză, reținute chiar în motivarea sentinței.

Astfel, au dovedit, fără putință de tăgadă, că urmare a condamnărilor cu caracter politic, autorilor acestora le-au fost confiscate, ca pedeapsă complementară, o casă, anexe gospodărești, terenuri și alte bunuri, toate menționate atât în procesul verbal de sechestru, cât și în celelalte documente depuse la dosarul cauzei.

Nici Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, nici reprezentantul Parchetului și nici Primăria Comunei Năeni, la solicitarea instanței, nu au negat preluarea abuzivă a acestor bunuri și nici nu au invocat acordarea de măsuri reparatorii, în baza unor legi speciale, pentru bunurile confiscate.

În măsura în care avea nelămuriri cu privire la modul de preluare sau în ce privește situația juridică actuală a acestor bunuri, în virtutea rolului său activ, instanța trebuia să pună în discuția părților aceste aspecte și să ceară, eventual suplimentarea probatoriului.

De altfel, nu recurenții, în calitate de reclamanți, trebuiau să dovedească faptul că, pe de o parte, bunurile confiscate nu le-au fost restituite (și nici nu aveau cum, nefiind adevărat) în baza unor legi speciale, sau că nu le-au demolat (în cazul construcțiilor), pe de altă parte. Singura obligație a acestora, în acest cadru procesual, consta în a dovedi că bunurile le-au fost confiscate urmare a unor măsuri de represiune cu caracter politic, ceea ce au dovedit cu prisosință prin actele depuse la dosar.

Astfel, din probatoriile administrate rezultă atât existența unei case de locuit cu anexe și un întreg inventar ce au fost confiscate, cât și faptul că, în ce privește terenurile, autorii noștri au deținut suprafețe mult mai mari decât cele confiscate, din care numai o parte au fost restituite prin legile fondului funciar.

Așa cum au arătat, în măsura în care avea unele nelămuriri, în baza rolului său activ, instanța putea cere lămuriri suplimentare de la instituțiile implicate în aplicarea legilor cu caracter reparatoriu, nu să se pronunțe, fără a pune în discuție aceste aspecte, încălcând astfel dreptul recurenților la apărare.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea Sentinței civile nr.1929/05.07.2013, pronunțată de Tribunalul Prahova în dosar nr._ și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se pronunța cu privire la ambele capete de cerere, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței recurate și admiterea cererii așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 291/20.02.2014 a admis recursul declarat de reclamanții D. T., D. S. și S. M., împotriva sentinței civile nr. 1929 din 5 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român- prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Ploiești a reținut că recursul formulat este fondat pentru următoarele considerente:

Astfel, așa cum în mod corect susțin recurenții nu aceștia, în calitate de reclamanți, trebuiau să dovedească faptul că, pe de o parte, bunurile confiscate nu le-au fost restituite în baza unor legi speciale, sau că nu le-au demolat (în cazul construcțiilor.

Singura obligație a acestora, în acest cadru procesual, consta în a dovedi că bunurile le-au fost confiscate urmare a unor măsuri de represiune cu caracter politic, ceea ce rezultă din actele depuse la dosar.

Ori din analiza raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că terenul de 1248 m.p. menționat în procesual verbal de sechestru din data de 03.10.1959, a fost identificat, s-a stabilit că nu a făcut obiectul legilor fondului funciar, dar nu s-a stabilit cine în deține sau dacă există vreun act de proprietate privitor la acest teren și care este actul sau dacă face obiectul unor legi speciale de reparație..

Nici cu privire la terenul în suprafață de 5,33 ha nu s-a menționat decât că nu a făcut obiectul legilor fondului funciar, fără însă a se arăta dacă aceste suprafețe au fost avute în vedere la emiterea titlurilor de proprietate nr._/32/11.09.1998,_/45/22.04.2008 și_/6/25.10.1999.

De asemenea, din adresa nr.20/21.03.2013 nu rezultă că reclamanților recurenți le-au fost acordate despăgubiri în baza unor legi speciale pentru bunurile confiscate de la autorii lor.

Și critica referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat și nici nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a daunelor morale este întemeiată, întrucât deși instanța a respins acțiunea în totalitate ca neîntemeiată nu a analizat și acest capăt de cerere.

Față de considerentele mai sus expuse, Curtea a admis recursul formulat, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare pentru ca în urma probatoriilor ce se impun a fi administrate să se stabilească, dacă reclamanții au primit vreo despăgubire în temeiul vreunei legi speciale pentru bunurile confiscate, dacă suprafața de teren reconstituită autorilor acestora este identică cu cea menționată în procesul verbal de sechestru din data de 03.10.1959, daca terenul de 1248 m.p. este inclus în titlurile de proprietate nr._/32/11.09.1998,_/45/22.04.2008 și_/6/25.10.1999, precum și dacă bunurile imobile construcții confiscate au fost demolate anterior reintrării terenului aferent în posesia reclamantului D. T..

De asemenea, Curtea a dispus ca instanța de fond cu ocazia rejudecării să se pronunțe pe toate capetele de cerere, urmând a clarifica aspectele mai sus menționate.

Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului Prahova, cauza a fost reîngregistrată sub nr._ la data de 14.03.2014.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 1737/10 iulie 2014, Tribunalul Prahova a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 4863 lei reprezentând contravaloarea animalului confiscat, potrivit procesului-verbal de sechestru din 03.10.1959, potrivit concluziilor raportului de expertiză B. V. înregistrat la B.L.E. sub nr. 600/20.VI.2013.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 46.380 lei reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate (casă, magazie, garaj) potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică G. N., înregistrat la BLE sub nr. 865/12.XI.2012.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții în calitate de fii ai defuncților D. I. și D. A. au solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor pentru bunurile ce le-au fost confiscate și în în temeiul art. 5 alin.1 din legea nr. 221/2009 obligarea statului Român la plata daunelor morale.

Au arătat faptul că terenurile agricole au fost retrocedate însă pentru construcțiile confiscate, atelajele și bunurile aflate în gospodărie nu au fost despăgubiți.

Prin cererea completatoare primită în ședința publică din 03.07.2012, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii și pentru suprafața de 5,33 ha teren din care 1248 mp curți construcții.

Ulterior, în ședința publică din 17.04.2013, reclamanții prin apărător, au înțeles să renunțe la proba cu expertiză specialitatea agricultură și evaluare bunuri mobile, aceasta având ca scop evaluarea bunurilor mobile confiscate.

În primul ciclu procesual, s-au încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiză specialitatea topografie, expertiză zootehnie având ca obiect evaluarea animalului confiscat, expertiză construcții având ca obiectiv evaluarea construcțiilor demolate.

Prin decizia nr. 291/20.02.2014 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul și a casat sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de fond să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere și să administreze probe suplimentare fără a indica care sunt probele care ar trebui să fie administrate de către instanță, ci doar situația de fapt care ar trebui dovedită, respectiv dacă construcțiile au fost demolate de către autorii reclamanților,de către reclamanți, sau de către stat în urma confiscării, dacă terenurile menționate în procesul-verbal de sechestru au făcut obiectul reconstiturii în temeiul legii 18/1991 în totalitate sau în parte,

Având în vedere dispozițiile art. 315 Cod proc.civ. potrivit cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, tribunalul, în vederea suplimentării probei cu înscrisuri, la solicitarea reclamanților a dispus efectuarea unor adrese la Comisia Locală de aplicare a Fondului funciar Năieni și la Primăria Năieni, pentru a se afla regimul juridic a terenurilor și al construcțiilor pentru care se solicită despăgubiri.

Potrivit inventarului și procesului-verbal de sechestru (filele 18, 19 din dosar fond primul ciclu procesual) autorilor reclamanților le-au fost confiscate următoarele bunuri imobile: o casă cu 6 camere, construită din paiantă, acoperită cu tablă, un grajd din paiantă acoperit cu tablă, o magazie din paiantă și 5,33 ha teren, dar și un cal murg în vârstă de 7 ani, 1 căruță pentru un cal, 5 butoaie cu capacitate totală de 800 litri, un cazan de fabricat țuică, un plug, o tocitoare, un zdrobitor pentru struguri.

În ceea ce privește bunurile mobile, tribunalul a reținut faptul că în ședința publică din 17.04.2013, reclamanții prin apărător, au înțeles să renunțe la proba cu expertiză specialitatea agricultură și evaluare bunuri mobile, astfel că ținând cont de principiul disponibilității ce guvernează procesul civil dar și de faptul că sarcina probei aparținea reclamanților, tribunalul a stabilit că nu se va mai pronunța cu privire la acordarea despăgubirilor referitoare la bunurile mobile indicate în procesul-verbal de sechestru.

În ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru terenurile agricole în suprafața de 5,33 ha confiscate și pentru construcțiile demolate, tribunalul a reținut următoarele:

Pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr.221/2009 trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- reclamantul să aibă calitatea de persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, calitatea de soț, sau calitatea de descendent al unei astfel de persoane, până la gradul al II-lea inclusiv;

- bunurile pentru care se solicită despăgubirea să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile celorlalte legi speciale de reparație, respectiv legea 10/2001 sau legea 18/1991.

Tribunalul a reținut că primele condiții sunt îndeplinite, întrucât reclamanții sunt descendenții persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic.

În ceea ce privește condiția nerestituirii bunurilor, tribunalul a reținut că potrivit titlurilor de proprietate nr._/11.09.1998,_/45 din 22.04.2002 și_/6 din 25.10.1999, Comisia Județeană B. a reconstituit dreptul de proprietate către reclamanți de pe urma defuncților D. A. și D. I. pentru suprafața totală de 7, 52 ha pe teritoriul satului Năieni.

Potrivit adreselor înaintate Tribunalului Prahova, în urma solicitărilor după casarea cu trimitere (fila 22) Comisia Locală de Fond funciar Năieni a comunicat faptul că suprafețele de teren cuprinse în titlurile de proprietate au făcut obiectul legii 18/1991 în totalitate, iar reconstituirea s-a făcut atât pe același amplasament cât și pe amplasamente diferite. De asemenea, a mai menționat faptul că suprafețele de teren existente în procesul-verbal de sechestru sunt aceleași cu cele pe care D. A. și D. N.I. le-au adus în CAP.

Având în vedere faptul că sarcina probei a fost răsturnată, întrucât pârâta a făcut dovada restituirii terenurilor confiscate potrivit Legii nr. 18/1991, le revenea reclamanților sarcina de a dovedi faptul că în realitate terenurile confiscate nu sunt acelea care au fost reconstituite, însă aceștia nu au făcut această dovadă și nici nu

s-au înscris în fals cu privire la cele afirmate de către Comisia Locală Năieni, a arătat tribunalul.

Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a apreciat că reclamanților le-au fost reconstituite, în baza Legii nr. 18/1991, suprafețele de teren menționate în inventarul bunurilor confiscate și procesul-verbal de sechestru sus-menționate, astfel încât nu se impune acordarea altor măsuri reparatorii. Reclamanții nu pot pretinde obținerea unor despăgubiri, în temeiul unei alte reglementări legale pentru aceleași bunuri, deci nu pot pretinde în mod legal, obținerea unei duble reparații a daunelor.

În ceea ce privește acordarea despăgubirilor privind construcția demolată, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la grajdul construit din paiantă, în cuprinsul raportului de expertiză s-a menționat că acesta a fost demolat și reconstruit pe același amplasament de către reclamantul D. T..

Potrivit adresei înaintată Tribunalului Prahova de către Primăria Năeni, după casarea cu trimitere (fila 23-dosar al doilea ciclu procesual) imobilul construcție menționat în procesul-verbal de sechestru figurează în evidențele fiscale ale primăriei, din 15.05.1980.

Având în vedere faptul că prin decizia nr. 1542/20.09.1960 (filele 25-32 dosar fond primul ciclu procesual) s-a dispus confiscarea totală a averii autorului reclamanților, deci inclusiv a casei din 6 camere, a grajdului și a magaziei, dar și faptul că reclamantul D. T. figurează la rolul fiscal al Primăriei Năieni abia din anul 1980, dar și faptul că pârâtul nu a dovedit că aceste construcții au făcut obiectul unor legi speciale de reparații și că au fost demolate după . de către reclamanți, tribunalul, folosindu-se și de dispozițiile art. 1203 cod civil dar luând în considerare și contextul politic și social al momentului confiscării, a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate, conform concluziilor raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții civile, expert G. N., înregistrat la BLE

sub nr. 865/12.11.2012 în valoare totală de 46.380 lei.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să obțină despăgubiri în valoare de 4.683 lei, reprezentând contravaloarea calului confiscat, conform raportului de expertiză specialitatea zootehnie, înregistrat la BLE sub nr. 600/20.VI.2013.

În ceea ce privește daunele morale, tribunalul a constatat că temeiul de drept indicat de reclamanți, reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. (Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei.) De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.

În raport de această afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile.

În acest context, acțiunea vizând daune morale a devenit neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamanți, a apreciat instanța de fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor Publice, apreciind că este nelegală și netemeinică.

Cu privire la hotărârea instanței de a acorda despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate, potrivit art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, recurenta a învederat ca aceasta prevedere nu poate constitui temei de drept pentru admiterea cererii, deoarece potrivit textului de lege menționat, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, se realizează numai daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.

Se poate lesne observa, a susținut recurenta, ca legiuitorul a avut in vedere acordarea despăgubirilor numai pentru imobilele preluate abuziv si nicidecum nu se refera la preluarea abuziva a bunurilor mobile. Legile speciale, respectiv Legea 18/1991, Legea 112/1995, Legea 10/2001 si Legea 247/2005 au creat cadrul legislativ pentru repararea neajunsurilor aduse foștilor proprietari prin rechizitii, confiscări, naționalizări sau preluări sub diferite forme, dar niciuna din aceste legi nu conțin prevederi pentru acordarea unor despăgubiri pentru confiscarea unor bunuri mobile .

In materia revendicării mobiliare se aplica dispozițiile art. 1909 -1910 Cod civil, aceste prevederi determinând existența unui regim juridic diferențiat privitor la revendicarea mobiliara față de cel aplicabil revendicării imobiliare .

Astfel, hotărârea instanței de fond este nelegală, a susținut recurenta, prevederea din legea reparatorie neputând constitui temei de drept al admiterii cererii de acordare de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate .

Sub un alt aspect, recurenta a învederat că legiuitorul se refera la bunurile mobile confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu se regăsește în speța, în hotărâre nefiind indicată expres confiscarea acestora, așa cum arată actul normativ .

În speță, a menționat recurenta, nu s-a făcut dovada ca măsura confiscării este efectul măsurii administrative si de asemenea, nu s-a făcut dovada ca intimații nu au beneficiat de despăgubiri in echivalent pentru imobilele demolate.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii ca neîntemeiate .

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare, fiind reprezentați în instanță de apărător ales, care a solicitat prin concluziile orale respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința atacată sub aspectul criticilor formulate, dar și a textelor de lege aplicabile spetei, Curtea apreciază ca fondat recursul formulat, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei:

In ce priveste critica formulata de catre recurenta, privind gresita obligare a acesteia la plata sumei de 46.380 lei, reprezentand contravaloarea constructiilor demolate, Curtea constata ca este neintemeiata.

In acest sens, Curtea retine ca prima instanta, in mod judicios, pe baza probatoriilor administrate in cauza, a stabilit ca, prin decizia nr. 1542/20.09.1960 pronuntata de Tribunalul M. de Regiune Militara Bucuresti s-a dispus confiscarea totală a averii autorului reclamanților, deci inclusiv a casei din 6 camere, a grajdului și a magaziei (filele 25-32 dosar fond primul ciclu procesual).

De asemenea, prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții întocmit de exp. G. N., s-a concluzionat ca, pe terenul situat în ., din cele trei construcții menționate în procesul-verbal de sechestru din data de 3.10.1959, există numai magazia, celelalte construcții (clădirea de locuit și grajdul) fiind demolate, conform celor declarate de către reclamantul D. T. (filele 127-131 dosar fond prim ciclu procesual ).

Totodata, expertul a constatat că, in ceea ce privește casa formată din 6 camere, reclamantul a construit o nouă clădire de locuit folosind o parte din fundația clădirii de locuit demolate, care păstrează dimensiunile încăperilor vechi demolate, iar cu privire la grajdul construit din paiantă, s-a precizat că acesta a fost demolat și reconstruit pe același amplasament de către reclamantul D. T..

Aceste imprejurari sunt intarite si de inscrisul depus in recurs, respectiv chitanta ./1980 nr. 1306 din 23.03.1981 eliberata de Administratia Financiara a Judetului Buzau, . contravalorii materialelor in urma demolarii cladirii D. N.I. ( fila 21 recurs).

Prin urmare, atat timp cat s-a facut dovada confiscarii acestor bunuri imobile si nu s-a probat restituirea acestora sau acordarea de despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constata ca, in mod legal, prima instanta a obligat parata la plata contravalorii constructiilor demolate.

Cat priveste critica formulata de catre recurent, privind imprejurarea ca legiuitorul se refera la bunurile mobile confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu se regăsește în speța, în hotărâre nefiind indicată expres confiscarea acestora, așa cum arată actul normativ, precum si faptul ca nu s-a făcut dovada ca măsura confiscării este efectul măsurii administrative si ca intimații nu au beneficiat de despăgubiri in echivalent pentru imobilele demolate, Curtea o va inlatura, ca neintemeiata.

Asa cum am retinut in preambulul acestei motivari, prin decizia nr. 1542/20.09.1960 pronuntata de Tribunalul M. de Regiune Militara Bucuresti s-a dispus confiscarea totală a averii autorului reclamanților, or, in aceste conditii, nu mai era necesara detalierea bunurilor, atat timp cat s-a folosit sintagma exhaustiva mentionata anterior.

Pe de alta parte, Curtea retine ca, atat timp cat confiscarea s-a dispus prin decizia mai sus aratata, rezulta fara dubiu ca aceasta masura este efectul unei masuri administrative, nemaifiind necesar ca reclamantii sa produca dovezi suplimentare in legatura cu acest aspect.

In plus, sustinerea recurentei in sensul ca era necesar ca intimatii sa faca dovada ca nu au beneficiat de despăgubiri in echivalent pentru imobilele demolate nu poate fi validata de Curte, caci s-ar fi impus acestora sarcina dovedirii unui fapt negativ. In realitate, recurenta este cea care ar fi trebuit sa probeze faptul pozitiv, respectiv cel al imprejurarii ca intimatii ar fi incasat acele despagubiri.

Cat priveste, insa, critica vizand obligarea la plata sumei de 4863 lei, reprezentand contravaloarea animalului confiscat, Curtea constata ca este intemeiat.

In acest sens, Curtea retine ca, prin Decizia nr. 6/2013 pronuntata de ICCJ in interesul legii, s-a statuat ca: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.

A retinut, astfel, ICCJ, că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

Pe cale de consecinta, Curtea constata ca recursul este fondat doar sub acest aspect, respectiv cel al acordarii despagubirilor pentru un bun mobil (animalul confiscat), care nu intra in domeniul de reglementare al Legii 221/2009.

F. de toate aceste considerente, in temeiul disp. art. 312 C.pr. civ, Curtea va admite recursul si va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va înlătura obligația pârâtului de a plăti reclamanților suma de 4863 lei, reprezentând c/val animalului confiscat.

De asemenea, Curtea va menține restul dispozițiilor sentinței .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN N. LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, .. 22, județul Prahova, în numele MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1737/10 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu reclamanții D. T., domiciliat în Ploiești, Bulevardul București, nr. 8, ., ., D. S., domiciliată în . și S. M., domiciliată în Ploiești, ., ., județul Prahova și în consecință:

Modifică în parte sentința civilă nr. 1737/10 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că înlătură obligația pârâtului de a plăti reclamanților suma de 4863 lei, reprezentând c/val animalului confiscat.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 10 februarie 2015.

Președinte, Judecători,

E. S. V.-I. S. A.-C. B.

Grefier,

C. C.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr. 3120/2006

Red. VIS

Tehnored.CC

2 ex/_20.02.2015.

d.f. nr._ Tribunalul Prahova

j.f. E. C. D.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 143/2015. Curtea de Apel...		Cereri. Decizia nr. 152/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 121/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 121/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI