Grăniţuire. Decizia nr. 728/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 728/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 728/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 728

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2015

Președinte – C.-M. M.

Judecători - A.-M. R.

- M. P.

Grefier - C. G.-A.

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta L. F. domiciliată în comuna Gura Ocniței, ., jud. Dâmbovița împotriva Deciziei nr. 381 din 22 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă, în contradictoriu cu reclamanta L. M. domiciliată în București, . Băsești, nr. 27, sector 2.

La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta pârâtă L. F. personal și asistată de avocat S. M. din Baroul Dâmbovița, în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 13 dosar, lipsind intimata reclamantă L. M..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este timbrat cu 10,00 lei taxă judiciară de timbru, potrivit chitanței nr._/2015, anulată și atașată la fila 12 dosar și timbru judiciar de 0,15 lei.

Avocat S. M. pentru recurenta pârâtă, arată că a luat cunoștință de întâmpinare, iar referitor la excepția nulității cererii de recurs invocată de intimată prin întâmpinare, solicită respingerea acesteia.

Arată că recursul a fost motivat în fapt și în drept, din eroare potrivit art. 304¹ Cod procedură civilă, aceasta fiind doar o eroare materială. În mod corect, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, textele de lege încălcate de instanța de apel fac referire la art. 560, 693 și urm. cod civil și 1528 Cod civil.

Solicită deci, respingerea excepției ca neîntemeiată.

Curtea, rămâne în pronunțare asupra excepției invocate.

CURTEA:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni reclamanta L. M. a chemat în judecată personal și la interogatoriu pe pârâta L. F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că a devenit proprietara camerei de 20 mp situată în com. Gura Ocniței, ., jud. Dâmbovița, menționată în certificatele de moștenitor nr. 16 și 17 din 23.01.2007, emise în favoarea pârâtei, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, cu obligația despăgubirii pârâtei conform art. 494 Cod civil, iar în baza art. 560 Cod civil, instanța să dispună grănițuirea proprietăților părților, prin determinarea limitelor exterioare, obligarea pârâtei să își ridice vița de vie și să mute contorul de gaze de pe proprietatea sa, iar în caz de refuz, să le realizeze reclamanta, pe cheltuiala pârâtei și să fie obligată pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea reclamantei, de la data promovării acțiunii și până la eliberarea efectivă a terenului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că părțile sunt rude colaterale de gradul 4, respectiv verișoare primare, fiind proprietare asupra unor imobile învecinate situate în com. Gura Ocniței, ., că prin sentința civilă nr. 977/28.11.2008 a Judecătoriei Moreni, definitivă prin decizia civilă nr. 114/24.03.2011 a Tribunalului Dâmbovița și irevocabilă prin decizia civilă nr. 490/16.06/2011 a Curții de Apel Ploiești, pronunțate în dosarul_ al Judecătoriei Moreni, a fost desființat certificatul de moștenitor al acesteia, fiind menținute ca fiind legale certificatele de moștenitor emise pe numele pârâtei, că în urma probatoriului administrat s-a stabilit că pârâta este proprietara spațiului de 20 mp care face corp comun cu construcția deținută de reclamantă, și care se află pe terenul proprietatea reclamantei. Față de această situație, reclamanta a invocat dispozițiile art. 488 Cod civil, conform cărora „tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”, apreciind că prin accesiune a dobândit și camera de 20 mp pe care pârâta a moștenit-o de la ascendenții săi, cu obligația de a o despăgubi cu valoarea reală a acestei părți de construcție, având în vedere că între părți există raporturi dintre cele prevăzute de art. 494 Cod civil.

În legătură cu grănițuirea și ridicarea plantațiilor și a contorului de gaze amplasate de pârâtă pe proprietatea reclamantei, a solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului arătând că, în fapt, conform titlului de proprietate nr._/18.06.2002 emis pe numele autorului său, M. G., reclamanta deține în proprietate un teren de 1000 mp curți-construcții aflat în ., pe care se află o construcție în suprafață de 74,25 mp, dintre care 46,91 mp reprezintă moștenire rămasă de la părinții săi, iar 27,34 mp reprezintă proprietatea pârâtei, moștenită de la părinții săi, însă întreaga construcție fiind situată pe terenul reclamantei, că alăturat, la numărul 170 se află terenul pârâtei, în suprafață de 254 mp, conform titlului de proprietate nr._/09.07.2002 emis pe numele autoarei pârâtei, M. V., pe care se află amplasată o altă construcție, și anume locuința pârâtei L. F., că părțile s-au mai judecat într-o cauză având ca obiect anularea unor certificate de moștenitor emise asupra construcției de 74,25 mp, după autori diferiți, acțiune care a fost calificată ca fiind în revendicare, și în care, cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Ploiești a dispus efectuarea unor expertize topografice și în construcții, că prin expertiza topografică au fost identificate cele două terenuri, și construcțiile existente pe acestea, stabilindu-se că, față de actele de proprietate, reclamanta deține în plus 83 mp, iar pârâta un plus de 104 mp, menționându-se că această situație se datorează aprecierii diferite a zonei de protecție a malului pârâului Slănic, cu care se învecinează pe latura de nord. În același raport de expertiză a fost identificată și existența unei suprafețe de 34 mp cu destinația de cale de acces dinspre drumul comunal lăsată de antecesorii părților, pentru ., acordând fiecare parte din dreptul său de proprietate câte 17 mp. Având în vedere faptul că cele două fonduri învecinate sunt parțial împrejmuite, a solicitat grănițuirea acestora, cu respectarea liniilor de hotar și a vecinătăților, astfel cum au fost reținute în raportul de expertiză parte integrală din decizia nr. 114/24.03.2011 devenită irevocabilă prin decizia nr. 490/16.06.2011 și conform titlurilor de proprietate de care fiecare dintre părți se prevalează.

Imposibilitatea reclamantei de a își folosi dreptul său de proprietate este amplificată și de faptul că pe linia frontului stradal al proprietății sale de circa 8 m, pârâta a amplasat un gard ocupând o suprafață considerabilă din terenul reclamantei, cât și calea de acces pentru a utiliza atât locuința sa de la numărul 170 cât și camera de 20 mp pe care o are în proprietate, dar care este situată pe terenul său, la nr. 168, iar pe aceeași porțiune a proprietății reclamantei se află și o boltă de viță de vie care îi aparține pârâtei, precum și un contor de gaze tot al acesteia. Deoarece pe latura dinspre nord a proprietății se învecinează cu pârâul Slănic, ale cărui maluri s-au surpat și care necesită o . lucrări de consolidare, reclamanta a obținut de la autoritățile competente autorizația de consolidare nr. 1833/27.06.2011, această situație impunând pătrunderea cu autovehicule care să transporte materiale și care, dacă s-ar păstra așa cum este acum, nu ar da posibilitatea intrării în curte din cauza mașinilor parcate pe terenul reclamantei de către fiul și ginerele pârâtei sau alte persoane venite la aceasta, astfel că, față de situația prezentată, cât și de faptul că deține un titlu de proprietate neafectat de nici o sarcină, dar care, în realitate, este grav afectat faptic, în scopul ocrotirii dreptului de proprietate a solicitat grănițuirea proprietăților, obligarea pârâtei să își ridice vița de vie și să își mute contorul, iar în sens contrar să fie abilitată reclamanta să le realizeze pe cheltuiala acestora.

La termenul din 11.05.2012 pârâta L. F. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea primului petit al cererii, privitor la constatarea accesiunii imobiliare artificiale în favoarea reclamantei asupra camerei de 20 mp situată în .. 168, menționată în certificatele de moștenitor nr. 16 și 17 din 02.01.2007. Pârâta a arătat că în realitate este vorba de o cameră și un hol în suprafață totală de 27 mp, că această problemă a fost tranșată în mod irevocabil în cadrul litigiului purtat anterior între aceleași părți și care a făcut obiectul dosarului nr._, iar prin decizia nr. 490/16.06.2011 Curtea de Apel Ploiești a statuat că dispozițiile art. 492 Cod civil privind accesiunea imobiliară prin raportare la probatoriul administrat nu pot fi reținute, că în speță nu pot fi incidente dispozițiile art. 492 și 494 Cod civil, deoarece, pe de o parte, prezumția instituită de primul articol citat a fost răsturnată prin probe contrare, iar pe de altă parte că pârâta nu se regăsește în postura unui constructor, nici de bună nici de rea credință, câtă vreme s-a dovedit că ea a dobândit construcția prin moștenire legală de la autorul său, M. V., și nici măcar acesta nu a fost constructorul imobilului, ci bunicul părților. Tot pe cale de întâmpinare a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea sa de a ridica vița de vie și contorul de gaze de pe proprietatea reclamantei.

Pe cale de cerere reconvențională a solicitat instanței să constate existența unui drept de superficie în favoarea sa cu privire la suprafața de teren aferentă camerei și holului în suprafață de 27 mp, viței de vie și contorului de gaze aflate pe terenul aparținând reclamantei-pârâte situat în com. Gura Ocniței, ., susținând că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor prin moștenire legală de la autorul său, M. V. conform CM nr. 16 și 17 din 2007, că a stăpânit în mod continuu pașnic și netulburată această construcție, atât pârâta cât și autorul său, care la rândul lui o dobândise ca moștenire de la bunicul părților din proces. În urma judecării litigiului dintre părți care a făcut obiectul dosarul nr._ pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acestor construcții, apreciindu-se conform dovezilor, că prezumția instituită de art. 492 Cod civil a fost răsturnată.

Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională solicitând respingerea acesteia, susținând că pârâta L. F. trebuie să își precizez cererea reconvențională prin indicarea temeiului de drept material, că motivarea în fapt nu este clară, și nu îi permite să formuleze apărări de fond, mai ales că superficia se poate dobândi prin mai multe moduri, fiecare având condiții de admisibilitate diferite.

În subsidiar a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca nelegală și nefondată, invocând excepția inadmisibilității cererii reconvenționale deoarece între părți a mai existat un litigiu care a avut ca obiect certificatele de moștenitor suplimentare din 23.01.2007 prin care s-a inclus în masa succesorală după autori pârâtei și camera în suprafață de 20 mp situată în partea din față a casei bătrânești de locuit, casă construită din zid de cărămidă acoperită cu tablă. Prin sentința civilă nr. 977/2008 a Judecătoriei Moreni, definitivă și irevocabilă s-a constatat valabilitatea certificatelor de moștenitor, recunoscându-i-se pârâtei-reclamante dreptul de proprietate asupra construcției în litigiu, că problema superficiei nu a fost tranșată, instanța nefiind investită în acest sens, în decizia de recurs a Curții de Apel Ploiești nr. 490/2011 menționându-se în mod expres faptul că nu s-a constituit un drept de superficie în favoarea pârâtei reclamante, așa că, în concluzie, terenul aflat sub construcție, și cel aferent acesteia, ar aparține în proprietate reclamantei, aspect pe care pârâta nu îl contestă, că în aceste condiții, pârâta nu poate susține că a exercitat o posesie ca atribut al superficiei, utilă, continuă, de natură să dea naștere unui astfel de dezmembrământ al dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii, pârâta fiind tolerată de către reclamantă în a folosi în comun terenul proprietatea acesteia din urmă, pârâta având doar atributul folosinței, fără a avea și atributul posesiei, fiind eventual un detentor precar, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la dobândirea dreptului de superficie ca efect al uzucapiunii, ceea ce face ca acțiunea să fie inadmisibilă.

S-a mai susținut că nu se poate stabili un drept de superficie în favoarea pârâtei-reclamante și pentru faptul că nu este de acord cu dezmembrarea dreptului ei de proprietate. Reclamanta-pârâtă a precizat că dreptul de superficie poate fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege, neputându-se recunoaște dobândirea dreptului de superficie pe cale judiciară, iar în susținerea argumentelor sale invocă decizia nr. 694/12.03.1996 a Curții de Apel Ploiești, exemplificată de CEDO în cauza Bock și P. împotriva României, decizia nr. 5138/2005 a ICCJ secția civilă, decizia 749/02.02.2011 a ICCJ secția civilă.

Pârâta-reclamantă L. F. a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantei-pârâte L. M., susținând că în ceea ce privește temeiul de drept material al acțiunii, acesta este dat de dispozițiile art. 492 din vechiul Cod civil, că este vorba de o constatare a unui drept de superficie, apreciind aceasta că s-ar afla în prezența unei posesii pașnice, continue, publice și exercitată sub nume de proprietar așa cum este reglementată de art. 1147 Cod civil, context potrivit căruia modul de dobândire al superficiei este cel al uzucapiunii și că în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii sale reconvenționale a apreciat că se impune unirea acesteia cu fondul, fiind necesar a se administra probe pentru dovedirea, respectiv combaterea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 44 /18.01.2013 Judecătoria Moreni a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulată de reclamanta-pârâtă, a luat act că reclamanta-pârâtă a renunțat la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, a admis acțiunea reclamantei-pârâte L. M. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă L. F. și a constatat că reclamanta-pârâtă a devenit proprietara unei camere și a unui hol, în suprafață totală de 27,34 mp situate în com. Gura Ocniței, ., jud. Dâmbovița, ca efect al accesiunii imobiliare, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 9450 lei cu titlul de despăgubiri, a stabilit linia de hotar dintre proprietățile părților începând din punctul A situat la 1,95 m de la stâlpul din stânga, astfel că cei 34 mp – parte comună din . fie împărțită în mod egal, câte 17 mp pentru fiecare parte, urmând a se continua în punctele B,C,D, 24 (gard plasa dintre proprietăți), 25 (gard plasa), 43 (gard plasă), 42 (gard plasă), conform schiței întocmite de expertul tehnic judiciar G. V., a obligat pârâta-reclamantă să ridice vița de vie, contorul de gaze și gardurile identificate de expert pe proprietatea reclamantei, iar în caz de refuz a fost autorizată reclamanta să le realizeze personal, însă pe cheltuiala pârâtei, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 2200 lei cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.

Pentru a pronunța această sentința prima instanță a reținut referitor la petitul acțiunii privind accesiunea imobiliară artificială, că reclamanta a solicitat instanței să constate că a devenit proprietara unei încăperi de 20 mp situată în com. Gura Ocniței, ., jud. Dâmbovița menționate în certificatele de moștenitor nr. 16 și 17/2007 emise pe numele pârâtei L. F., ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, cu despăgubirea pârâtei conform art. 494 Cod civil.

Din analiza raportului topografic, instanța de fond a constat existența aceleiași stări de fapt reținută anterior de instanțele de judecată, în sensul că, pe terenul cuprins în titlul de proprietate nr._/18.06.2002 aparținând reclamantei-pârâte L. M. se află trecut întregul imobil casă bătrânească, iar în aceste condiții, aceasta, în calitate de proprietar asupra întregului teren înțelege să își exercite dreptul de opțiune privind accesiunea imobiliară artificială, devenind proprietara și a camerei și holului proprietatea pârâtei conform dispozițiilor art. 488 Cod civil, care stipulează că tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului, urmând să o despăgubească pe aceasta cu suma stabilită de expert conform dispozițiilor art. 494 alin. 3 Cod civil, că este de necontestat faptul că după . noii Constituții a României, revizuită, dreptul de proprietate privată a primit prin art. 44 și art. 136 alin. 1 și 5 o protecție juridică deosebită, doctrina și practica judiciară apreciind unanim că soluțiile inițial prevăzute de legiuitor pentru fiecare din alternativele cuprinse în art. 494 Cod civil sunt în prezent, insuficiente pentru a acoperi toate situațiile apărute în practică, cât și că acestea pot fi aplicate ad literam doar în măsura în care nu contravin regimului juridic al proprietății, că doctrina juridică, astfel sedimentată, arată că în rezolvarea problemelor ce rezultă din aplicarea dispozițiilor art. 494 Cod civil, trebuie pornit de la situația privilegiată ocupată de dreptul de proprietate în sistemul nostru juridic actual, ținând seama de faptul că este vorba de principalul drept real al omului, iar principiul apărării proprietății este unul din cele mai importante ale dreptului civil reglementat de Constituție și de art. 1 al Primului Protocol adițional la CEDO, arătându-se că nu trebuie înlăturată în nici un caz soluția potrivit căruia accesiunea operează în beneficiul solului, iar principiului accesorium seqvitur principale i se poate da o interpretare adecvată vremurilor noastre prin prisma art. 494 Cod civil care trebuie sa asigure un cadru suficient de elastic.

Prima instanță a avut în vedere actualul context privind interpretarea dispozițiilor art. 492 Cod civil, și a constatat că prin invocarea accesiunii imobiliare artificiale reclamanta are un interes legitim în a reglementa din punct de vedere juridic, definitiv, starea de fapt reținută anterior de instanțele de judecată.

Prima instanță a respins cererea reconvențională, reținând că răsturnarea prezumției instituite de art. 492 Cod civil nu conduce automat la recunoașterea dreptului de superficie, această situație fiind doar rezultatul unei simple suprapuneri a celor două drepturi de proprietate, care, în ipoteze juridice diferite, permite aplicarea principiului accesiunii imobiliare artificiale sau poate da naștere unui drept de superficie, astfel că efectul juridic al dobândirii dreptului de superficie nu este posibil numai datorită dreptului de proprietatea asupra unei construcții, plantații sau lucrări aparținând unei anumite persoane, cu dreptul de proprietate asupra unui teren aparținând altei persoane, ci, în primul rând, datorită dezmembrării acestui ultim drept și de aceea, ideea de dezmembrare, iar nu ideea de suprapunere explică diferența dintre dreptul de superficie și dreptul de accesiune imobiliară artificială.

Referitor la dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiune, instanța a constat că pârâta reclamantă nu a probat posesia utilă, astfel că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1847 Cod civil.

Doctrina românească și practica CEDO au statuat că dreptul de superficie nu se constituie de către instanță, întrucât nu există un temei legal în acest scop, o asemenea conduită ar însemna o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, instanța putând doar să constate existența unui asemenea dezmembrământ ce a fost constituit de titularul dreptului de proprietate în favoarea proprietarului construcției aflate pe terenul său și că în lipsa unor reglementări legale derivând din art. 492 Cod civil, dreptul de superficie se poate naște printre ale modalități și prin uzucapiune, dacă sunt întrunite condițiile constitutive ale prescripției achizitive.

Instanța a constatat atât din dosarul pendinte, cât și din dosarul nr._ inexistența unui document care să ateste că bunicii părților au deținut cu titlu de proprietar terenul pe care este amplasată casa bătrânească, motiv pentru care nu există un act constatator al partajului, că potrivit certificatelor înregistrate sub nr._ și_, M. C. a decedat în anul 1942, iar M. A. în anul 1960, astfel că urmașii acestora nu aveau cum să realizeze partajul asupra terenurilor decât după decesul lui M. A., evident, în formă autentică, cu respectarea legislației din acea vreme, respectiv decretul 144/1958 și că în realitate, autorii părților au stăpânit terenul rămas de pe urma lui M. C. și M. A. în calitate de coindivizari, posesia lor având un caracter echivoc, acest viciu încetând de drept prin intervenția Legii nr. 18/1991, în baza căreia au fost emise titlului de proprietate nr._/18.06.2002 pe numele lui M. G., pe care se află casa bătrânească, la nr. 168, și nr._/09.07.2002 pe numele M. V., pe care se află locuința pârâtei-reclamante, la nr. 170.

S-a mai reținut că pentru a opera uzucapiunea se cere o posesie utilă care să întrunească cumulativ două elemente constitutive, și anume cel material (corpus) care presupune un contact direct cu lucrul în acte materiale sau juridice, și cel psihologic (animus) ce constă în intenția celui ce stăpânește bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, că lipsa elementului psihologic specific echivalează cu lipsa calității de posesor, stăpânitorul lucrului fiind doar un detentor precar, conform art. 1853 Cod civil și că potrivit doctrinei și practicii judiciare posesia este echivocă când actele de stăpânire sunt succeptibile a fi interpretate în mai multe moduri, lăsând să planeze pentru ceilalți anumite îndoieli asupra intenției posesorului de a stăpâni pentru sine, că analizându-se și elementul material al posesiei, se constată conform raportului de expertiză topografică și a schiței de plan anexate, întocmită în cauză de către G. V., că suprafața pentru care se solicită constatarea unui drept de superficie nu este folosită exclusiv de pârâta reclamantă, așa cum aceasta afirmă, pe aceeași parcelă existând și instalația/contorul de gaze, branșamentul electric și instalația de apă ale reclamantei pârâte, astfel că nici această condiție nu este îndeplinită și că întregul material probator administrat în cauză răstoarnă prezumția prevăzută de art. 1854 Cod civil, simplele afirmații ale pârâtei-reclamante și ale martorilor propuși de aceasta neputând certifica elementele posesie.

De asemenea, s-a reținut că holul și camera fac parte din casa bătrânească constituind un tot unitar, având aceleași caracteristici constructive (fundație, structură de rezistență, acoperiș, etc.) constatare reținută în pagina 8 a deciziei de recurs nr. 215/10.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul atașat nr._, că pârâta-reclamantă nu deține o casă, respectiv o unitate locativă distinctă ci doar o parte din construcție, pentru care folosește circa 28 mp din terenul acesteia de 1000 mp, astfel că, și din acest punct de vedere, cererea privind dobândirea unui drept de superficie este inadmisibilă, și sub acest aspect, că cererea privind constatarea unui drept de superficie a fost analizată inclusiv prin prisma regimului juridic al terenului din trecut, având în vedere că dreptul de proprietate a fost reconstituit conform legii 18/1991, imobilul aflându-se în perioada comunismului în proprietatea fostului CAP când tatăl reclamantei-pârâte avea doar un drept de folosință asupra acestuia, astfel că pârâta reclamantă nu poate invoca uzucapiunea, că pe de altă parte, dobândirea proprietății sau a unui alt drept real prin posesie îndelungată reprezintă o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijență, a delăsat bunul o anumită perioadă, permițând unei terțe persoane să îl folosească și că în condițiile în care, pe întreaga perioadă a cooperativizării reclamanta-pârâtă a fost lipsită de prerogativele dreptului său de proprietate asupra terenului, de exercițiul acțiunilor puse la dispoziție pentru apărarea și valorificarea lui, prin urmare, împiedicat din cauze obiective, nu are cum să fie acuzat de comportament pasiv, de atitudine neglijentă, și sancționat cu dezmembrarea ireversibilă a acestui drept.

Pentru considerentele invocate instanța de fond a respins cererea pârâtei reclamante ca neîntemeiată și pentru aceleași considerente a respins și excepția inadmisibilității cererii reconvenționale invocată de reclamanta-pârâtă ca neîntemeiată.

Privitor la petitele privind grănițuirea, ridicarea plantațiilor și a contorului de gaze amplasate de pârâtă pe proprietatea reclamantei, instanța a reținut că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat în temeiul art. 560 Noul Cod civil grănițuirea proprietății sale de cea a pârâtei, ridicarea plantațiilor, a contorului de gaze și a gardului pe care aceasta le are pe terenul reclamantei.

Prima instanță a reținut că între gospodăriile părților există linie de hotar cu excepția unei porțiuni de teren de 34 mp și pe care părțile o folosesc drept cale de acces la construcțiile pe care acestea le dețin în proprietate înspre/dinspre drumul comunal.

Din depozițiile martorilor reclamantei-pârâte a reieșit că pârâta-reclamantă care locuiește în imobilul cu nr. 170 folosește cu rea credință și în interes personal întreaga alee de acces, prevalându-se de faptul că alăturat, la nr. 168, pe terenul reclamantei, mai deține de la părinții săi o cameră și un hol din casa bătrânească, motiv pentru care între titularii celor doua fonduri există de mai mult timp o stare conflictuală.

Față de starea de fapt prezentată în acțiune, pârâta nu a formulat întâmpinare, iar în cadrul dezbaterilor ce au avut loc cu ocazia stabilirii obiectivelor expertizei topografice, aceasta nu a avut obiecțiuni, recunoscând că, într-adevăr, datorită divergențelor dintre părți, se impune grănițuirea celor două fonduri pe cale judecătorească, desființarea aleii de acces comune și restabilirea unei linii de hotar între cele două proprietăți.

Analizând raportul de expertiză și planul de situație întocmite în cauză instanța a constatat că pârâta ocupă 65 mp din terenul reclamantei, pe care sunt situate camera și holul ce fac obiectul accesiunii imobiliare artificiale, bolta de viță de vie, contorul de gaze, gardul din lemn și plasă, plus 17 mp reprezentând suprafața comună a reclamantei din calea de acces pentru a trece spre imobilul de la nr. 170, astfel că, în mod evident, reclamanta-pârâtă este lipsită de folosința celor 83 mp din proprietatea sa, accesul la drumul public fiindu-i limitat și îngreunat inclusiv datorită acestei situații, cât și comportamentului șicanator al pârâtei-reclamante și familiei acesteia și că delimitarea fondurilor se impune și pentru că este dovedit că pârâta îngrădește sistematic dreptul de proprietate al reclamantei prin blocarea căii de acces comune, de multe ori aceasta fiind în postura de a nu putea ieși din curte cu mașina, sau de a transporta din stradă materiale pentru refacerea malului surpat al pârâului Slănic cu care aceasta se învecinează, așa cum rezultă din planșele foto și declarațiile martorilor.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta L. F., arătând că în cauză nu sunt incidente disp. art. 492 și 494 Cod civil, deoarece prezumția instituită de primul articol a fost răsturnată de probe contrare, pârâta nefiind pusă în postura unui constructor, câtă vreme s-a dovedit că a dobândit construcția prin moștenire legală de la autorul M. V., că prima instanță a ignorat aceste aspecte și a reținut în motivare un argument ce ținea de cererea reconvențională și nu de acțiunea intimatei reclamante, în sensul că prin decizia Curții de Apel Ploiești nu s-a constituit un drept de superficie în favoarea sa dar s-a statuat irevocabil că prezumția instituită de disp. art. 492 și 494 Cod civil a fost răsturnată și că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției în litigiu prin moștenire legală de la autorul M. V., potrivit certificatelor de moștenitor nr. 16 și 17 din 2007, că a stăpânit în mod continuu, pașnic și netulburată această construcție și că în urma judecării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr._ i s-a recunoscut acest drept de proprietate.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea primului capăt de cerere privind accesiunea imobiliară și cel vizând ridicarea viței de vie și a contorului de gaze, cât și admiterea cererii reconvenționale, cu constatarea existenței unui drept de superficie cu privire la suprafața de teren aferentă camerei și holului în suprafață de 27 mp, viței de vie și contorului de gaze, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

În drept au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 și 304¹ Cod procedură civilă.

Împotriva aceleiași sentințe a primei instanțe a declarat recurs și reclamanta L. M., susținând că hotărârea este parțial nefondată și nelegală deoarece în mod eronat s-a reținut că cererea reconvențională este neîntemeiată, când, în realitate, aceasta este inadmisibilă, întrucât între părți a mai existat un litigiu care a avut ca obiect anularea certificatelor de moștenitor nr. 16 și 17 din 23.01.2007 și prin care i s-a recunoscut pârâtei dreptul de proprietate asupra camerei și holului din casa bătrânească, problema superficiei nefiind tranșată, deoarece instanța nu a fost investită în acest sens, că terenul pentru care se solicită constatarea unui drept de superficie îi aparține în proprietate, astfel că pârâta nu poate susține că a exercitat o posesie ca atribut al superficiei, utilă, continuă și de natură să dea naștere unui astfel de dezmembrământ al dreptului de proprietate, fiind numai tolerată, în calitatea ei de rudă de gradul IV și având numai atributul folosinței, că terenurile au fost o perioadă de timp în proprietatea statului, astfel că autorii au avut numai folosința acestora, fiind detentori precari și nu posesori, pentru a se pune problema uzucapiunii și că în opinia reclamantei nu sunt îndeplinite cerințele privind dobândirea dreptului de superficie ca efect al uzucapiunii, ceea ce face acțiunea inadmisibilă.

De asemenea, a mai susținut că nu se poate stabili un drept de superficie în favoarea pârâtei și pentru că reclamanta nu este de acord cu dezmembrarea dreptului său de proprietate, simplul fapt de a avea o construcție pe terenul altuia, chiar și cu bună-credință, nefiind de natură a conduce la recunoașterea dreptului de superficie în favoarea celui care construiește pe terenul care nu e proprietatea sa, nefiind astfel posibilă recunoașterea dobândirii dreptului de superficie pe cale judiciară, că un alt element de inadmisibilitate invocat se referă la întinderea dreptului de superficie, susținând că dreptul de superficie este limitat strict la suprafața de teren de sub construcție, că pârâta tinde la obținerea unui drept de superficie pentru toată suprafața de 83 mp, ceea ce ar duce la imposibilitatea reclamantei de a folosi proprietatea conform prerogativelor conferite de lege și că prima instanță nu a avut în vedere nici faptul că acțiunea în constatarea dreptului de superficie este o acțiune în realizare de drepturi care se timbrează la valoare și este susceptibilă de executare silită.

Recurenta reclamantă L. M. a formulat și întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia, susținând că motivele de recurs invocate de pârâtă nu pot fi primite, că simpla răsturnare a prezumției instituită de art. 492 cod civil nu conduce automat la recunoașterea unui drept de superficie, că din rapoartele de expertiză întocmite în cauză a rezultat că existența contorului, viței de vie și gardului care se află pe terenul care reprezintă frontul său stradal o împiedică să se folosească de curte și să aibă acces la construcțiile aflate pe proprietatea sa, că problema superficiei nu a fost tranșată și că terenul aflat sub construcție îi aparține, astfel că pârâta nu poate susține că exercită o posesie ca atribut al superficiei, acest drept putând fi constituit numai prin convenție expresă și doar de către proprietarul terenului, după cum rezultă din jurisprudență, respectiv din decizia nr. 386/01.02.2012 a Î.C.C.J.

În încheierea de ședință din data de 22.10.2013 tribunalul a calificat drept apel calea de atac exercitată de părți.

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmbovița, prin decizia civilă nr. 252 din 29.10.2013 a respins, ca nefondat, apelul reclamantei apelante L. M., și a admis apelul pârâtei apelante L. F..

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii cererilor reclamantei de constatare a accesiunii imobiliare și de obligare a pârâtei la ridicarea viței de vie și a contorului de gaze și a cererii subsidiare de autorizare a reclamantei la îndeplinirea acestei obligații, precum și al admiterii în parte a cererii reconvenționale și în consecință: a constatat dreptul de superficie, prin efectul uzucapiunii, în favoarea pârâtei, pentru suprafața de 65 mp, teren identificat în raportul de expertiză și schița anexă, afectat folosinței camerei și holului, boltei de viță de vie, contorului de gaze și rețelei de gaze aflate în proprietatea pârâtei. A respins cererea apelantei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată și a luat act că apelanta pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut următoarele considerente:

Referitor la apelul formulat de către pârâtă acesta a fost considerat ca fiind întemeiat.

Prin cererea reconvențională pârâta apelantă a solicitat a se constata în favoarea sa un drept de superficie cu privire la suprafața de teren aferentă camerei și holului în suprafață de 27 mp, viței-de-vie și contoarului de gaze aflate pe terenul aparținând reclamantei.

Dreptul de superficie reprezintă dreptul pe care îl are o persoană devenită proprietar al construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe terenul proprietatea altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosință, constituind o excepție de la regula prevăzută de art. 489 Cod civil, potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde și proprietatea a tot ce se află pe suprafața lui, precum și de la principiul că proprietatea asupra lucrului principal se extinde asupra a tot ce se unește cu un accesoriu cu acel lucru, conform art. 482 Cod civil.

Dreptul de superficie, ca drept real principal poate fi constituit prin convenția părților, prin uzucapiune sau prin lege.

Din considerentele deciziei civile nr. 114/27.03.2011 irevocabilă prin decizia nr. 490/16.11.2011 a Curții de Apel Ploiești rezultă că porțiunea din casa bătrânească ocupată de pârâtă se află pe terenul înscris în titlul de proprietate nr._/18.06.2002 eliberat autorului reclamantei, iar porțiunea respectivă este dobândită de către apelanta pârâtă prin moștenire de la tatăl său M. V., acesta fiind și considerentul care a stat la baza anulării certificatului de moștenitor nr. 224/24.10.2006, în acesta fiind cuprinsă și unitatea locativă ce aparținea pârâtei.

Potrivit acelorași considerente, faptul că autoarei reclamantei i-a fost eliberat titlul de proprietate nu se explică decât prin aceea că aceasta, edificând împreună cu soțul său casa din 1968 vis-a-vis de locuința veche, a beneficiat de dispozițiile art. 23 din Legea fondului funciar.

Cum unitatea locativă asupra căreia reclamanta solicită să se rețină accesiunea imobiliară a fost dobândită de către apelanta pârâtă prin moștenire legală de la autorul său, aspect stabilit cu putere de lucru judecat, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 494 Cod civil.

Având în vedere considerentele de mai sus, cât și împrejurarea că atât apelanta cât și autorul său au stăpânit în mod continuu, pașnic și netulburat construcția, tribunalul, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă a admis apelul.

Cât privește apelul declarat de reclamantă, acesta a fost considerat ca fiind neîntemeiat.

În ce privește motivul de apel referitor la modul în care prima instanță a soluționat cererea reconvențională, respectiv fiind respinsă ca neîntemeiată în loc să fie respinsă ca inadmisibilă, acesta este neîntemeiat.

Din considerentele sentinței civile reiese că prima instanță a analizat condițiile necesare pentru a opera dreptul de superficie prin uzucapiune și constatând că lipsesc cele două elemente constitutive ale unei posesii utile și totodată având în vedere și regimul juridic al terenului a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

Așadar, inadmisibilitatea fiind un mijloc de apărare, instanța de fond a avut-o în vedere la momentul soluționării cauzei.

Soluția a fost însă eronată în ce privește respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată, având în vedere că în raport de considerentele reținute mai sus, apelanta pârâtă era îndreptățită să dobândească un drept de superficie prin uzucapiune, de vreme ce posedând continuu unitatea locativă, a exercitat posesia și asupra terenului.

Emiterea titlului de proprietate prin constituirea dreptului de proprietate în temeiul art. 23 din legea fondului funciar s-a apreciat că a fost posibil în condițiile în care nu s-a adus la cunoștință autorităților regimul juridic al locuinței în sensul că autorul apelantei reclamante nu este unicul proprietar al acesteia.

Susținerea apelantei în sensul că pârâta a învestit instanța cu o acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă și că a timbrat în consecință nu poate constitui temei pentru admiterea apelului, din cererea reconvențională nerezultând temeiul de drept invocat de către reclamantă iar faptul că s-a timbrat la valoarea suprafeței de teren asupra căreia s-a solicitat stabilirea unui drept de superficie s-a făcut potrivit dispozițiilor legii privind taxele judiciare de timbru.

Pe cale de consecință, față de cele de mai sus, tribunalul, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, a respins apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta L. M., criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, recurenta L. M. a arătat că a învestit instanța de judecată cu o cerere, în contradictoriu cu L. F., prin care a solicitat să se constate că a devenit proprietară asupra camerei de 20 mp situată în comuna Gura Ocniței . jud. Dâmbovița, menționată în certificatele de moștenitor nr.16 și 17 din 23.01.2007 emise în favoarea pârâtei, ca efect al accesiunii artificiale imobiliare, cu obligația despăgubirii pârâtei, grănițuirea proprietăților învecinate, prin determinarea limitelor exterioare, obligarea pârâtei să ridice vița de vie și să mute contorul de gaze de pe proprietatea sa și, în caz de refuz, să le realizeze ea pe cheltuiala acesteia, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului proprietatea sa pe care aceasta îl folosește în interes personal, de la data promovării acțiunii și până la eliberarea efectivă a terenului (la acest ultim capăt de cerere a arătat că a renunțat ulterior) și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat să i se constate dreptul de superficie asupra terenului situat sub camera de 20 mp ce face obiect al cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o.

A arătat recurenta că, prin sentința civilă nr. 44/18.01.2013 pronunțată de Judecătoria Moreni, acțiunea pe care a inițiat-o a fost admisă și, în consecință, s-a constatat că a devenit proprietara camerei și a holului în suprafață totală de 27, 34 mp situate în comuna Gura Ocniței ., jud. Dâmbovița, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, fiind obligată să-i achite pârâtei contravaloarea acesteia, adică suma de 9.450 lei, s-a stabilit linia de hotar dintre cele două proprietăți pe aliniamentul A-B-C-D conform schiței de plan întocmite de expertul judiciar G. V., a fost obligată pârâta să ridice vița de vie, contorul de gaze și gardurile de pe terenul proprietatea acesteia. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri atât recurenta cât și pârâta L. F. au declarat recurs, aceasta fiind calea de atac indicată în dispozitiv.

Tribunalul Dâmbovița, în calitate de instanța de control judiciar, a recalificat calea de atac, apreciind că este apel iar după rejudecarea cauzei fără a administra alte probatorii, prin decizia nr. 252/29.10.2013, a respins apelul relamantei, a admis apelul declarat de pârâta L. F. și a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și admiterii în parte a cererii reconvenționale.

Astfel, a arătat recurenta că, instanța de apel a constatat dreptul de superficie, prin efectul uzucapiunii, în favoarea pârâtei, pentru suprafața de 65 mp, afectat folosinței camerei și holului, boitei de viță de vie, a contorului de gaze și rețelei de gaze aflate în proprietatea acesteia.

A apreciat recurenta că această hotărâre este nelegală, fiind afectată de nulitățile prevăzute de art. 304 pc.t 6, 7 și 9 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 6 potrivit cu care este casabilă, hotărârea prin care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut recurenta a învederat următoarele.

Pârâta L. F. a formulat în fața instanței de fond o cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate existența unui drept de superficie cu privire la terenul aferent camerei și holului în suprafață de 27 mp, viței de vie și contorului de gaze.

Expertul G. V., numit de către instanța de fond, a arătat că pârâta ocupă din terenul proprietatea recurentei o suprafață de 65 mp (exclusiv cei 17 mp folosiți în comun).

Însă, același expert a menționat faptul că pe suprafața de 65 mp folosită de către pârâtă există și alte bunuri nu doar contorul și vița de vie ce-i aparțin acesteia în proprietate.

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că pârâta este titulara unul drept de superficie asupra întregii suprafețe de 65 mp adică și a restului de suprafață care excede camerei și holului, viței de vie și contorului.

Adică, instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut, ceea ce atrage incidența motivului de nulitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 potrivit cu care este supusă modificării hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, recurenta-reclamantă a învederat următoarele.

A apreciat că hotărârea recurată este atât de sumar motivată încât se poate vorbi practic despre o nemotivare.

Astfel, instanța judecătorească era obligată să verifice o . aspecte fără de care nu se putea asigura o soluție corectă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite cerințele impuse de lege pentru a interveni superficia, dacă pârâta a stăpânit continuu, pașnic și netulburat construcția și dacă acest aspect ar fi de natură a atrage constituirea unui drept de superficie, mai ales prin efectul uzucapiunii. De asemenea, nu a analizat dacă dezmembrarea dreptului său de proprietate este posibilă și dacă o astfel de situație nu m-ar prejudicia.

Instanța de apel a analizat sumar susținerile părților, fără a se raporta la concluziile expertului numit de către judecătorul fondului și la înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Singurul act avut în vedere de către aceasta a fost hotărârea din litigiul anterior decizia nr. 114/24.03.2011 pronunțată de completul din care a făcut parte și magistratul A. S..

A arătat recurenta-reclamantă că litigiul anterior a avut ca obiect anularea unor certificate suplimentare de moștenitor emise pe numele părților după autori diferiți aceasta având caracterul unei acțiuni în revendicare.

Deci, în acel dosar nu s-a constatat că pârâta este proprietara camerei și a holului în suprafață de 27,34 mp ca efect al uzucapiunii.

Potrivit art. 261 alin.l Cod procedura civilă, hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cat și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art.304 pct.7 Cod procedura civilă, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza G. împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia,

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele, pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

De aceea, față de faptul că hotărârea recurată cuprinde o motivare sumară și incompletă, a apreciat apelanta că aceasta este lovită de nulitatea reglementată de dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

A arătat apelanta că, în ceea ce privește nulitatea prevăzută de art. 304 pct.9 potrivit cu care este supusă modificării hotărârea lipsită de temei legal sau care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii, învederează următoarele.

A apreciat că hotărârea recurată încalcă dispozițiile art. 482, 488, 492, 494, 1847 din Codul civil, art.l din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în primul rând, a considerat apelanta că hotărârea recurată încalcă dispozițiile legale care reglementează instituția accesiunii imobiliare artificiale.

Așa cum a arătat și în actele procedurale anterioare, părțile implicate în acest proces sunt rude colaterale de gradul 4, adică verișoare primare fiind proprietare asupra unor imobile învecinate situate în comuna Gura Ocniței . și .. Proprietățile părților sunt separate parțial prin gard existând însă o porțiune din curte care aparține în proprietate apelantei dar pe care o foloseau în comun întrucât ambele părți erau beneficiarele unor certificate de moștenitor eliberate după defuncți diferiți dar care cuprindeau, la masa succesorală, printre alte bunuri, o cameră și un hol în suprafață totală de 20 mp (ce fac corp comun cu imobilul proprietatea apelantei) și a dedus controlului judiciar aceste acte notariale.

Prin sentința civila nr. 977/28.11.2008 pronunțată de Judecătoria Moreni, definitivă prin decizia civilă nr.114 din 24.03.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și irevocabilă prin decizia civilă nr. 490/16.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost desființat certificatul de moștenitor al cărei beneficiară era apelanta și au fost menținute ca fiind legale cele două certificate de moștenitor eliberate în favoarea pârâtei.

Instanțele care s-au pronunțai în cauzat, în baza probatoriilor administrate, inclusiv a celor două expertize, topometrie și construcții, au reținut că L. F. este proprietară asupra spațiului de 20 mp (în realitate 27,34 mp) care face corp comun cu construcția pe care o deține în proprietate și care se afla pe terenul ce îi aparține în proprietate, în baza titlului de proprietate nr._/18-06.2002.

Față de această, situație, a arătat apelanta că a înțeles să solicite instanței de judecată să se constate că este proprietară și asupra spațiului arătat care are o suprafață de 27,34 mp în considerarea dispozițiilor art. 488 din Codul civil potrivit cărora tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.

Instanța de fond, după administrarea tuturor probatoriilor, a constatat că, în calitate de proprietară asupra terenului, a dobândit în proprietate prin accesiune, și spațiul de 27,34 mp pe care pârâta a moștenit-o de la ascendenții săi, cu obligația de a o despăgubi cu valoarea reală a acestei părți de construcție.

Aceasta a avut în vedere dispozițiile art. 492.din Codul civil „orice/construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui până se dovedește din contra"" - superficies solo cedit.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile legale referitoare la accesiune nu sunt aplicabile în cauză întrucât, după cum rezultă din decizia civilă nr. 490/16.06.2011, unitatea locativă a fost dobândită de către pârâtă prin moștenire și a fost stăpânită în mod continuu, pașnic și netulburat.

Însă, prin decizia civilă nr. 490/2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a arătat că "prin decizia recurată nu s-a creat un drept de superficie în favoarea intimatei pârâte ci s-a făcut referire la o situație de fapt rezultată din partajul voluntar privind averea succesorală a bunicului părților".

Astfel, instanțele anterioare au constatat doar o anumită situație de fapt, fără a se pronunța asupra unei eventuale superficii asupra terenului sau asupra dreptului de opțiune pe care îl are proprietarul terenului, nefiind investită în acest sens.

A apreciat recurenta-reclamantă că, abia după finalizarea acelui litigiu, era firesc ca părțile implicate, să tranșeze problema, prin stabilirea raporturilor juridice existente între acestea.

De aceea, față de soluția pronunțată în acel litigiu, recurenta a arătat că a înțeles să-și exercite dreptul de opțiune și să solicite să se constate că a devenit proprietară asupra spațiului în litigiu ca efect al accesiunii imobiliare artificiale.

De altfel, superficia se poate constitui doar după ce proprietarul terenului își exercită dreptul de opțiune, așa cum rezultă și din decizia nr. 386/1.02.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care arată că „dreptul de superficie constituie tocmai o derogare de la regula înscrisă în textul invocat (art. 492 Cod civil),.

Mai mult, așa cum corect a sesizat și judecătorul fondului, simpla răsturnare a prezumției instituite de art. 492 din Codul civil nu conduce automat la recunoașterea unei superficii asupra terenului.

A mai arătat recurenta-reclamantă că răsturnarea prezumției de proprietate presupune ca pârâta să facă dovada unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului pe care se găsește partea de construcție în litigiu, adică a unui drept de superficie, sau a unei convenții translative de folosință încheiate între părți, (a se vedea în acest sens C.S.J. - decizia nr.892/1994, CA. B. - decizia nr.4441/2000 ambele hotărâri citate Codul civil adnotat, Comeliu B., P. P., M. M. P., Voi. I, Ed Hamangiu, 2008, pag.201).

Or, aceasta nu este titulara unui drept de superficie, nu are nici măcar calitatea de locatar sau chiriaș asupra terenului.

Recurenta a învederat că nu susține o altă situație de fapt și de drept față de cea reținută de instanțele anterioare ci susține că spațiul de 27,34 mp proprietatea numitei L. F. se găsește pe terenul recurentei și că, aceasta în calitate de proprietar asupra bunului principal, trebuie să-și exercite dreptul de opțiune cu privire la accesiunea imobiliară artificială, în considerarea dispozițiilor art. 488 din Codul civil.

A arătat recurenta că, după cum se arată în doctrină, accesiunea, ca mod de dobândire a proprietății este admisibilă atunci când două lucruri aparținând unor proprietari diferiți s-au unit în așa fel încât separarea lor nu se mai poate produce decât prin deteriorarea lor sau distrugerea unuia dintre ele, interesul economic și cel al proprietarilor impunând atribuirea la unul dintre ei, adică proprietarului lucrului principal.

Or, situația dedusă judecății se încadrează în totalitate în situațiile avute în vedere de definiția de mai sus, aspect sesizat și de către instanța de fond.

De aceea, sub acest aspect, a considerat recurenta că hotărârea instanței de apel este nelegală.

În al doilea rând, recurenta a apreciat că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează uzucapiunea și regulile care guvernează superficia.

După cum a arătat anterior, prin sentința civilă nr. 977/28.11.2008 pronunțată de Judecătoria Moreni, definitivă prin decizia civilă nr.114/ 24.03. 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și irevocabilă prin decizia civilă nr.490/16.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a constatat valabilitatea certificatelor și, astfel, i s-a recunoscut pârâtei dreptul de proprietate asupra construcției în litigiu.

Astfel, abia cu această ocazie s-a stabilit cine este titularul dreptului de proprietate asupra părții de construcție în litigiu, anulându-se certificatul de moștenitor a cărui beneficiară era recurenta.

A considerat recurenta că problema superficiei nu a fost tranșată, instanța de judecată nefiind învestită în acest sens. Instanța de recurs a precizat expres că nu s-a constituit un drept de superficie în favoarea pârâtei-reclamante ci s-a făcut referire la o situație de fapt rezultată din partajul voluntar al părților.

În ceea ce privește terenul aflat sub construcție, acesta aparține în proprietate recurentei, aspect pe care pârâta nu 1-a contestat.

Instanța de apel, prin hotărârea recurată, a pretins că terenul a fost inclus în titlul de proprietate emis în favoarea autorului recurentei întrucât autoritatea emitentă nu a cunoscut situația construcției, faptul că aceasta aparține mai multor persoane.

Însă, această susținere nu poate fi avută în vedere întrucât reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut pe vechiul amplasament, în condițiile legii. Acest teren a aparținut autorilor recurentei, fiind firesc să fie reconstituit acestora.

Or, în aceste condiții, nu se poate susține că pârâta a exercitat o posesie - ca atribut al superficiei - utilă, continuă, de natură să dea naștere unui astfel de dezmembrământ al dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii. Eventual, poate pretinde o astfel de posesie, dacă dovedește că sunt îndeplinite cerințele

legale în acest sens, începând cu martie 2011 când s-a tranșat definitiv problema dreptului de proprietate asupra construcției în litigiu. Până atunci o eventuală posesie dacă ar exista, ar fi fost echivocă.

A arătat recurenta că pârâta a fost tolerată de către aceasta, fiindu-i rudă de gradul IV, astfel încât au folosit în comun terenul proprietatea recurentei.

Aceasta a avut atributul folosinței, fără a avea și atributul posesiei, fiind eventual un detentor precar, căruia i-a permis, în baza unei convenții tacite, datorate calității,de rudă, să folosească terenul său.

A mai arătat recurenta că uzucapiunea este instituită delege ca sancțiune împotriva proprietarului care, dând dovadă de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane. Or, folosind împreună terenul proprietatea recurentei în calitate de rude, nu a dat dovadă de lipsă de diligență și nu poate fi sancționată întrucât a permis verișoarei sale să folosească terenul pe care l-a moștenit de la autorii său.

Mai mult, așa cum a sesizat și judecătorul fondului, terenurile proprietatea părților au fost o perioadă de timp în proprietatea Statului, ca urmare a cooperativizării. Terenurile au revenit în patrimoniul acestora ca efect al legilor reparatorii. Reconstituirea dreptului de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr.18/1991 s-a făcut în favoarea umor persoane care la data intrării în vigoare a legii nu aveau calitatea de proprietari.

A arătat recurenta că în perioada respectivă, autorii părților au avut doar folosința terenului, fiind detentori precari iar nu posesori pentru a se putea pune problema uzucapiunii (a se vedea în acest sens Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite).

În lucrarea Drepturile reale principale ediția 2013 - autor prof. univ. dr. C. B. apreciază că „…o curte de apel a statuat în mod judicios că nu pot fi dobândite prin uzucapiune terenurile colectivizate, care au aparținut fostelor cooperative agricole de producție, deoarece „în perioada cooperativizării agriculturii dreptul de proprietate cooperatistă era imprescriptibil, în sensul că nu se stingea prin neuz, oricât de îndelungată ar fi fost starea de pasivitate a organizației titulare,, iar Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție le recunoaște „calitatea de posesori (...) celor care au stăpânit și folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă (...) îndelungată de timp,, nicidecum celor care au stăpânit și folosit terenuri proprietate cooperatistă. în speță temeiul uzucapiunii, nici înaintea cooperativizării și nici după desființarea cooperativelor agricole de producție,,.

De aceea, a apreciat recurenta că nu sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la dobândirea dreptului de superficie, ca efect al uzucapiunii, ceea ce face ca această solicitare să fie inadmisibilă. Mai mult, nu se poate stabili un drept de superficie în favoarea pârâtei și pentru faptul că nu este de acord cu dezmembrarea dreptului său de proprietate.

După cum se arată în doctrină, dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafață de teren ce aparține altei persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință. Astfel suntem în prezența a două categorii de drepturi ce aparțin la doi proprietari diferiți: dreptul proprietarului asupra terenului și dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări la câte se adaugă dreptul superficiarului de a folosi terenul proprietatea altuia.

Dreptul de superficie poate fi constituit prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege.

Pentru constituirea dreptului de superficie se cere deci, în primul rând, dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției, iar în al .doilea rând fie existența unei dispoziții legale, fie o convenție încheiată între superficiar și proprietarul terenului.

Simplul fapt de a avea o construcție pe terenul altuia, chiar cu totală bună credință, nu ar fi de natură să conducă la recunoașterea unui drept de superficie în favoarea celui care construiește pe terenul care nu este proprietatea sa în absența posibilității aplicării unuia din modurile de dobândire a acestui drept. Deci nu se poate recunoaște dobândirea dreptului de superficie pe cale judiciară.

În acest sens, s-au pronunțat atât instanțele, naționale (Decizia nr. 5138/2005-ÎCC.J-Secția civilă) cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, așa cum a constatat și instanța de fond, în Cauza Block și P. împotriva României a statuat că stabilirea prin hotărâre judecătorească a unui drept de folosința asupra terenului - proprietatea unui terț, nu poate fi echivalată nici cu o expropriere în fapt și nici cu o reglementare a folosirii bunului, dar are semnificația unei "ingerințe" legate de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

A arătat recurenta că astfel, nu se poate institui o superficie asupra terenului proprietatea sa dacă nu există acordul său în acest sens, acțiunea promovată de L. F. fiind inadmisibilă.

În consecință, nu sunt întrunite cerințele legale de admisibilitate, pentru constatarea sau constituirea unei superficii, hotărârea fiind nelegală și sub acest aspect.

A mai arătat recurenta că, în al treilea rând, soluția la care s-a oprit instanța de apel încalcă dispozițiile art. 480 din Codul civil și art.l din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, dispozitivul hotărârii recurate nu este clar cu privire la dezlegarea tuturor capelelor de cerere dar din modalitatea de exprimare rezultă că au fost respinse cererea acesteia de constatare a accesiunii imobiliare și cererea de obligare a pârâtei la ridicarea viței de vie și a contorului de gaze, fiind admisă doar cererea de grănițuire a proprietăților părților.

Întrucât instanța de apel nu a analizat problema grănițuirii, rezultă că aceasta a achiesat, sub acest aspect, la soluția instanței de fond care a stabilit linia de hotar pe punctele A-B-C-D-24-25-43-42 conform schiței întocmite de expertul tehnic judiciar G. V..

Aceeași instanță, de apel a constatat un drept de superficie pentru suprafața de 65 mp pe care aceasta o ocupa.

Însă, a arătat recurenta că instanța nu a analizat schița de plan anexă raportului de expertiză pentru a sesiza că dezmembrarea dreptului acesteia de proprietate, prin constituirea superficiei în favoarea pârâtei, o împiedică pe recurentă să-și exercite prerogative de proprietar cu privire la restul suprafeței de teren, care îi rămâne în proprietate-deplină.

Astfel, între cele două construcții care îi aparțin în proprietate există un teren cu o lățime de aproximativ 6 ml, iar instanța de apel i-a lăsat în proprietate deplină doar o fâșie cu o lățime de 1,95 ml la stradă și 1,60 ml în interior (l,7 mp) situată exact în mijlocul acestei curți adică între terenul de 17 mp proprietatea exclusivă a pârâtei și terenul de 65 mp pe care a fost instituită superficia în favoarea pârâtei,

Dreptul de superficie se exercită doar de către titularul acesteia iar nu către proprietarul a cărui drept de proprietate a fost dezmembrat.

Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică și se asigură printr-o bună administrare a justiției, credibilă, sigură și imparțială.

Din practica instanței de contencios european rezultă care sunt cerințele privitoare la desfășurarea unui proces civil pentru ca el să fie echitabil, așa cum impune art. 6 paragraful 1 din Convenție, respectiv tratarea egală a părților, respectarea principiului contradictorialității cât și motivarea deciziilor.

Astfel, textul obligă instanța națională de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, al argumentelor și cererilor de probă ale părților, având a aprecia pertinența acestora pentru decizia pe care o va adopta.

Analizând decizia recurată, a arătat recurenta că instanța de apel nu a analizat nici o probă din dosarul prezentei cauze deși au fost dispuse două expertize una topografică și cealaltă în construcții rezumându-se la a selecta arbitrar din decizia nr. 114/24.03.2011 anumitor pasaje conferindu-le un alt raționament juridic pentru a o avantaja pe pârâtă.

Cu titlu de exemplu, a arătat recurenta că în pagina a 3-a a raportului de expertiză în construcții s-a reținut că holul și camera pârâtei nu beneficiază de instalații de electricitate și gaze proprii ci prin racorduri și branșamente aeriene acestea traversează terenul său fiind prelungite până pe cel al pârâtei, situat vis-â-vis, alimentând și locuința acesteia cu nr. 170 notată pe schița de plan cu „C2„.

În consecință, există următoarea situație de fapt: ambele contoare sunt situate pe terenul său pentru care s-a dispus dezmembrarea dar înregistrează și consumul pentru cealaltă construcție a pârâtei „C2„ abonamentele încheiate cu furnizorii figurând la adresa acestei unități locative.

Astfel, a considerat recurenta că este evident că instanța de apel a omis, în detrimentul său, să verifice inclusiv aceste aspecte pentru a constata că posesia de care se prevalează pârâta nu este compatibilă cu cerințele impuse de lege pentru intervenirea uzucapiunii, fiind, și datorită acestor aspecte relevante, viciată.

În aceste condiții, a apreciat recurenta că nu a fost respectat principiul tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procesului întrucât nu a existat un just echilibru între acestea. Astfel, instanța de apel a analizat doar susținerile pârâtei, pe care le-a preluat în totalitate deși nu a administrat probe în dovedirea lor. De aceea, și sub acest aspect, a considerat recurenta că hotărârea este nelegală.

Or, toate aceste aspecte dovedesc faptul că hotărârea recurată este afectată de nulitatea prevăzută de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

În concluzie, față de aceste precizări, recurenta-reclamantă L. M. a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei nr.252/29.10.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în sensul admiterii apelului acesteia și respingerii apelului pârâtei iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 252/29.10.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru completarea probatoriilor și rejudecarea cauzei; a solicitat și cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă L. F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin Decizia nr. 1089/30.04.2014, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de reclamanta L. M., a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița, reținând în motivare următoarele:

Potrivit art. 261 alin. (1) Cod procedura civilă, hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cat și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art.304 pct.7 Cod procedura civilă, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza G. împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele, pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

În recursul declarat a fost invocate de recurentă nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 6 C.pr.civilă, potrivit cu care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.

În lucrarea efectuată, experta G. V. a arătat că pârâta ocupă din terenul proprietatea recurentei o suprafață de 65 mp (exclusiv cei 17 mp folosiți în comun) după care, experta a menționat că pe aceeași suprafață folosită de pârâtă există și alte bunuri, nu doar contorul și vița de vie ce îi aparțin acesteia în proprietate, cu toate acestea, instanța de apel a constatat că pârâta este titulara unui drept de superficie asupra întregii suprafețe de 65 mp, adică și a restului de suprafață ce excede camerei și holului, viței de vie și contorului.

Sub un alt aspect, s-au invocat și nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7 C.pr.civilă, potrivit cărora hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, așa cum s-a menționat mai sus, aceasta este sumar motivată, prima instanță.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite cerințele impuse de lege pentru a interveni superficia, dacă pârâta a stăpânit continuu, pașnic și netulburat construcția și dacă acest aspect ar fi de natură a atrage constituirea unui drept de superficie, mai ales prin efectul uzucapiunii, nu a apreciat dacă dezmembrarea dreptului de proprietate al recurentei este posibilă și în ce măsură o astfel de situație o prejudiciază.

Instanța de apel a analizat sumar susținerile părților, concluziile expertizelor efectuate în cauză, înscrisurile depuse la dosar.

Pe lângă cele arătate mai sus, Curtea a reținut, sub aspectul incidenței nulităților reglementate de dispozițiile art. 304 pct.9 C.pr.civilă, astfel cum au fost invocate de recurentă, împrejurarea că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Legat de acest aspect, instanța nu a verificat respectarea dispozițiilor art. 482, 488, 492, 494, 1847 Cod civil, art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene de Drepturilor Omului și art. 6 din aceeași Convenție, precum și celelalte dispoziții pe care părțile din prezenta cauză le-au invocat, prin raportarea la probatoriile administrate în cauză.

D. consecință, Curtea a apreciat că, având în vedere cele arătate mai sus, este necesară o refacere a probatoriilor-completarea acestora-cu acte, expertize tehnice de specialitate prin care stabilirea dreptului de superficie in favoarea proprietarului construcției să se facă atât pentru asigurarea unei folosințe normale a construcției și, totodată, să nu se aducă atingere prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului, prin împiedicarea proprietarului acestuia de a avea acces la proprietatea sa în condiții normale.

Pe parcursul soluționării cauzei, Curtea a reținut că instanțele anterioare au constatat o anumită situație de fapt, fără a se pronunța asupra unei eventuale superficii asupra terenului sau a dreptului de opțiune pe care o are proprietarul terenului, în al doilea rând, instanțele nu au avut în vedere dispozițiile legale ce reglementează uzucapiunea, regulile ce guvernează superficia, nu a analizat schița de plan anexă raportului de expertiză pentru a sesiza că dezmembrarea dreptului acesteia de proprietate prin constituirea superficiei în favoarea pârâtei, o împiedică pe recurentă să își exercite prerogativele de proprietar cu privire la restul suprafeței de teren care îi rămâne în proprietate deplină.

D. consecință, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, Curtea a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița, urmând ca instanța, cu ocazia rejudecării, să respecte principiul tratării egale a părților pe toată durata desfășurării procesului, întrucât până la această fază procesuală nu a rezultat un just echilibru între acestea, și să țină cont de toate apărările pe care părțile înțeleg să le folosească în dovedirea susținerilor lor, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Prin Decizia nr. 381 din 22 mai 2015 Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a admis în parte apelurile și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta apelantă să ridice de pe terenul reclamantei apelante vița de vie și contorul de gaze, iar în subsidiar a autorizat reclamanta la îndeplinirea acestei obligații pe cheltuiala pârâtei.

Prin aceiași hotărâre tribunalul a constatat dreptul de superficie, prin efectul uzucapiunii, în favoarea pârâtei, pentru suprafața de 43 mp conturată prin punctele GHJRKLMCDEF, conform raportului de expertiză - răspuns la obiecțiuni întocmit în cauză și schiței anexă și a luat act de renunțarea reclamantei apelante la cererea privind constatarea accesiunii imobiliare, compensând cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 44 din 18.01.2013, instanța a admis acțiunea reclamantei-pârâte L. M., formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă L. F., constatând că reclamanta a devenit proprietara unei camere și a unui hol, în suprafață de 27,34 mp ca efect al accesiunii imobiliare, a stabilit linia de hotar dintre proprietățile părților conform schiței întocmite de expertul desemnat în cauză și a obligat pârâta să ridice vița de vie, contorul de gaze și gardurile identificate de expert, cu autorizarea reclamantei de a le ridica – în caz de refuz - pe cheltuiala pârâtei. Prin aceiași sentință a fost respinsă cererea reconvențională prin care pârâta-reclamantă solicita stabilirea uni drept de superficie pe terenul pe care se află amplasate imobilele mai sus menționate.

Împotriva sentinței au formulat apel ambele părți, iar prin decizia civilă 252/29.10.2013 a fost respins ca nefondat apelul reclamantei-pârâte și admis apelul pârâtei-reclamante, hotărârea instanței de fond fiind în parte schimbată în sensul respingerii cererii de constatare a accesiunii imobiliare și de ridicare a viței de vie și contorului de gaze, precum și admiterii în parte a cererii reconvenționale și constatare a dreptului de superficie prin efectul uzucapiunii pentru suprafața de 65 mp, aferentă folosinței camerei și holului, bolții de viță de vie, contorului și rețelei de gaze aflate în proprietatea pârâtei. Hotărârea pronunțată în apel a fost desființată în calea de atac a recursului prin decizia civilă 1089/30.04.2014, prin care, fiind admis recursul declarat de către reclamanta L. M., cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru refacerea și completarea probatoriului cu privire la stabilirea și întinderea dreptului de superficie.

Analizând probatoriul cauzei, astfel cum a fost completat urmare a deciziei de casare mai sus menționate și luând în considerare renunțarea reclamantei-apelante la cererea de constatare a dreptului de accesiune imobiliară, tribunalul a constatat că pârâta apelantă a dobândit prin moștenire o parte a unui imobil – o cameră și un hol în suprafață de 27 mp – situate pe terenul proprietatea reclamantei-apelante și pentru a căror folosire a solicitat instanței stabilirea dreptului de superficie asupra terenului aferent folosinței acestei construcții, dar și a altor bunuri – viță de vie, contor și conductă de gaze.

Astfel cum se prezintă datele cauzei, luând în considerare inclusiv achiesarea reclamantei-pârâte la pretențiile pârâtei-reclamante cu privire la stabilirea dreptului de superficie, tribunalul a reținut că prezentul litigiu comportă discuții numai în ceea ce privește întinderea dreptului de superficie aferent normalei folosințe a construcției de 27 mp, a viței de vie, contorului și instalației de gaze.

În ceea ce privește dreptul de folosință aferent construcției, tribunalul a avut în vedere, în primul rând faptul că în conținutul dreptului de superficie este inclus dreptul beneficiarului de a folosi terenul necesar atingerii scopului pentru care s-a constituit superficia. În cauza de față, pentru exploatarea părții din construcția de locuit de 27 mp, luând în considerare concluziile raportului de expertiză (pag.48) din care rezultă că suprafața suficientă pentru o utilizare normală a acestei construcții - care să permită și o minimă atingere a dreptului de proprietate al proprietarului terenului - este de 43 mp, instanța a apreciat întemeiate pretențiile pârâtei-reclamantei referitoare la stabilirea dreptului de superficie aferent construcției în limita suprafeței de 43 mp, cu amplasamentul identificat în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert D. C. prin punctele:GHJRKLMCDEF.

Referitor la pretențiile reclamantei-pârâte privind obligarea pârâtei-reclamante la ridicarea viței de vie, contorului și instalației de gaze, corelativ cu pretențiile pârâtei-reclamante privind constituirea dreptului de superficie pentru folosința acestor bunuri, tribunalul a constatat pe de o parte că pârâta nu justifică prin probe concludente temeinicia pretențiilor sale de stabilirea a dreptului de superficie în favoarea acestor bunuri ( probatoriul administrat aducând dovezi certe numai în ceea ce privește construcția intrată în proprietate prin moștenire), iar, pe de altă parte, că există posibilitatea reamplasării, respectiv replantării, acestor bunuri pe proprietatea pârâtei-reclamante, astfel încât s-a considerat întemeiată și a fost admisă cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la ridicarea acestor bunuri - cu posibilitatea ca reclamanta să îndeplinească această obligație pe cheltuiala pârâtei – și a respins ca neîntemeiată cererea de pârâtei privind stabilirea dreptului de superficie în favoarea acestor bunuri.

Pentru considerentele ce preced, în baza art.296 C.pr.civ. tribunalul a admis apelurile formulate de părți, în limita celor mai sus menționate, iar în baza art. 276 C.pr.civ. a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta L. F..

În motivarea cererii de recurs recurenta a făcut un scurt istoric al cauzei, după care, a arătat că apreciază decizia nelegala in parte, numai in ceea ce privește obligarea sa la ridicarea contorului de gaze.

Recurenta a solicitat a se observa că din probele administrate in cauza, in special raportul de expertiza întocmit după rejudecare in apel, nu rezulta ca respectivul contor de gaze ar îngrădi in vreun fel exercitarea atributelor dreptului de proprietate al intimatei reclamante.

A mai precizat recurenta că nici concluziile raportului de expertiza nu sunt ferme pentru a se putea trage . exercitarea prerogativelor de proprietar ar fi afectate prin actualul amplasament al contorului de gaze.

Pe de altă parte, lucrarea de specialitate retine în mod fara echivoc ca ambele instalații de gaze ale părților sunt amplasate pe aceeași suprafața de 65 mp, contoarele de gaze sunt separate, iar branșamentul de gaze este comun, situație față de care, apreciază recurenta că nu este posibil ca dreptul de proprietate al intimatei sa fie afectat, câtă vreme instalația de gaze este practic aproape in totalitate . din conducta de gaze aparținând intimatei este pozată chiar pe imobilul construcție ce îi aparține.

Recurenta a mai arătat că un alt argument este si acela ca acest contor de gaze este amplasat pe terenul aflat in proprietatea intimatei reclamante pe o distanta de câțiva centimetri, in timp ce contorul de gaze aparținând acesteia este amplasat in totalitate pe terenul asupra căruia s-a constatat dreptul său de superficie.

Totodată, instanța de apel nu motivează sub ce formă este afectat dreptul de proprietate al intimatei reclamante, cu consecința necesitații reamplasării contorului de gaze, rezumându-se sa conchidă că parata nu justifica prin probe concludente temeinicia pretențiilor sale de stabilire a dreptului de superficie in favoarea acestui bun.

Față de cele învederate recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei în sensul respingerii cererii privind obligarea sa de a ridica de pe terenul intimatei reclamante a contorului de gaze ce îi aparține.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 si art.304 ind.1 Vechiul Cod de Procedura Civilă.

În temeiul art. 308 alin. 2 Cod pr. civ. intimata L. M., a depus la dosar întâmpinare, prin care a făcut istoricul cauzei, și a invocat excepția nulității cererii de recurs în considerarea dispozițiilor art. 306 cu raportare la art. 302^1, alin. 1 lit. c și 303 Cod procedură civilă.

În motivarea excepției intimata a arătat că cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni obligatorii și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că vor fi depuse printr-un memoriu separat.

A învederat că recurenta a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, fără a arăta în concret care sunt textele de lege interpretate sau aplicate eronat de instanța de apel.

A mai precizat că susținerile recurentei vizează exclusiv fondul și nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, că recurenta invocă, ca temei de drept, dispozițiile art. 304 indice 1 deși acest text de lege vizează doar hotărârile care nu sunt atacabile cu apel, cerință care nu este îndeplinită în cauză.

Prin urmare, a arătat intimata, prezenta cale de atac nu are caracter devolutiv și, întrucât recurenta nu s-a conformat dispozițiilor legale arătate, apreciază că recursul este nul în considerarea dispozițiilor art. 306 din Codul de procedură civilă.

În susținerea afirmațiilor sale, intimata a invocat Decizia civilă Î.C.C.J. nr. 1481/2012 cât și practica judiciară a Curții de Apel Ploiești.

În continuare, intimata a arătat că, dacă se trece peste susținerile anterioare, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat.

Astfel, a arătat că se critică hotărârea instanței de apel doar în ceea ce privește obligarea recurentei de a ridica contorul de gaze de pe terenul proprietatea sa apreciind că acesta nu-i îngrădește dreptul de proprietate, însă, amplasarea contorului de gaze al recurentei - pârâte pe terenul său îi afectează dreptul de proprietate întrucât, pe de o parte, aceasta trebuie să aibă acces la el și nu poate decât prin folosirea curții sale și, pe de altă parte, întrucât îi blochează accesul în acea zonă a proprietății sale.

A mai arătat că dreptul de proprietate conferă titularului său trei prerogative: posesia, folosința și dispoziția. Or, existența contorului de gaze pe terenul său îi afectează prerogativa folosinței și a posesiei.

A precizat că expertul a evidențiat pe schița de plan bunurile care aparțin pârâtei dar care se găsesc pe terenul său și a precizat faptul că acestea pot fi mutate cu un minim de cheltuieli.

A arătat că recurenta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, deci a achiesat la concluziile expertului inclusiv la faptul că atât vița de vie cât și contorul de gaze pot fi mutate cu cheltuieli minime pentru a nu-i fi afectată proprietatea.

Totodată, a arătat initimata prin întâmpinare, că recurenta pretinde că soluția ridicării contorului său de gaze este nelegală întrucât și contorul său se găsește pe terenul pe care s-a constituit în favoarea sa un drept de superficie conturat prin punctele GHJRKLMCDEF, însă, după cum se observă din schița de plan întocmită de către expertul D. C., ambele contoare de gaze se găsesc pe terenul proprietatea sa, iar asupra acestui teren, recurenta nu are niciun drept de superficie.

Consideră intimata că nu este necesară dovedirea modului în care îi este afectată proprietatea. Simplul fapt că un bun care aparține altei persoane se găsește pe terenul său, fară a exista o convenție în acest sens, conduce la concluzia că prerogativele dreptului său de proprietate sunt afectate.

A învederat că reprezentanții societății care se ocupă de distribuirea gazului sunt cei care amplasează contoarele de gaze pe terenurile proprietatea consumatorilor astfel încât recurenta trebuie doar să facă o cerere în acest sens pentru a putea pune în executare hotărârea judecătorească.

A solicitat respingerea recursului promovat de L. F. întrucât este, în principal, nul și, în subsidiar, nefondat și a solicitat și cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2015 Curtea a pus în discuția recurentei excepția de nulitate a cererii de recurs invocată de intimată pe cale de întâmpinare.

Raportat la aceasta Curtea reamintește că, potrivit art. 302¹ al. 1 lit. c Cod pr. civ. – vechea reglementare procedurală aplicabilă speței - cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Pe de altă parte, în lumina dispozițiilor art. 306 al. 1 Cod pr. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alineatul 2.

Acest din urmă text de lege prevede că, motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este însă obligată să le pune în discuția părților.

Totodată, art. 304 Cod pr. civ. enumeră cu caracter exhaustiv cazurile de nelegalitate pentru care poate fi modificată sau casată o hotărâre.

Pornind de la aceste dispoziții legale în practica judecătorească s-a decis în mod constant că, sancțiunea nulității recursului nu intervine doar în situația în care motivarea cererii lipsește cu desăvârșire, ci și atunci când recurentul nu indică niciunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 Cod pr. civ., mărginindu-se să reia susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare și a căror încadrare într-unul din motivele de recurs prevăzute de lege este imposibilă.

Ori, în speța pendinte susținerile recurentei reprezintă în fapt critici cu privire la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt privitoare la petitiul având ca obiect ridicarea contorului de gaze, pe baza dovezilor administrate, în special raportul de expertiză întocmit în rejudecare în fața instanței de apel.

Numai că aceste aspecte nu au legătură cu legalitatea hotărârii ce face obiectul prezentei căi de atac, ci cu temeinicia acesteia, astfel încât care nu pot face obiect al recursului – cale extraordinară de atac - în lumina dispozițiilor art. 304 Cod pr. civ.

Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că, în cauză își găsesc incidența dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.

Astfel, textul de lege invocat de către recurentă vizează două ipoteze disctinte și anume: hotărârea este lipsită de temei legal și hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește prima ipoteză acesta se verifică atunci când din modul în care este radactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau nemotivarea.

Cea de a doua ipoteză este incidentă în situația în care instanța de recurs a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat în litera și spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Ori, așa cum s-a arătat în precedentul prezetntelor considerente, criticile cuprinse în motivele de recurs vizează în fapt modul de interpretare a probatoriului care au format convingerea instanței cu privire la admiterea petitului privitor la ridicarea contorului de gaze.

Pentru toate motivele arătate, având în vedere textele de lege menționate, Curtea urmează a admite excepția de nulitate a cererii de recurs invocată de intimată pe cale de întâmpinare.

Așa fiind, Curtea urmează a constata nulitatea recursului.

În temeiul art. 274 Cod pr. civ. având în vedere solicitarea intimatei din cuprinsul întâmpinării și dovezile depuse Curtea va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite excepția de nulitate a cererii de recurs invocată de intimată pe cale de întâmpinare.

Constată nulitatea recursului declarat de pârâta L. F. domiciliată în comuna Gura Ocniței, ., jud. Dâmbovița împotriva Deciziei nr. 381 din 22 mai 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă, în contradictoriu cu reclamanta L. M. domiciliată în București, . Băsești, nr. 27, sector 2.

Obligă recurenta la 250 lei cheltuieli de judecată către intimată reprezentând onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 19 noiembrie 2015.

Președinte, Judecători,

C.-M. M. A.-M. R. M. P.

Grefier,

C. G.-A.

Red. RAM

2 ex./07.12.2015

d.f. nr._ – Judecătoria Moreni

j.f. M. V.

d.a. nr._ - Tribunalul Dâmbovița

j.a. M. I., D. Ș.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120

← Evacuare. Decizia nr. 419/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Conflict de competenţă. Sentința nr. 101/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 101/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 755/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Pretenţii. Decizia nr. 757/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1988/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI