Evacuare. Decizia nr. 419/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 419/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 419/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA nr.419

Ședința publică din data de 5 mai 2015

Președinte –V. S.

Judecători - E. M.

– V. G.

Grefier - A. F.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții A. D. și A. D., ambii domiciliați în Ploiești, ., județ Prahova și pârâta ., cu sediul în S., ., județ Prahova, împotriva deciziei civile nr.927 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ., cu sediul în Ploiești, .. 3-5, județ Prahova.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 28 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea la data de 5 mai 2015, dând următoarea decizie:

C u r t e a

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei S. sub nr._, reclamanții A. D. și A. D. au solicitat în contradictoriu cu pârâta . să se dispună: evacuarea acesteia de pe suprafața de teren de 540 mp. situat în or. S., .; obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru suprafața de teren de 540 mp de la 12.10.2011 până în prezent, lipsă de folosință estimată la suma de 5.000 lei; obligarea pârâtei să-și ridice toate instalațiile care ocupă suprafața menționată cât și subsolul acesteia și să aducă terenul la stadiul la stadiul inițial (fără platforma de beton); obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii terenului în suprafață de 540 mp. situați în orașul S., . având ca vecinătăți: la Nord - . - Consiliul Local S. (clădiri), la Est - .-.., astfel cum rezultă din extrasul de Carte Funciară anexat la acțiune.

De asemenea, s-a arătat de către reclamanți că terenul în litigiu și clădirea situată pe acest teren (91 mp.) l-au obținut prin contract de vânzare-cumpărare de la . Ploiești.

Privitor la situația juridică a terenului, reclamanții au arătat că între . și . existat mai multe litigii pe rolul instanțelor de judecată, stabilindu-se că terenul în litigiu nu este proprietatea pârâtei ..

Reclamanții au mai arătat că pârâta . a indicat inițial drept titlu de proprietate Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate MO nr. 0454/19 aprilie 1995 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației însă, urmare verificărilor efectuate, au constatat că suprafața de teren de 540 mp. (în litigiu) a fost scoasă din evidența actelor de proprietate ale pârâtei . însuși Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale conform Ordinului nr. 35/10.02.2011.

În aceste condiții, reclamanții au solicitat Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliara Prahova întabularea dreptului de proprietate, ceea ce a dus la deschiderea Cărții Funciare nr._/26.08.2011 și intabularea dreptului de proprietate asupra terenului pe numele reclamanților.

De asemenea, s-a mai arătat că la data de 12 octombrie 2011 au solicitat pârâtei să elibereze suprafața de teren însă pârâta, prin adresa nr. 341/21.10.2011, le-a comunicat că: „nu înțelege să dea curs cererii de a elibera terenul".

Astfel, reclamanții au promovat acțiunea deoarece, în calitate de proprietari, nu pot beneficia de fructele bunului, solicitând și lipsa de folosință a terenului în cauză, ocupat atât la suprafață cât și în subsol de instalațiile de canalizare-industriala ale pârâtei.

Aceste pretenții le-au estimat la suma de 5000 lei, suma care urmează a fi stabilită cu exactitate prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.

La data de 9 februarie 2012 pârâta . a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în evacuare și a solicitat respingerea cererii pe considerentul că dreptul real de proprietate asupra unui teren nu poate fi apărat decât pe calea acțiunii în revendicare, nicidecum pe calea acțiunii în evacuare și, mai mult, evacuarea e inadmisibilă atunci când în realitate se tinde la realizarea dreptului de proprietate.

De asemenea, s-a mai arătat că acțiunea în evacuare este o acțiune specifică raporturilor juridice de locațiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită locatar, folosința pe timp determinat a unui bun individual determinat și neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

Pe calea cererii reconvenționale (precizată) a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711 din 15.05.2003 la BNP D. C. I., pentru cauză ilicită, vânzarea-cumpărarea intervenită fiind o operațiune speculativă încheiată de reclamanți cu un neproprietar, în cunoștința faptului că vânzătorul nu este titularul niciunui drept real cu privire la imobilul dedus judecății și, mai mult, cu intenția clară de a-și preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să își aproprieze în mod fraudulos terenul în litigiu.

Pârâta a arătat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr._95 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, societății-pârâte i-a fost constituit un drept de proprietate pentru o suprafață extinsă de teren, în care se regăsea și suprafața în litigiu însă, în urma procedurilor judiciare demarate de ., prin sentința civilă 184/27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești, respectiv decizia 3179/25.10.2002 a CSJ, a fost constatată nulitatea absolută parțială a actului juridic menționat anterior, motivat de aspectul că suprafața în litigiu i-ar fi fost necesară pentru desfășurarea activităților specifice.

De asemenea, s-a mai arătat că în cursul anului 2003 . „a înstrăinat" către asociatul persoană fizică A. D. suprafața în litigiu, în justificarea pretinsului său drept de proprietate vânzătoarea exhibând doar hotărârile judecătorești despre care a făcut vorbire în precedent care, în esența lor, au constatat doar nulitatea absolută a unui titlu de proprietate care aparține pârâtei, fără a recunoaște/constitui drepturi proprii în patrimoniul societății-reclamante.

Ca urmare a acestui aspect, pârâta a arătat că în considerarea situațiilor litigioase intervenite între părți ulterior procedurilor menționate anterior, prin cererea ce a făcut obiectul dosarului 826/2004 pârâta s-a adresat Judecătoriei S. cu solicitarea de a se constata inexistența dreptului de proprietate al pretinsei autoare a reclamanților pentru suprafața de teren aflată anterior în proprietatea sa și în subsolul căreia - în perioada în care au justificat un drept real – societatea a realizat investiții de peste 3.000.000 euro și, totodată, de a se dispune rectificarea CF nr.1034/N S. deschisă pe numele reclamantului A. D., în sensul radierii dreptului de proprietate al acestora asupra bunului, cu mențiunea că în urma probatoriului administrat instanța a apreciat acțiunea întemeiată și a admis-o în integralitatea sa.

Astfel, cu privire la acest aspect, societatea-pârâtă a învederat faptul că în vederea pronunțării sentinței civile 948/07.12.2004 instanța a avut în vedere expres faptul că . nu a fost în măsură să producă niciun act de proprietate care să facă dovada drepturilor sale proprii cu privire la terenul dedus judecății, situație de fapt care se desprinde fără echivoc din analizarea considerentelor sentinței pronunțate, în care se reține expres că "pentru a se stabili în ce măsură se justifică cererea reclamantei, trebuie să se stabilească dacă pârâta . are sau nu la rândul său vreun drept de proprietate asupra aceluiași bun", concluzia fiind de natură să nu lase nicio îndoială cu privire la motivele care au condus instanța la admiterea acțiunii promovate în care se arată că "în niciuna din cele două sentințe nu este constituit pentru pârâta A. SRL Ploiești vreun drept de proprietate asupra terenului de 566,15 mp, fiind evident că obiectul celor două acțiuni civile în justiție a fost altul. În aceste condiții, cum la dosarul CF sau la prezentul dosar . Ploiești nu a depus vreun act translativ de proprietate, rezultă că această societate nu a avut și nu are vreun drept de proprietate asupra acestui bun nicicând.

Totodată, s-a mai arătat de societatea-pârâtă că soluția prezentată anterior a fost confirmată și prin sentința pronunțată de CEDO la 26 mai 2009 în soluționarea Petiției_/04, formulată de A., instanța europeană statuând în mod neechivoc faptul că acesteia nu i-a fost încălcat niciun drept cu privire la bunurile sale, întrucât "dreptul de proprietate (...) nu este dovedit prin niciun titlu și nu a fost stabilit prin sentințe de către instanțele care au soluționat această problemă (...)", motiv pentru care capătul de cerere având drept temei încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 care garantează respectarea drepturilor persoanelor cu privire la proprietate "a fost considerat incompatibil ratione materiae cu dispozițiile din convenția în sensul art. 58 3 și a trebuit să fie respins în conformitate cu art. 35 4" (Titlul II, pct.26, 30 și 31 din decizia CEDO), urmarea firească a acestor considerente fiind și respingerea daunelor materiale solicitate de reclamantă cu motivarea reținută în conținutul pct. 37 din același înscris, care a fost justificat prin lipsa bunului litigios din patrimoniul acesteia, în conținutul înscrisului invocat fiind reținut expres aspectul că reclamanta nu deținea "un bun" în sensul Convenției în terenul în litigiu.

La data de 8 martie 2012 reclamanții-pârâți A. D. și A. D. au formulat întâmpinare față de excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și de cererea reconvențională, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei-reclamantă reconvențional, în ceea ce privește acțiunea în nulitate a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1046/2003, precum și excepția lipsei de interes a acesteia în a promova acțiunea.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei reconvenționale în promovarea acțiunii în nulitate absolută a actului juridic intitulat contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1046/2003, reclamanții au arătat că nu dețin niciun contract de vânzare cumpărare al imobilului din S. care să fi fost autentificat de vreun notariat public sub nr.1046/2003, astfel încât sub acest aspect cererea formulată de pârâtă nu îi privește.

Au mai susținut că în cauză este mai mult decât evident că reclamanta reconvențională nu poate invoca un interes legitim cu privire la modalitatea de naștere a dreptului reclamanților de proprietate, tocmai pentru împrejurarea esențială că, în urma demersurilor judiciare efectuate anterior de vânzătoarea lor, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, că reclamanta . este proprietara suprafeței de teren.

Totodată, s-a mai arătat de către reclamanți că prin acțiunea de evacuare dedusă judecății nu înțeleg să exercite o acțiune în realizarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, astfel cum se susține de societatea-pârâtă care exercită posesia cu rea-credință și nu are niciun drept de proprietate asupra terenului în litigiu, dreptul lor de proprietate fiind intabulat în Cartea Funciară.

De asemenea, s-a mai solicitat de către pârâtă pentru opozabilitate introducerea în cauză a . Ploiești.

La termenul de judecată din data de 5 aprilie 2012 pârâta . a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în petitul cererii reconvenționale deduse judecății, în sensul că numărul corect al contractului de vânzare-cumpărare este 711/15 mai 2003 autentificat de BNP D. C. I. și a precizat că a formulat cerere reconvențională pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită și nu invocă un drept de proprietate al pârâtei.

Pârâta a mai arătat că a fuzionat prin absorbție cu . întreg patrimoniul acesteia din urmă, iar societatea-pârâtă S. SA s-a reorganizat conform Legii 15/1990 la 8 martie 1991.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr.711/15.05.2003 pârâta . că este perfect legal, legalitate conferită și de decizia penală nr.91 irevocabilă, dată în dosarul nr.8519/2004 de Curtea de Apel Ploiești, în urma plângerilor penale formulate de .>

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2012 reclamanții A. au depus la dosar notă de ședință, prin care au invocat excepția de nelegalitate a autorizației de construire nr.182/11.11.2004 emisă de Primarul orașului S. și au solicitat suspendarea judecății cauzei și trimiterea dosarului instanței de contencios administrativ, respectiv Tribunalul Prahova, ca fiind competent pentru soluționarea excepției.

Prin sentința nr.523/14.02.2013 Tribunalul Prahova - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a autorizației de construire nr.182/11.11.2004 emisă de Primarul S. și a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate formulată de reclamanții A..

Prin decizia nr.5295/23.05.2013 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. împotriva sentinței nr. 523 din 14.02.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova.

La termenul de judecată din data de 23 ianuarie 2014 reclamanții au depus la dosar o precizare a acțiunii în sensul majorării câtimii obiectului pretențiilor, în sensul că valoarea despăgubirilor solicitate ca urmare a lipsei de folosință a terenului este de 284.310 lei.

Prin sentința civilă nr.297/20.03.2014, Judecătoria S. a admis excepția inadmisibilității acțiunii în evacuare invocată de pârâta .; a respins ca inadmisibilă acțiunea în evacuare formulată de reclamanții A. D. și A. D.; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere din acțiunea introductivă, privind lipsa de folosință și obligarea pârâtei .-și ridice instalațiile și să aducă terenul la stadiul inițial; a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de reclamanții-pârâți A. D. și A. D. referitoare la cererea reconvențională, lipsa calității procesuale active a pârâtei-reclamante . lipsa de interes a acesteia și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă ., compensând cheltuielile de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în evacuare excepție invocată de către pârâta . reclamanții A. D. și A. D. susțin că sunt proprietarii terenului în suprafață de 540 mp. situat în S., . având ca vecinătăți: la Nord . Consiliul Local S. (clădiri), la Est . . cum rezultă din extrasul de Carte Funciară, terenul în litigiu și clădirea situată pe acest teren (91 mp.) fiind obținute de la . Ploiești prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.711/15.05.2003 la BNP D. C. I..

Privitor la situația juridică a terenului, reclamanții au mai susținut că între . și pârâta . existat mai multe litigii pe rolul instanțelor de judecată, stabilindu-se că terenul în litigiu nu este proprietatea pârâtei ., aceasta susținând la rândul său că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO7 nr._95 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației i-a fost constituit un drept de proprietate pentru o suprafață extinsă de teren, în care se regăsea și suprafața în litigiu însă, în urma procedurilor judiciare demarate de ., prin sentința civilă nr. 184/27.06.200 a Curții de Apel Ploiești, respectiv decizia nr. 3179/25.10.2002 a CSJ a fost constatată nulitatea absolută parțială a actului juridic sus-menționat motivat de aspectul că suprafața în litigiu i-ar fi fost necesară societății A. pentru desfășurarea activităților specifice. Prin decizia nr.120/15 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în anulare formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și în consecință a fost casată decizia nr. 3179 din 25.10.2002 a CSJ. A fost admis recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile 184/27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești - Secția comercială și de contencios administrativ - sentință care a fost schimbată, în sensul că acțiunea reclamantei . Ploiești în contradictoriu cu pârâții . și Ministerul Agriculturii, Alimentației Pădurilor și Consiliul Local S. a fost respinsă ca tardivă.

Așa fiind, cu privire la acțiunea reclamanților A. D. și A. D. în evacuarea pârâtei . pe suprafața de teren de 540 mp. instanța a apreciat că este inadmisibilă, având în vedere că acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locator, s-a obligat să procure celeilalte părți, numită locatar, folosința pe timp determinat a unui bun individual determinat și neconsumptibil în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

În cauza de față, cum între reclamanți și pârâtă nu au existat astfel de raporturi de obligații derivate din locațiune, ci doar raporturi de drept real, constând în exercitarea de către pârâtă a posesiei asupra imobilului, cererea principală în evacuare fiind respinsă ca inadmisibilă.

A mai reținut instanța fondului că în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Justiție și Casație (Secția civilă și de proprietate intelectuală - prin decizia nr. 2102/17.03.2005) reținând în considerente următoarele: „Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acțiune reală, deci, prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului”.

Cu privire la celelalte două capete de cerere din acțiunea principală, privind lipsa de folosință și obligarea pârâtei .-și ridice instalațiile și să aducă terenul la stadiul inițial, prima instanță a reținut următoarele:

Relativ la capătul de cerere în pretenții formulat în cadrul acțiunii introductive la data de 10.01.2012 și ulterior precizat la data de 23.01.2014 sub aspectul majorării câtimii obiectului la suma de 284.310 lei constând în lipsa de folosință a terenului de la data de 12.10.2011 până în prezent, s-a apreciat ca această cerere să fie examinată prin prisma disp. art. 566 Noul cod civil care reglementează efectele acțiunii în revendicare.

Astfel, s-a reținut că folosința reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană în puterea unui drept (pretins de proprietate) de a întrebuința un bun sau de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar și cele civile: chiria, renta, etc.), iar în cazul în care persoana este lipsită de respectiva folosință, cauzându-i-se astfel un prejudiciu în patrimoniul său este îndreptățită la acordarea contravalorii lipsei de folosință.

Cum s-a arătat și anterior, reclamanții A. D. și A. D. au invocat dreptul lor de proprietate asupra terenului în litigiu în suprafață de 540 mp, drept dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711 din 15.05.2003 la BNP D. C. I., însă au înțeles ca acest drept real să fie apărat pe calea acțiuni în evacuare (acțiune care, potrivit considerentelor expuse s-a apreciat inadmisibilă) și nu pe calea acțiunii în revendicare.

În condițiile în care obiectul cauzei nu este așadar o acțiune în revendicare, nu se produc nici efectele acesteia reglementate de art. 566 noul Cod civil, așa încât capătul de cerere în pretenții vizând lipsa de folosință a terenului a fost respins ca neîntemeiat.

În ceea ce privește capătul de cerere în obligație de a face, respectiv obligarea pârâtei .-și ridice instalațiile și să aducă terenul la stadiul inițial s-au reținut că pârâta SA a realizat în subteranul terenului în litigiu - lucrarea denumită „Modernizarea sistemului de separare a grăsimilor - Stație de preepurare ape uzate - proiect SAPARD II”, în baza autorizației de construire nr. 182/11.11.2004 emisă de Primăria S. și potrivit avizelor și documentației necesare obținerii autorizației.

Cererea reclamanților de obligare a pârâtei să-și ridice respectivele instalații și să aducă terenul la stadiul inițial a fost examinată prin prisma disp.art. 494 vechiul Cod civil (prevederi aplicabile în raport de disp.art. 6 alin. 2 noul Cod civil și de data începerii lucrării, anume luna noiembrie 2004.

În acest sens, s-a reținut că textul legal invocat reglementează accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de o persoana cu materialele sale pe un teren, aflat în proprietatea altuia și că, de regulă, proprietarul terenului devine, prin accesiune și proprietar al construcțiilor, plantațiilor și lucrărilor realizate, având însa obligația să-l despăgubească pe constructor tot pe temeiul principiului îmbogățirii fără justa cauza.

Tratamentul juridic al constructorului este însă diferit, după cum el a fost de rea-credință sau, dimpotrivă, de buna-credință.

Prin constructor de buna-credința se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa. Buna-credința trebuie să existe în momentul când s-au făcut lucrările.

Cu raportare la speța de față, s-a constatat că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr._95 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației societății comerciale pârâte S. SA i-a fost constituit un drept de proprietate pentru o suprafață extinsă de teren (7.064 mp), în care se regăsea și suprafața în litigiu - imobil situat în S., ., județ Prahova.

Pârâta . a promovat acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a acestui certificat de proprietate pentru suprafața de 575 mp din suprafața totală de 7.064 mp.

Prin sentința civilă 184/27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești - Secția comercială și de contencios administrativ - rămasă irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 3179/25.10.2002 a Curții Supreme de Justiție - Secția de contencios administrativ s-a dispus anularea în parte a certificatului de proprietate sus-menționat pentru suprafața de 575 mp din terenul situat în locația identificată prin expertiza efectuată în cauză.

Prin decizia nr. 120/15 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în anulare formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și în consecință a fost casată decizia nr. 3179/25.10.2002 a Curții Supreme de Justiție. A fost admis recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile 184/27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești - Secția comercială și de contencios administrativ - sentință care a fost schimbată, în sensul că a fost respinsă ca tardivă acțiunea reclamantei . Ploiești în contradictoriu cu pârâții . și Ministerul Agriculturii, Alimentației Pădurilor și Consiliul Local S..

În aceste condiții, ulterior soluționării recursului în anulare, pârâta . a realizat în subteranul terenului în litigiu lucrarea denumită „Modernizarea sistemului de separare a grăsimilor - Stație de preepurare ape uzate - proiect SAPARD II” - potrivit Autorizației de construire nr. 182 emisă la data de 11 noiembrie 2004 de Primăria S. având așadar convingerea fermă că este proprietara respectivului teren în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0454/19.04.1995 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, deoarece la momentul când s-au făcut lucrările acțiunea în constatarea nulității actului fusese respinsă ca tardivă.

Față de această stare de fapt s-a apreciat că pârâta . se află în situația constructorului de bună-credință și în consecință, în raport de disp. art.494 alin.3 teza a II-a vechiul Cod civil - nu poate fi obligată să desființeze lucrarea realizată, astfel cum în mod neîntemeiat au pretins reclamanții.

Referitor la excepțiile invocate de reclamanții-pârâți A. D. și A. D. cu privire la cererea reconvențională, respectiv lipsa calității procesuale active a pârâtei-reclamante . lipsa de interes a acesteia, s-a constatat că sunt neîntemeiate și au fost respinse ca atare pentru următoarele considerente:

A reținut instanța fondului că pe calea cererii reconvenționale astfel cum a fost precizată pârâta-reclamanta . solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/15.05.2003 la BNP D. C. I. pentru cauză ilicită, vânzarea-cumpărarea intervenită fiind o operațiune speculativă încheiată de reclamanți cu un neproprietar în cunoștința faptului că vânzătorul nu este titularul niciunui drept real cu privire la imobilul dedus judecății și, mai mult, cu intenția clară de a își preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să își aproprieze în mod fraudulos terenul în litigiu.

Cu raportare la speța de față, instanța de fond a constatat că pârâta-reclamanta . persoana care invocă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanții-comparatori A. D. și A. D. și pârâta-vânzătoare . are atât calitate procesuală activă și justifică interesul în formularea cererii sale reconvenționale, ea urmărind obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv. Interesul personal al pârâtei constă în aceea că în condițiile în care s-ar constata nulitatea absolută a titlului pe care reclamanții își fundamentează pretențiile, aceștia nu i l-ar mai putea opune în promovarea prezentei acțiuni.

Pe fondul cererii reconvenționale s-au reținut următoarele: Cauzele de nulitate absolută ale contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711 din 15.05.2003 la BNP D. C. I., invocate de către pârâta-reclamanta ., în măsura în care ar exista, nu ar putea fi decât contemporane actului, fiind examinate de către instanța potrivit prevederilor vechiului Cod civil (art. 948 pct.4 rap. la art. 966, 968 ) față de disp.art. 6 alin.2 din noul Cod civil, precum și de data încheierii contractului, 15.05.2003). Nulitatea reprezintă o sancțiune civilă constând în desființarea cu efect retroactiv de la data încheierii unui act juridic cu încălcarea cerințelor legale.

Potrivit art. 966 vechiul Cod civil: "obligația nelicită nu poate avea nici un efect", iar potrivit art.968 Cod civil "cauza este nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

Pârâta a considerat că vânzarea a fost încheiată de reclamanți cu un neproprietar în cunoștința faptului că vânzătorul nu este titularul niciunui drept real cu privire la imobilul dedus judecății și, mai mult, cu intenția clară de a își preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să își aproprieze în mod fraudulos terenul în litigiu.

Pârâta-reclamantă . a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711 din 15.05.2003 la BNP D. C. I. pentru cauză ilicită, susținând intenția evidentă a părților contractante de fraudare a intereselor sale și de apropriere - prin orice mijloace și în lipsa oricărei justificări legale - de către reclamanți a bunului litigios dedus judecății.

În principiu, o astfel de acțiune este admisibilă, în condițiile în care proprietarul lucrului vândut motivează că vânzarea s-a făcut în frauda lui, urmărindu-se scoaterea bunului din proprietatea sa ca adevărat titular al dreptului.

Vânzarea făcută în frauda dreptului proprietarului este un caz de nulitate absolută, potrivit cunoscutului adagiu „frauda corupe totul”, dar frauda vânzătorului și, respectiv, complicitatea la fraudă a cumpărătorului sunt împrejurări de fapt, care pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Cauze de nulitate absolută întotdeauna contemporane actului nu există în speța de față deoarece, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între vânzătoarea . (societate înființată prin fuziunea prin absorbție cu .) și cumpărătorii A. D. și A. D. respectiv la data de 15 mai 2003, părțile contractante nici nu aveau cum să urmărească prin această operațiune scoaterea bunului din patrimoniul ., din moment ce încă de la data de 25 octombrie 2002 prin pronunțarea deciziei nr. 3179 a CSJ - certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr._95 emis pe numele . în mod irevocabil anulat parțial, în ceea ce privește terenul în suprafață de 575 mp.

Rezultă așadar că vânzarea nu s-a făcut în frauda acestei societăți pârâte-reclamante care la data încheierii contractului (15.05.2003) nu justifica niciun drept asupra bunului vândut.

Împrejurarea că s-a exercitat calea de atac extraordinară a recursului în anulare, care a fost admis (la data de 15 mai 2004) și în consecință a fost respinsă acțiunea în anularea certificatului de proprietate nu are relevanță în examinarea cauzelor de nulitate absolută pretinse de pârâta . este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/15 mai 2003.

Așa fiind, s-a apreciat că actul încheiat între reclamanții A. D. și A. D. și pârâta . nu este afectat de nulitate absolută față de disp. art. 948 pct. 4 rap. la art. 966 din vechiul Cod civil pentru cauză ilicită, astfel cum în mod neîntemeiat a pretins pârâta-reclamantă ..

Împotriva aceste sentințe au declarat apel reclamanții A. D. și A. D., menționând totodată că motivele de apel vizează numai capetele de cerere formulate de ei în acțiunea principală, privind evacuarea pârâtei de pe imobilul teren, situat în S. ., în suprafață de 540 mp, obligarea pârâtei la plata lipsei de folosința și cel privind obligarea pârâtei la ridicarea instalațiilor efectuate de pârâta-intimată în subteranul terenului proprietatea lor.

În ceea ce privește cererea reconvențională, apelanții–reclamanți au susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepțiile invocate de ei.

Astfel, în ceea ce privește primul motiv de apel, apelanții–reclamanți au apreciat că hotărârea Judecătoriei S. în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cererii în evacuare solicitată de ei este nelegală și, deși instanța de fond a reținut în mod corect situația de fapt cu privire la raporturile juridice ale părților vizavi de terenul în suprafața de 540 mp, din S. ., a susținut în mod greșit că cererea lor privind evacuarea intimatei . inadmisibilă prin prisma împrejurării că acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune.

Au mai învederat că, pe cale de consecință, instanța de fond a reținut că atâta vreme cât nu se face dovada unui raport juridic de locațiune, cererea în evacuare a fost respinsă ca inadmisibilă fiind invocat drept practică judiciară decizia nr. 2012/2005 a ICCJ, în care se menționează că singura acțiune prin care poate fi protejat dreptul de proprietate este acțiunea în revendicare, ca urmare folosindu-se acțiunea în evacuare instanța trebuia să respingă o astfel de acțiune ca fiind inadmisibilă.

În continuare, apelanții-reclamanți au susținut că în situația raporturilor juridice preexistente ale părților din litigiu cu privire la acest teren, instanța avea obligația să constate că în realitate acțiunea lor viza în fondul sau protecția unui singur atribut al proprietății și anume cel al posesiei bunului și, pe cale de consecință, atâta timp cât este dovedită reaua-credință a posesorului actual, acesta putea sa fie sancționat prin predarea posesiei, fără a se recurge la acțiunea în revendicare care este mult mai greoaie și mai costisitoare. Din moment ce sub aspectul situației de drept instanța de fond a constatat în mod corect ca ei sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului și ca titlul lor este valabil, trebuia să admită acțiunea în evacuare și nu să o respingă.

Mai mult, practica judiciară internă sub acest aspect este conturată pe două soluții distincte, nefiind unitară prin vreo decizie a ICCJ pronunțată în interesul legii, iar decizia invocată de instanța de fond drept practică judiciară este a unei secții a ICCJ.

Astfel, Secția Comercială a ICCJ a statuat prin decizia nr.169 din 18.01.2011 că acțiunea în evacuare este un instrument juridic aflat la dispoziția proprietarului și a posesorului unui imobil pentru apărarea folosinței bunului său și, ca atare art. 480 Cod civil constituie temeiul de drept inclusiv pentru acțiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei și folosinței asupra bunurilor, același punct de vedere fiind exprimat și de Curtea de Apel București în decizia de speța nr.1575 din 17.12.2011 pronunțată în dosarul nr._ .

De asemenea, au indicat instanței de fond că și Curtea de Apel Ploiești a îmbrățișat aceasta teza, argumentând că acțiunea în evacuare trebuie interpretată și ca o acțiune prin care se protejează folosința unui bun, proprietarul nefiind obligat sa recurgă la acțiunea în revendicare, care este mai greoaie și mai costisitoare.

Pe cale de consecință, sub acest aspect apelanții-reclamanți au solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul de a dispune evacuarea pârâtei-intimate de pe suprafața de 540 mp teren situat în S. ..

În ceea ce privește al doilea motiv de apel, au apreciat cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință soluția fiind vădit nelegală, întrucât în cauză nu își aveau aplicabilitatea dispozițiile art. 566 Cod civil nou.

Astfel, au susținut că în situația în care instanța de fond a apreciat că sunt compatibile cu prezenta cauză dispozițiile noului cod civil, nu înțeleg de ce în materia evacuării nu a folosit procedura prevăzută de art.1033 și următoarele din codul de procedura civilă, procedură în care evacuarea nu se mai limitează doar la contractul de locațiune.

Mai mult, apelanții-reclamanți au susținut că pronunțând o asemenea soluție instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 6 alin 2 din Codul civil nou, care reglementează aplicarea legii civile în timp.

Or, temeiul de drept al cererii lor îl constituiau dispozițiile art. 480 cu referire la art.483 lege civilă veche.

Ca atare, atâta timp cât au fost împiedicați și sunt în continuare împiedicați în exercitarea folosinței bunului au dreptul la despăgubirea ce li se cuvine și care a fost stabilită pe bază de expertiză tehnică.

Au solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul ca pârâta-intimată să fie obligată să le achite contravaloarea lipsei de folosință în cuantum de 284.310 lei.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, reclamanți au susținut cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să își ridice instalațiile făcute în subteranul terenului proprietatea lor, pe considerentul că aceasta este de bună-credință, au apreciat că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

Apelanții-reclamanți au susținut în continuare că instanța de fond a precizat că hotărârea adoptată a fost luată ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor art. 494 cod civil vechi.

Astfel, au susținut că s-au reținut că aceste text de lege reglementează accesiunea construcțiilor făcute de o persoana pe terenul proprietatea altuia.

Or, instanța de fond a apreciat că pârâta-intimată a fost de bună-credință când a efectuat aceste lucrări și ca atare aceasta nu poate fi obligată la ridicarea acestor construcții.

Au mai susținut apelanții-reclamanți că în opinia lor interpretarea dată acestei reglementari este greșită, apreciind că accesiunea imobiliara este unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzut de art.645 c. civ.

Mai mult, au arătat că în materia construcțiilor edificate de o altă persoană pe terenul altuia, pot opera cele două teze ale constructorului de bună sau de rea-credință, iar sensul dispoziției art.494 c. civ. evocă dreptul de accesiune a proprietarului terenului asupra construcțiilor edificate de o altă persoană și nu accesiunea în favoarea constructorului și este evident ca accesiunea trebuie interpretată ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcțiilor în favoarea lor a proprietarilor și nu în favoarea constructorului.

Au arătat în continuare că cea de-a doua greșeală comisă de instanța de fond constă în aceea că a reținut buna-credință a pârâtei-intimate în ceea ce privește edificarea construcției.

Astfel, apelanții-reclamanți au susținut că instanța încearcă să motiveze acest fapt prin aceea că la momentul când s-a efectuat aceasta lucrare era în vigoare decizia nr.120 din 25 martie 2004 a ICCJ, care menținea titlul de proprietate al intimatei și ca atare se creează aparenta bunei-credințe.

Or, în realitate intimata a efectuat aceste lucrări fără să obțină autorizațiile administrative necesare, ea demarase în nelegalitate aceste lucrări despre care ei au sesizat și instanța de judecata, dar și autoritățile publice locale.

Sub acest aspect, apelanții-reclamanți au apreciat că se impune completarea probatoriului cu înscrisuri.

În ceea ce privește al patrulea motiv de apel, reclamanți au susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesual active și a lipsei de interes a . ceea ce privește cererea reconvențională.

Se poate constata că în sprijinul soluției pronunțate instanța de fond se bazează pe o decizie de speță a ICCJ din care a dat ca citat motivarea acesteia în sensul că acțiunea în nulitatea unui act juridic poate fi invocată de orice persoana care are un interes.

Or, reclamanți au învederat că instanța a susținut că intimata justifica un interes propriu și anume al neopozabilității titlului lor în situația în care ar fi acceptat demersul lor juridic.

De fapt, au susținut că în contextul în care nu numai că s-a stabilit prin hotărâri judecătorești în mod irevocabil că intimata nu are un drept de proprietate asupra acestui teren, dar deși însăși titlul sau a fost modificat în baza acestor hotărâri, totuși încearcă să obțină folosința acestui teren, tocmai invocând construcțiile edificate în subteranul acestuia.

Ca atare, apelanții-reclamanți au apreciat că demonstrând nelegitimitatea interesului care în cauza de față echivalează cu scopul urmărit, apreciind că soluția de respingere a excepțiilor lor a fost greșită.

Totodată, au solicitat completarea probatoriului cu înscrisuri în ceea ce privește reaua-credință a intimatei . apelului modificarea sentinței în sensul admiterii capătului de cerere privind evacuarea intimatei de pe terenul proprietatea lor cu obligarea acesteia de a le achita contravaloarea lipsei de folosința și de a-și ridica instalațiile edificate în subteranul terenului proprietatea lor.

De asemenea, au solicitat admiterea excepțiilor de lipsa calitate procesuală activă și a interesului legitim referitor la cererea reconvențională și, pe cale de consecință, respingerea acesteia.

Și pârâta . declarat apel, solicitând desființarea în parte a sentinței apelate, în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale promovate în cauză, iar pe fondul cauzei admiterea cererii reconvenționale, cu menținerea celorlalte dispoziții ca fiind temeinice și legale, motivat de aspectele ce urmează a le învedera.

În motivarea cererii de apel, pârâta a învederat faptul că prin cererea reconvențională promovată în cauză a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.711/15 mai 2003 de BNP D. C. I., arătând că înscrisul contestat a fost întemeiat pe o cauză ilicită.

În continuare, pârâta a menționat că în motivarea acestei susțineri a arătat că actul juridic a fost întocmit de numiții A. cu intenția clară de a-și preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să își aproprieze, în mod fraudulos, terenul în litigiu însă, față de argumentele prezentate de ei, instanța de fond a reținut doar aspectul că înscrisul contestat - chiar dacă prezintă elemente de nelegalitate - nu s-a făcut în frauda societății lor, motiv pentru care nu este afectat de nulitate absolută, afirmație împotriva căreia învederează următoarele:

Astfel, a menționat că, deși prin soluția pronunțată instanța de fond a apreciat că . calitatea procesuală (și, pe cale de consecință, și interesul) de a solicita anularea înscrisului dedus judecății, în analizarea pe fond a cererii reconvenționale nu se pronunță asupra motivelor de nelegalitate învederate de societatea lor, apreciind doar cu privire la o eventuală lipsă a fraudării intereselor sale.

În acest sens, pârâta a susținut că actul de vânzare-cumpărare dedus judecății a fost întemeiat pe o cauză ilicită, vânzarea-cumpărarea intervenită între numiții A. și . fiind o operațiune speculativă încheiată de intimații-reclamanți cu un neproprietar, în cunoștința faptului că vânzătorul nu este titularul niciunui drept real cu privire la imobilul dedus judecății si, mai mult, cu intenția clară de a-și preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să își aproprieze, în mod fraudulos, terenul în litigiu.

Pin cererea ce a făcut obiectul dosarului 826/2004, apelanta-pârâta a susținut că s-a adresat Judecătoriei S. cu solicitarea de a se constata inexistența dreptului de proprietate al pretinsei autoare a reclamanților pentru suprafața de teren aflată anterior în proprietatea lor și în subsolul căreia - în perioada în care a justificat un drept real – a realizat investiții de peste 3.000.000 euro solicitând, totodată, a se dispune rectificarea CF nr. 1034N/S. deschisă pe numele reclamantului A. D. în sensul radierii dreptului de proprietate al susnumitului asupra acestui bun, cu mențiunea că, în urma probatoriului administrat, instanța a apreciat acțiunea formulată a fiind întemeiată și a admis-o în integralitatea sa.

De altfel, apelanta-pârâta a susținut că soluția prezentată anterior a fost confirmată și de CEDO la 26 mai 2009, în soluționarea Petiției_/04, formulate de A., instanța europeană statuând în mod neechivoc faptul că acesteia nu i-a fost încălcat niciun drept cu privire la bunurile sale, întrucât "dreptul de proprietate (...) nu este dovedit prin niciun titlu și nu a fost stabilit prin sentințe de către instanțele care au soluționat această problemă (...)", motiv pentru care capătul de cerere având drept temei încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr.1 care garantează respectarea drepturilor persoanelor cu privire la proprietate "a fost considerat incompatibil ratione materiae cu dispozițiile din convenția în sensul art. 35 pct. 3 și a trebuit respins în conformitate cu art.35 pct. 4" (Titlul II, pct. 26, 30 și 31 din Decizia CEDO), urmarea firească a acestor considerente fiind și respingerea daunelor materiale olicitate de reclamantă cu motivarea reținută în conținutul pct. 37 din același înscris, care a fost justificat prin lipsa bunului litigios din patrimonial acesteia, în conținutul înscrisului invocat fiind reținut expres aspectul că reclamanta nu deținea „un bun” în sensul Convenției în terenul în litigiu.

Față de aspectele arătate în precedent, apelanta-pârâta a susținut că numitul A. D. a avut permanent cunoștință de faptul că nici ., nici . au deținut niciodată vreun drept de proprietate pentru terenul în litigiu susnumitul având la momentul perfectării c.v.c. dedus judecății atât calitatea de asociat majoritar/administrator al societății vânzătoare, cât și calitatea de cumpărător al bunului litigios, situație de fapt care dovedește atât reaua credință a acestuia, cât și intenția de fraudare a legii, exprimate explicit prin perfectarea contractului pentru un bun ce aparținea unor alte persoane.

Mai mult, în susținerea acestei afirmații apelanta-pârâta a menționat aspectul că la interogatoriul administrat în cauză A. D. a invocat drept act de proprietate al autorului său, Decizia 702/25.octombrie.1990 emisă pentru . Prefectura Prahova, decizie prin care, la art. 5, se menționează că susnumita preia întregul activ și pasiv al IRUC Ploiești.

În explicitarea noțiunii de „active al IRUC Ploiești", apelanta-pârâta a susținut că, conținutul Ordinului 253/13.11.1973 emis de Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, ordin prin care se transmit în administrarea susnumitei strict următoarele mijloace fixe: „două camere foste celule de transformare de joasă tensiune, cu nr. de inventar 1009 și valoare de inventar_ lei; gard de zid cu panouri de sârmă împletită, în lungime de 47 m, având nr. de inventar 2021 și valoare de inventar_ lei".

Mai mult, în completarea acestor două acte juridice apelanta-pârâta a menționat conținutul cererii de transfer mijloace fixe emise de IRUC Ploiești, prin care susnumita își motivează cererea de transfer și arată că „împrejmuirea solicitată închide terenul pe care este construia clădirea energetic, teren ce aparține IGC (întreprinderii de Gospodărie Comunală) S.".

Cu privire la acest aspect, respectiv la faptul că . a efectuat niciun demers pentru apropierea terenului în litigiu, apelanta-pârâtă a susținut că la momentul semnării CVC dedus judecății A. D. a acționat în deplină cunoștință de cauză, având pe deplin reprezentarea faptului că pretinsul vânzător nu are calitatea de proprietar al bunului suspus tranzacționării.

A mai susținut pârâta că potrivit adresei de furnizare de informații emisă de ONRC, A. D. a avut calitatea de asociat/administrator al . încă de la înființarea societății, respectiv la 14.04.1993.

Apelanta-pârâta a arătat că la data de 17.03.1999 a avut loc fuziunea prin absorbție a . către A. SRL, numitul A. având în continuare calitatea de asociat/administrator al acestei societăți.

Mai mult, la data fuziunii A. SRL a preluat și arhiva COMSERVICE SRL, luând cunoștință nemijlocit de situația juridică a bunurilor acestei societăți.

Or, la data de 15.05.2003 A. SRL a transmis „dreptul de proprietate" asupra terenului în litigiu către persoana fizică A. D., acesta dobândind atât calitatea de asociat/administrator al vânzătoarei, cât și calitatea de cumpărător, situații de fapt care ilustrează fără echivoc intenția susnumitului de a-și crea în mod fraudulos un act de proprietate pentru terenul dedus judecății.

Raportat la motivele de fapt, pârâta a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței, în sensul admiterii cererii reconvenționale promovate în cauza, cu menținerea celorlalte dispoziții ca fiind temeinice și legale.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 927 din 23 octombrie 2014, a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut cu privire la primul motiv de apel invocat de către apelanții-reclamanți potrivit căruia aceștia au susținut că hotărârea Judecătoriei S. în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cererii în evacuare este nelegală, că este nefondată și a respins-o ca atare.

Corect instanța fondului a reținut situația de fapt privind situația juridică a terenului în litigiu, în suprafață de 540 mp., raportat la înscrisurile depuse la dosar de către părți.

Astfel, pârâtei . certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO7 nr._95 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, i-a fost constituit un drept de proprietate pentru o suprafață extinsă de teren, în care se regăsea și suprafața în litigiu însă, în urma procedurilor judiciare demarate de . prin sentința civilă nr.184/27.06.2000a Curții de Apel Ploiești, respectiv decizia nr.3179/25.10.2002 a CSJ a fost constatată nulitatea absolută parțială a actului juridic sus-menționat, motivat prin faptul că suprafața în litigiu i-ar fi fost necesară societății A. pentru desfășurarea activităților specifice.

Totodată prin decizia nr. 120/15.03.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în anulare formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și, în consecință, a fost casată decizia nr.3179/25.10.2002 a Curții Supreme de Justiție, respectiv a fost admis recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 184 din 27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești, sentință care a fost schimbată, în sensul respingerii ca tardive a acțiunii reclamantei . Ploiești formulate în contradictoriu cu pârâții . și Ministerul Agriculturii, Alimentației Pădurilor și Consiliul Local S..

Corect s-a apreciat că cererea privind evacuarea pârâtei . pe suprafața de teren de 540 mp este inadmisibilă, de vreme ce acțiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locațiune, iar în prezenta cauză, potrivit probatoriului administrat, rezultă că între reclamanți și pârâtă nu au existat astfel de raporturi de obligații derivate din locațiune, ci doar raporturi de drept real, constând în exercitarea de către pârâtă a posesiei asupra imobilului.

Tribunalul a mai reținut că în mod corect instanța fondului și-a argumentat soluția adoptată pe considerentele deciziei nr.2102/17.03.2005 pronunțată de ÎCCJ apreciind ca inadmisibilă acțiunea în evacuare prin care se tinde la recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului cât și la restituirea posesiei asupra acestuia în condițiile în care un asemenea demers judiciar se impune a fi realizat pe calea acțiunii în revendicare.

Nu s-a reținut susținerea apelanților potrivit căreia „acțiunea lor viza în fondul său protecția unui singur atribut al proprietății și anume cel al posesiei bunului și, pe cale de consecință, atâta timp cât este dovedită reaua-credință a posesorului actual, acesta putea sa fie sancționat prin predarea posesiei, fără a se recurge la acțiunea în revendicare care este mult mai greoaie și mai costisitoare” întrucât este evident că prin evacuarea pârâtei de pe teren reclamanții au urmărit atât recunoașterea dreptului de proprietate asupra terenului cât și la restituirea posesiei ceea ce nu se putea realiza decât pe calea acțiunii în revendicare (evident în măsura în care pretențiile erau dovedite).

Este adevărat că în practica judiciară, în cauzele aflate sub incidența vechiului cod civil, acțiunea în evacuare, atunci când are ca scop apărarea atributului folosinței unui bun, își are izvorul în art. 480 c. civ., însă aceasta se analizează din perspectiva justificării sau nu a unui drept locativ propriu al pârâtului asupra imobilului din care se solicită evacuarea. Ca atare, instanța fondului a dat o corectă interpretare a legăturii dintre acțiunea în evacuare și contractul de locațiune, atunci când a constatat inadmisibilitatea cererii în evacuare formulată de reclamanți, deciziile invocate de apelanții nefiind de natură a infirma considerentele reținute de instanța fondului.

Referitor la cel de al doilea motiv de apel invocat de reclamanți potrivit căruia aceștia au susținut că respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata lipsei de folosința este vădit nelegală, întrucât în cauză nu își aveau aplicabilitatea dispozițiile art. 566 Cod civil nou, tribunalul a reținut că și această critică este nefondată, pornind de la împrejurarea că prezenta acțiune a fost promovată de reclamanți la data de 10.01.2012, dată la care noul cod civil era în vigoare, ceea ce atrage incidența prevederilor noului cod.

Este evident că nu puteau fi incidente prevederile noului cod de procedură civilă invocate de către apelați potrivit faptului că, prezenta acțiune a fost promovată la data de 10.01.2012 ceea ce atrage incidența vechiului cod de procedură civilă, astfel cum se pevede în mod expres la art.24 NCPC care arată că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după . acesteia, adică după data de 15.02.2013.

Instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente apreciind cererea în pretenții formulată în cadrul acțiunii introductive la data de 10.01.2012 și ulterior precizat la data de 23.01.2014, sub aspectul majorării câtimii obiectului la suma de 284.310 lei, în raport de conținutul acesteia prin care s-a solicitat lipsa de folosință a terenului de la data de 12.10.2011 până în prezent, deci după . noului cod civil, atunci a constatat că această cerere trebuie să fie examinată prin prisma disp. art. 566 noul Cod civil.

Astfel, corect s-a reținut că folosința reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană în puterea unui drept (pretins de proprietate), de a întrebuința un bun sau, de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar și cele civile: chiria, renta, etc.), iar în cazul în care persoana este lipsită de respectiva folosință, cauzându-i-se astfel un prejudiciu în patrimoniul său este îndreptățită la acordarea contravalorii lipsei de folosință.

Astfel reclamanții A. D. și A. D. au invocat un drept de proprietate asupra terenului în litigiu în suprafață de 540 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.711/15.05.2003 la BNP D. C. I., însă au înțeles ca acest drept real să fie apărat pe calea unei acțiuni în evacuare, acțiune reținută a fi inadmisibilă și nu pe calea acțiunii în revendicare.

Concluzionând, tribunalul a constatat că instanța fondului a apreciat corect că în condițiile în care obiectul cauzei nu este o acțiune în revendicare, nu se produc nici efectele acesteia reglementate expres de art. 566 noul Cod civil, capătul de cerere în pretenții vizând lipsa de folosință a terenului fiind, în mod corect, respins ca neîntemeiat.

Cu privire la cel de al treilea motiv de apel formulat de apelanții-reclamanții potrivit căruia aceștia au susținut că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să își ridice instalațiile făcute în subteranul terenului proprietatea lor, pe considerentul că hotărârea adoptată a fost luată ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor art. 494 cod civil vechi și că pârâta este de bună-credință, tribunalul a reținut că și această critică este nefondată și în consecință a respins-o.

Astfel, pornind de la situația de fapt rezultată din înscrisurile atașate la dosarul cauzei, corect s-a reținut că prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr.0454/19.04.1995 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, pârâtei .-a fost constituit un drept de proprietate pentru o suprafață extinsă de teren (7.064 mp), în care se regăsea și suprafața în litigiu - imobil situat în S., ., jud. Prahova.

Pârâta . a promovat acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a acestui certificat de proprietate, pentru suprafața de 575 mp din suprafața totală de 7.064 mp.

Prin sentința civilă 184/27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 3179/25.10.2002 a Curții Supreme de Justiție, s-a dispus anularea în parte a certificatului de proprietate sus-menționat, pentru suprafața de 575 mp din terenul situat în locația identificată prin expertiza efectuată în cauză.

Prin decizia nr.120/15 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în anulare formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și, în consecință, a fost casată decizia nr. 3179/25.10.2002 a Curții Supreme de Justiție, a fost admis recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile 184/27.06.2000 a Curții de Apel Ploiești, sentință care a fost schimbată, în sensul că acțiunea reclamantei a fost respinsă ca tardivă.

Ca atare, pârâta . a realizat în subteranul terenului în litigiu lucrarea denumită „Modernizarea sistemului de separare a grăsimilor - Stație de preepurare ape uzate - proiect SAPARD II” - potrivit Autorizației de construire nr. 182 emisă la data de 11 noiembrie 2004 de Primăria S., ulterior soluționării recursului în anulare, având așadar convingerea fermă că este proprietara respectivului teren - în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0454/19.04.1995, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, dat fiind faptul că la momentul când s-au făcut lucrările, acțiunea în constatarea nulității actului fusese respinsă ca tardivă, ceea ce confirma conținutul Certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0454/19.04.1995 care privea inclusiv terenul în litigiu.

Raportat la această situație corect s-a apreciat că pârâta . se află în situația constructorului de bună-credință și, în temeiul disp. art. 494 alin. 3 teza a II-a vechiul Cod civil s-a reținut că aceasta nu poate fi obligată să desființeze lucrarea realizată, iar cererea reclamanților este neîntemeiată.

Cu privire la cel de al patrulea motiv de apel formulat de apelanții-reclamanți potrivit căruia în mod greșit instanța de fond a respins excepțiile lipsei calității procesual active și a lipsei de interes a pârâtei în ceea ce privește cererea reconvențională, tribunalul a apreciat de asemenea că și aceasta critică este nefondată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Sub aceste aspecte, tribunalul a reținut că pârâta . solicitat pe calea cererii reconvenționale să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/15.05.2003 la BNP D. C. I. pentru cauză ilicită, cerere în raport de care în mod corect s-a luat în considerare practica ICCJ potrivit căreia „nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are interes, cu alte cuvinte, în cazul nulității absolute, calitatea procesuală activă este strâns legată de o altă condiție tot de ordin procesual, respectiv de aceea a interesului, adică de folosul practic urmărit de cel care recurge la acțiunea civilă, interes ce trebuie să fie personal.

Este evident că pârâta . atât calitate procesuală activă și justifică interesul în formularea cererii sale reconvenționale, ea urmărind obținerea unui folos propriu din anularea actului respectiv. Interesul personal al pârâtei constă în aceea că, în condițiile în care s-ar constata nulitatea absolută a titlului pe care reclamanții își fundamentează pretențiile, aceștia nu i l-ar mai putea opune în promovarea prezentei acțiuni.

Pe cale de consecință, pentru toate considerentele sus-arătate, tribunalul a reținut că apelul declarat de reclamanți este nefondat și în temeiul art. 296 c.pr.civ. a fost respins.

Referitor la apelul declarat de pârâta C S. SA, tribunalul a reținut că instanța fondului a făcut o corectă apreciere a cererii pârâtei atât în ceea ce privește situația de fapt cât a dispozițiilor legale incidente, respectiv prevederile vechiului Cod civil - art. 948 pct. 4 rap. la art. 966, 968.

Deși pârâta a susținut că la încheierea contractului părțile ar fi avut cunoștință că vânzătorul nu este titularul niciunui drept real cu privire la imobilul dedus judecății și că acestea au avut intenția clară de a-și preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să-și aproprieze în mod fraudulos terenul în litigiu, aceste susțineri nu au fost dovedite, nefiind administrate probe din care să rezulte cu certitudine că reclamanții-cumpărători și, respectiv, vânzătoarea ., prin încheierea contractului contestat, ar fi urmărit scoaterea terenului din proprietatea pârâtei . că, astfel, vânzarea s-ar fi făcut în frauda acesteia.

Din succesiunea evenimentelor, care rezultă din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în procesele derulate între părți cu privire la terenul în litigiu, nu rezultă intenția ilicită invocată de pârâta-reclamantă, care a susținut, fără însă a proba, că intenția evidentă a părților contractante ar fi fost de fraudare a intereselor sale și de apropriere - prin orice mijloace și în lipsa oricărei justificări legale - de către reclamanți a bunului litigios dedus judecății.

Corect instanța fondului a analizat cauzele de nulitate invocate din perspectiva fraudei dreptului proprietarului,caz de nulitate absolută, raportându-se la momentul încheierii actului, respectiv la data de 15 mai 2003, iar concluzia că părțile contractante nici nu aveau cum să urmărească prin această operațiune scoaterea bunului din patrimoniul . este justificată față de faptul că prin pronunțarea deciziei nr.3179 a CSJ, certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr.0454 din 19.04.1995 emis pe numele ., în mod irevocabil, anulat parțial, în ceea ce privește terenul în suprafață de 575 mp. astfel că la data încheierii actului aceasta nu mai justifica niciun drept asupra bunului vândut.

Schimbarea situației odată cu exercitarea și respectiv admiterea căii de atac extraordinare a recursului în anulare s-a apreciat lipsită de relevanță în ceea ce privește examinarea cauzelor de nulitate absolută invocate de pârâta . această schimbare este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/15 mai 2003.

Susținerea apelantei-pârâte în sensul că instanța fondului nu ar fi analizat cererea sub aspectul respectării normelor juridice la momentul încheierii înscrisului contestat nu a fost primită, fiind neîntemeiată, iar existența sentinței civile nr. 948 din 7.12.2004 pronunțată după încheierea contractului, într-o cerere promovată tot după încheierea actului nu poate face dovada fraudei la lege, în sensul susținut de pârâtă, la data de 15.05.2003, aceeași fiind și situația petiției_/04, susținerile acesteia cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra terenului nefiind de natură a proba frauda la lege invocată.

Ca atare, în mod corect a fost respinsă cererea reconvențională, iar respingerea excepțiilor invocate de reclamanți privind calitatea procesuală activă a pârâtei și a interesului acesteia în promovarea cererii reconvenționale nu privea decât posibilitatea acesteia de a promova o astfel de cerere nefăcând însă prin aceasta dovada că o astfel de cerere ar fi și întemeiată.

Concluzionând, pentru aspectele arătate, tribunalul în temeiul art.296 c.pr.cv. a respins ca nefondat și apelul declarat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. D. și A. D., precum și pârâta ..

În recursul lor, reclamanții A. au susținut că decizia pronunțată de tribunal este nelegală sub aspectul respingerii apelului raportat la dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, susțin reclamanții că instanța de apel în mod greșit a respins apelul și a menținut soluția instanței de fond în ceea ce privește excepția inadmisibilității promovării acțiunii în evacuare pe considerentul că aceasta nu își poate avea izvorul decât în contractul de locațiune. Sub acest aspect susțin că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.295 alin.1 Cod pr.civilă cu referire la art.480 Cod civil.

Potrivit art.295 alin.1 Cod pr.civilă, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța. Motivarea instanței de apel în sensul că în mod corect a apreciat instanța de fond că în speță trebuiau avute în vedere dispozițiile legale privind contractul de locațiune în ceea ce privește acțiunea de evacuare este greșită, tribunalul nefăcând nicio trimitere la practica invocată de reclamanți, respectiv la o decizie de speță a aceleiași ICCJ pronunțată în aceeași chestiune de drept, dar mult mai recentă decât cea invocată de partea adversă și reținută de instanțe, respectiv decizia nr.169 din 18.01.2011, în care se demonstrează și argumentează admisibilitatea acțiunii în evacuare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil. În mod corect se susține că articolul 480, care definește proprietatea și posibilitatea titularului acestui drept de a se bucura și dispune de un lucru poate constitui temei al acțiunii în evacuare, atunci când cel ce exercită posesia bunului este un neproprietar.

Mai susțin recurenții-reclamanți că în mod corect și legal s-a apreciat că acțiunea în evacuare împotriva unui neposesor se poate exercita atât de proprietar,cât și de posesorul de bună-credință al lucrului respectiv, fiind evident că acțiunea în evacuare vizează dreptul de folosință al unui lucru.

Astfel, trebuie avut în vedere că protecția dreptului de proprietate nu trebuie limitată strict la calea acțiunii în revendicare, fiind necesar a se recunoaște titularului acestui drept posibilitatea de a putea alege calea pe care înțelege să își valorifice atributele dreptului de proprietate, nefiind echitabil a i se impune calea cea mai anevoioasa și costisitoare pe care o reprezintă acțiunea în revendicare.

De altfel, instanța de apel nu a fost deloc preocupată în a verifica în ce măsură se poate invoca inadmisibilitatea acțiunii ca excepție procesuală.

În speță, recurenții-reclamanți au precizat că pârâta nu mai deține niciun fel de titlu de proprietate asupra acestui teren, tocmai acest lucru fiind stabilit prin hotărâri judecătorești irevocabile. Or, una dintre condițiile pe care le presupune și impune acțiunea în revendicare este ca cele două părți din litigiu să invoce fiecare câte un titlu despre care pretinde că este valabil. Pe cale de consecință, din moment ce pe calea procedurilor judiciare s-a stabilit fără echivoc că terenul din litigiu nu este proprietatea pârâtei, era evident că reclamanții-recurenți urmau să-și protejeze în mod exclusiv posesia bunului. De aceea, apreciază că soluția instanței de apel este nelegală fapt pentru care solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și rejudecând cauza ,admiterea acțiunii în evacuarea intimatei-pârâte.

O altă critică vizează modalitate de rezolvare a motivului de apel privind greșita aplicare a legii noi în soluționarea capătului de cerere privind plata lipsei de folosință, recurenții-reclamanți susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța de apel a făcut o confuzie gravă între normele noi de drept substanțial și normele noi de drept procedural. Recurenții arată că au susținut în fața instanței de apel că judecătoria în mod greșit a soluționat petitul de cerere privind lipsa de folosință pe baza dispozițiilor art.566 Cod civil nou, când în realitate acestea trebuiau analizate prin prisma dispozițiilor art.480 Cod civil cu referire la art.482 Cod civil vechi. Din moment ce instanța de fond a înțeles că petitul de acțiune privind evacuarea să fie soluționat pe baza legii substanțiale civile vechi, tot așa trebuia să soluționeze și celelalte petite de cerere. Or, în criticile hotărârii a arătat că instanța de apel trebuia să verifice dacă soluția instanței de fond a fost corect pronunțată în contextul stabilit de art.6 alin.2 Cod civil nou și nu de art.24 Cod pr.civilă nou.

Este evident că nu este legal ca în cadrul aceleiași acțiuni un capăt de cerere să fie soluționat prin prisma legii substanțiale vechi, iar un petit subsecvent primului să fie soluționat prin prisma noii legi substanțiale.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți arată că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește petitul de cerere privind obligarea intimatei să își ridice construcțiile subterane efectuate pe terenul proprietatea lor.

Susțin recurenții că intimata a fost constructor de rea-credință la momentul edificării acestor lucrări subterane, fiind nereală susținerea că aceste lucrări s-au făcut cu bună-credință, întrucât au avut la bază o autorizație de construire și că la acel moment nu operase anularea titlului de proprietate al intimatei, în realitate intimata la momentul edificării instalațiilor subterane, care au natură juridică de construcții speciale, nu deținea autorizație de construire.

În concret, proiectul prezentat în vederea autorizației de construire este cu totul altfel decât lucrările efectuate. Așadar, nu se poate susține existența bunei-credințe, ci dimpotrivă intimata a fost de rea-credință și ca atare se impune a fi sancționată conform legii, prin obligarea de a-și ridica construcțiile de pe terenul proprietatea recurenților-reclamanți.

În fine, printr-o ultimă critică se susține că și respingerea excepției cu privire la lipsa calității procesuale active a reclamantei reconvenționale și lipsei acesteia de interes a fost făcută cu încălcarea legii. Instanța de apel și-a motivat soluția raportându-se numai la interesul personal pe care îl urmărește reclamanta reconvențională.

În continuare, se arată că soluția instanței de apel este greșită. În primul rând este necesar să fie analizată exercitarea acțiunii în nulitatea absoluta. Este evident că nulitatea absolută poate fi promovată de orice persoană care are un interes. Ca atare, în această situație există o legătură intrinsecă între calitatea procesuală și interesul părții procesuale. Sub aspectul interesului este de observat că instanța de apel nu a analizat decât caracteristica personală a acestuia. Or, este unanim recunoscut de doctrină și practica menționează că interesul în exercitarea acțiunii civile trebuie să fie legitim, personal, născut și actual.

Însă, este evident că reclamanta reconvențională nu poate invoca existența vreunui raport juridic recunoscut de lege prin care aceasta să poată exercita posesia asupra terenului din litigiu.

În speță, interesul practic pe care îl urmărește reclamanta nu este acela de a nu-i mai opune recurenții-reclamanți titlul lor, ci este reprezentat de scopul ca reclamanta să recapete, dacă nu proprietatea terenului din litigiu, măcar posesia acestuia.

Pentru toate aceste considerente în baza art.312 alin.1, 2 și 3 Cod pr.civilă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei tribunalului și rejudecând cauza în fond să se dispună admiterea în totalitate a cererii introductive de instanță, iar cu privire la cererea reconvențională solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale și a interesului și, ca atare, respingerea cererii reconvenționale ca fiind formulata de o persoana fără calitate procesuală și fără interes.

La rândul său, pârâta . a invocat disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, solicitând admiterea recursului, cu consecința admiterii apelului și menținerii celorlalte dispoziții ca fiind temeinice și legale.

Susține recurenta-pârâtă că a solicitat constatarea nulității absolute a actului dedus judecății, cu mențiunea că nulitatea absolută este acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc, în speță acesta fiind dat de respectarea normelor juridice în materie incidente la momentul perfectării vânzării, în probațiune nefiind necesar a se face dovada vreunei fraudări directe a intereselor personale, acesta fiind, de altfel, regimul juridic al nulității relative, care ocrotește interesele personale, situație raportat la care analiza efectuată de instanța de apel apare ca fiind lipită de temei legal.

În continuare, se mai susține că vânzarea lucrului altuia cu rea-credință și în totală cunoștință de cauză a părților contractante este în măsură să facă pe deplin dovada fraudării legii (iar nu a intereselor recurentei-pârâte) prin incidența principiului "nemo dat quod non habet” principiu consacrat pentru actele constitutive sau translative de drepturi, în care se cere ca cel care se obligă să fie titularul dreptului, afirmație raportat la care și aceste susțineri ale instanței de apel apar ca fiind lipsite de temei legal.

Prin cererea reconvențională promovată în cauză, recurenta-pârâtă a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.711/15 mai 2003 de BNP D. C. I., arătând că înscrisul contestat a fost întemeiat pe o cauză ilicită.

Or, deși prin soluțiile pronunțate cele două instanțe au apreciat că . calitatea procesuală (și, pe cale de consecință, și interesul) de a solicita desființarea înscrisului dedus judecății, în analizarea pe fond a cererii nu s-au pronunțat asupra motivelor de nelegalitate învederate de această societate, apreciind doar cu privire la o eventuală lipsă a fraudării intereselor sale.

Așa fiind, instanța ar fi trebuie să aprecieze cu privire la respectarea normelor juridice la momentul încheierii înscrisului supus atenției, cu privire la care recurenta-pârâtă susține că contractul de vânzare-cumpărare dedus judecății a fost întemeiat pe o cauză ilicită, vânzarea-cumpărarea intervenită între numiții A. și . fiind o operațiune speculativă încheiată cu un neproprietar, în cunoștința faptului că vânzătorul nu este titularul niciunui drept real cu privire la imobilul dedus judecății și, mai mult, cu intenția clară de a-și preconstitui, cu complicitatea vădită a cocontractantului, un înscris în baza căruia să își aproprieze în mod fraudulos terenul în litigiu.

În jurisprudență a fost considerat frecvent că vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză este o operațiune speculativă, având astfel o cauză ilicită și, ca atare, este o nulă absolut în baza art.968 Cod civil, în virtutea cunoscutului adagio roman „fraus omnia corrmpit”.

Ulterior, profitând de aspectul că terenul a rămas fără niciun proprietar, însă fără a justifica vreun drept propriu de orice natură asupra bunului supus controlului judecătoresc, în cursul anului 2003 ." către asociatul majoritar - persoană fizică A. D. suprafața în litigiu, în justificarea pretinsului său drept de proprietate vânzătoarea exhibând doar hotărârile judecătorești despre care s-a făcut vorbire în precedent și care, în esența lor, au constatat doar nulitatea absolută a unui titlu de proprietate care îi aparține recurentei-pârâte, fără a recunoaște/constitui drepturi proprii în patrimoniul societății-reclamante.

În vederea pronunțării sentinței civile 948/7.12.2004 instanța a avut în vedere expres faptul că . nu a fost în măsură să producă niciun act de proprietate care să facă dovada drepturilor sale proprii cu privire la terenul dedus judecății.

În acest condiții, cum la dosarul CF sau la prezentul dosar A. SRL Ploiești nu a depus vreun act translativ de proprietate, rezultă că această societate nu a avut și nu are vreun drept de proprietate asupra acestui bun nicicând.

De altfel, soluția prezentată anterior a fost confirmată și de CEDO la 26 mai 2009, în soluționarea Petiției_/04, formulate de ., instanța europeană statuând în mod neechivoc faptul că acesteia nu i-a fost încălcat niciun drept cu privire la bunurile sale, întrucât "dreptul de proprietate (...) nu este dovedit prin niciun titlu și nu a fost stabilit prin sentințe de către instanțele care au soluționat aeastă problemă (...)", motiv pentru care capătul de cerere având drept temei încălcarea Articolului 1 di Protocolul nr. 1 care garantează respectarea drepturilor persoanelor cu privire la proprietate "a fost considerat incompatibil ratione materiae cu dispozițiile din convenția în sensul art 35 pct 3 și a trebuit respins în conformitate cu art 35 pct. 4" (Titlul II, pct. 26, 30 și 31 din Decizia CEDO), urmarea firească a acestor considerente fiind și respingerea daunelor material solicitate de reclamantă cu motivarea reținută în conținutul pct. 37 din același înscris, care a fost justificat prin lipsa bunului litigios din patrimonial acesteia, în conținutul înscrisului invocat fiind reținut expres aspectul că reclamanta nu deținea "un bun" în sensul Convenției cu privire la terenul în litigiu.

Față de aspectele arătate în precedent, învederează instanței că A. D. a avut permanent cunoștință de faptul că nici . nici . au deținut niciodată vreun drept de proprietate pentru terenul în litigiu, acesta având la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare dedus judecății atât calitatea de asociat majoritar/administrator al societății vânzătoare, cât și calitatea de cumpărător al bunului litigios, situație de fapt care dovedește atât reaua-credință a acestuia, cât și intenția de fraudare a legii, exprimate explicit prin perfectarea contractului pentru un bun ce aparținea altor persoane.

Se arată că prin HG 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, în aplicarea prevederilor art. 19 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Guvernul României a statuat, la art. 1, în sensul că "terenurile aflate in patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a guvernului de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană, act normativ de prevederile căruia . a înțeles s se prevaleze, prin această pasivitate societatea fiind lipsită de posibilitatea de a obține legitimarea drepturilor cu privire la terenul dedus judecății.

În plus, la data de 15.05.2003, A. SRL a transmis "dreptul de proprietate" asupra terenului în litigiu către persoana fizică A. D., acesta dobândind atât calitatea de asociat/administrator al vânzătoarei, cât și calitatea de cumpărător, situație de fapt care ilustrează, fără echivoc, intenția acestuia de a-și crea în mod fraudulos un act de proprietate pentru terenul dedus judecății, motive de fapt raportat la care solicită admiterea recursului, desființarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii apelului/a cererii reconvenționale promovate în cauză, cu menținerea celorlalte dispoziții ca fiind temeinice și legale.

Curtea, examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, reține următoarele:

Sub un prim aspect, Curtea reține că în mod greșit tribunalul a respins apelul și a menținut soluția instanței de fond în ceea ce privește excepția inadmisibilității promovării acțiunii în evacuare pe considerentul că aceasta nu își poate avea izvorul decât în contractul de locațiune, întemeindu-și soluția pe considerentele deciziei nr.2102/17.03.2005 pronunțată de ICCJ.

Astfel, practica ICCJ a cunoscut o modificare în ceea ce privește problema de drept dedusă judecății, astfel că într-o speță mult mai recentă decât cea reținută de instanțele de fond și apel, respectiv decizia nr.169/2011 a reținut că în materia acțiunii în evacuare nu se pune în discuție însuși dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folosința acestuia, folosință încălcată de către pârâți, urmare a ocupării fără titlu a imobilului. Acțiunea în evacuare este un instrument juridic aflat la îndemâna proprietarului sau posesorului unui imobil, pentru apărarea folosinței bunului, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

S-a mai reținut că în mod eronat au apreciat instanțele inferioare că acțiunea în evacuare constituie un mijloc procedural specific exclusiv raporturilor de locațiune între părți, reținând că neopunerea unui titlu de către pârâți nu poate fi analizată decât în cadrul unei acțiuni în revendicare. Astfel, dispozițiile art.480 Cod civil constituie temei de drept inclusiv pentru acțiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei și folosinței asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă și întemeiată o astfel de acțiune.

Aceeași evoluție a practicii judiciare s-a realizat și la nivelul curților de apel; a se vedea în acest sens decizia nr.1757/2011 a Curții de Apel București și decizia nr.312/2011 a Curții de Apel Ploiești în care s-a reținut că trebuie avut în vedere că protecția dreptului de proprietate nu trebuie limitată strict la calea acțiunii în revendicare, fiind necesar a se recunoaște titularului acestui drept posibilitatea de a putea alege calea pe care înțelege să își valorifice atributele dreptului de proprietate, nefiind echitabil a i se impune calea cea mai anevoioasă și costisitoare, pe care o reprezintă acțiunea în revendicare.

În acest context, Curtea a apreciat că raționamentul prezentat de instanța de apel este în mod evident bazat pe o interpretare restrictivă și distorsionată a acțiunii în evacuare, omițându-se a se avea în vedere că această acțiune are doar un caracter posesoriu, întrucât tinde numai la dobândirea posesiei materiale a bunului și nu urmărește, în cazul lipsei totale a titlului pârâtului, stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, ca în cazul acțiunii în revendicare, de vreme ce pârâtul nu a exhibat un titlu care să conteste calitatea de proprietar a reclamantului.

Pe cale de consecință, având în vedere că în urma procedurilor judiciare desfășurate între părți certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0454/19.04.1995 ce constituia titlul de proprietate al pârâtei a fost anulat prin Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr.35/2011, este evident că acțiunea în evacuare este admisibilă, pârâta . în prezent un posesor de rea-credință în condițiile în care s-au purtat litigii anterioare cu privire la dreptul de proprietate.

Prin urmare, constatând că în speță sunt incidente disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, se impune în baza art.312 Cod pr.civilă admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei, în sensul admiterii apelul declarat de reclamanții A., schimbarea în parte sentința cu consecința respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în evacuare.

Pe fond, urmează a se admite în parte acțiunea și a se dispune evacuarea pârâtei de pe suprafața de teren de 375 mp. situat în S., ., identificat în pct.BCDGFHB, conform expertizei constructor P..

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere privind plata lipsei de folosință pentru terenul în litigiu, dată fiind soluția capătului de cerere privind evacuarea pârâtei și având în vedere faptul că reclamanții au fost împiedicați și sunt în continuare împiedicați în exercitarea folosinței bunului, Curtea constată că au dreptul la despăgubirea ce li se cuvine și care a fost stabilită pe baza raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul P. O. la suma de_ lei/lună.

Astfel, deși tribunalul a reținut corect faptul că folosința reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană în puterea unui drept (pretins de proprietate), de a întrebuința un bun sau, de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar și cele civile: chiria, renta, etc.), iar în cazul în care persoana este lipsită de respectiva folosință, cauzându-i-se astfel un prejudiciu în patrimoniul său este îndreptățită la acordarea contravalorii lipsei de folosință, în mod nelegal a reținut că acest capăt nu poate fi admis atâta timp cât obiectul cauzei nu este o acțiune în revendicare, întemeindu-și soluția pe disp.art.566 NCC.

În realitate, atâta timp cât la soluționarea primului capăt de cerere instanța s-a raportat la disp.art.480 din vechiul Cod civil, se impune ca și soluționarea capătului de cerere privind lipsa de folosință să se facă prin raportare tot la dispozițiile vechiului Cod civil, având în vedere și disp.art.6 alin.2 NCC potrivit căreia „actele și faptele juridice încheiate ori, după caz săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Recurenții-reclamanți prin acțiunea în evacuare au tins să protejeze dreptul de folosință ca atribut al dreptului lor de proprietate și, ca atare atâta timp cât se recunoaște că sunt proprietarii acestui teren, în virtutea dispozițiilor art. 483 c. civ. au dreptul să se bucure de toate fructele naturale sau industriale ale pământului, de fructele civile ale bunului proprietatea lor, astfel încât Curtea urmează ca în baza art. 304 pct.9 și 312 Cod pr.civilă urmează să admită recursul și să oblige pârâta la plata lipsei de folosință pentru acest teren în cuantum de_ lei/lună pe perioada 12.10.2011 (data notificării pârâtei să elibereze termenul) - până la executarea prezentei hotărâri.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei să ridice construcțiile efectuate pe terenul în litigiu, Curtea constată că acesta este însă nefondat, potrivit următoarelor considerente:

Pârâta . a realizat în subteranul terenului în litigiu lucrarea denumită „Modernizarea sistemului de separare a grăsimilor - Stație de preepurare ape uzate - proiect SAPARD II” - potrivit Autorizației de construire nr. 182 emisă la data de 11 noiembrie 2004 de Primăria S., ulterior soluționării recursului în anulare, având așadar convingerea fermă că este proprietara respectivului teren - în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0454/19.04.1995, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, dat fiind faptul că la momentul când s-au făcut lucrările, acțiunea în constatarea nulității actului fusese respinsă ca tardivă, ceea ce confirma conținutul Certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr. 0454/19.04.1995 care privea inclusiv terenul în litigiu.

Prin constructor de buna-credința se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa. Buna-credința trebuie să existe în momentul când s-au făcut lucrările.

Prin urmare, având în vedere faptul că la data efectuării construcțiilor certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei era valabil, corect s-a apreciat că pârâta . se află în situația constructorului de bună-credință și, în temeiul disp. art. 494 alin. 3 teza a II-a vechiul Cod civil s-a reținut că aceasta nu poate fi obligată să desființeze lucrarea realizată.

Referitor la cel de al patrulea motiv de recurs formulat potrivit căruia în mod greșit instanța de fond si cea de apel au respins excepțiile lipsei calității procesual active și a lipsei de interes a pârâtei în ceea ce privește cererea reconvențională, Curtea apreciază această critică nefondată,pârâta având atât calitate procesuală activă cât și interes în formularea cererii sale reconvenționale care constă în aceea că în condițiile în care s-ar constata nulitatea absolută a titlului pe care reclamanții își fundamentează pretențiile, aceștia nu i l-ar mai putea opune în promovarea prezentei acțiuni.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta . a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare încheiat între vânzătoarea . (societate înființată prin fuziunea prin absorbție cu .) și cumpărătorii A. D. și A. D. sub nr.711/15 mai 2003 a fost întemeiată pe dispozițiile art. 948 Cod civil invocându-se cauza ilicită raportat la faptul că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut și frauda la lege.

În principiu, o astfel de acțiune este admisibilă, în condițiile în care proprietarul lucrului vândut motivează că vânzarea s-a făcut în frauda lui, urmărindu-se scoaterea bunului din proprietatea sa ca adevărat titular al dreptului.

Vânzarea făcută în frauda dreptului proprietarului este un caz de nulitate absolută, potrivit cunoscutului adagiu „frauda corupe totul”, dar frauda vânzătorului și, respectiv, complicitatea la fraudă a cumpărătorului sunt împrejurări de fapt, care pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Vânzarea lucrului altuia reprezintă o cauză de nulitate absolută numai atunci când se face în cunoștință de cauză, prezentând astfel o operațiune speculativă, cu alte cuvinte, numai atunci când contractul s-a încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului. Or, în speță, în mod temeinic și legal, instanța de apel a apreciat că nu ne regăsim în situația prezentată mai sus, deoarece nu s-au produs probe din care să rezulte cu certitudine că reclamanții-cumpărători și respectiv pârâta . vânzătoare, prin încheierea între ei a contractului ar fi urmărit scoaterea bunului (teren) din proprietatea pârâtei . că, astfel, vânzarea s-ar fi făcut în frauda ei.

Corect instanța fondului și cea de apel au analizat cauzele de nulitate invocate din perspectiva fraudei dreptului proprietarului,caz de nulitate absolută, raportându-se la momentul încheierii actului, respectiv la data de 15 mai 2003, iar concluzia că părțile contractante nu aveau cum să urmărească prin această operațiune scoaterea bunului din patrimoniul pârâtei . este justificată față de faptul că prin pronunțarea deciziei nr.3179/25.10.2002 de ICCJ, certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr.0454 din 19.04.1995 emis pe numele ., în mod irevocabil, anulat parțial, în ceea ce privește terenul în suprafață de 575 mp. astfel că la data încheierii actului aceasta nu mai justifica niciun drept asupra bunului vândut.

Schimbarea situației odată cu exercitarea și respectiv admiterea căii de atac extraordinare a recursului în anulare prin decizia nr.120/15.03.2004 pronunțată de ICCJ este lipsită de relevanță în ceea ce privește examinarea cauzelor de nulitate absolută invocate de pârâta . această schimbare este ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/15 mai 2003.

De altfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate M07 nr.0454 din 19.04.1995 a fost în mod definitiv anulat prin Ordinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr.35/2011, ce a fost emis pentru punerea în executare a deciziei ICCJ nr.427/2010.

Astfel, în speță, nu s-a dovedit cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare nr.711/15.05.2003, respectiv reaua-credință a părților contractante, și nici faptul că bunul nu se afla în patrimoniul vânzătoarei.

Dimpotrivă, Curtea constată că nulitatea absoluta a vanzarii lucrului altuia are ca punct de plecare imprejurarea ca partile au incheiat contractul in cunostinta de cauza, stiind ca lucrul vandut este proprietatea altei persoane. Sintagma "in cunostinta de cauza" relevă înțelesul ca partile contractului au stiut bine ca bunul nu este proprietatea vanzatorului si ca aparține altuia. In acest caz, contractul incheiat ascunzand intentia de a aduce altuia o paguba, este un act juridic intentional, fondat pe o cauza ilicita sau frauda, ambele avand ca numitor comun reaua-credinta a partilor.

Or, in speta, la data incheierii actului de instrainare atacat, singurul proprietar al terenului în litigiu era ., care prin decizia nr. 702 din 25.10.1990 emisă pentru . Prefectura județului Prahova a preluat întregul activ și pasiv al IRUC Ploiești, pârâta . certificatul de atestare a dreptului de proprietate anulat, așa cum s-a arătat mai sus, neputând fi reținută intenția părților de a produce altuia o pagubă.

Față de toate considerentele expuse, Curtea urmează ca în baza disp.art. 312 Cod pr.civilă să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta . ca în baza art.274 Cod pr.civilă vechi să oblige această pârâtă să plătească recurenților-reclamanți suma de_,10 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu avocat.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE

Admite recursul declarat de recurenții A. D. și A. D., ambii domiciliați în Ploiești, ., județ Prahova, împotriva deciziei civile nr.927 din 23 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu și apelanta-pârâtă ., cu sediul în S., ., județ Prahova și intimata-pârâtă ., cu sediul în Ploiești, .. 3-5, județ Prahova și în consecință:

Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamanții A..

Schimbă în parte sentința în sensul că respinge excepția inadmisibilității acțiunii în evacuare.

Admite în parte acțiunea și dispune evacuarea pârâtei de pe suprafața de teren de 375 mp. situat în S., ., identificat în pct.BCDGFHB, expertiza constructor P..

Obligă pârâta la plata lipsei de folosință pentru acest teren în cuantum de_ lei/lună pe perioada 12.10.2011 - până la executarea prezentei hotărâri. Menține restul dispozițiilor sentinței și deciziei.

Respinge recursul declarat de . aceleiași decizii.

Obligă recurenta-pârâtă . plătească recurenților-reclamanți suma de_,10 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 5 mai 2015.

PreședinteJudecători

V. S. E. M. V. G.

Grefier

A. F.

Operator de date cu caracter personal

nr.notificare 3120/2006

2015-06-21

VS/FA

3 ex.

d.f. Jud.S. nr._

j.f. R. P.

d.a. Trib. Prahova nr._

j.a. G. M.

C.-A. M.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 415/2015. Curtea de Apel...		Grăniţuire. Decizia nr. 728/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 990/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Pretenţii. Decizia nr. 621/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 415/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI