Acţiune în constatare. Decizia nr. 415/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 415/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 415/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
DECIZIA Nr. 415
Ședința publică din data 5 mai 2015
Președinte - V. G.
Judecători - V. S.
- E. M.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul C. I. S., domiciliat în P., ., ., ., împotriva deciziei civile nr. 574 din 15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții N. M., domiciliat în P., ., jud.Dâmbovița, P. V. V., domiciliat în S., . nr.25, jud.Prahova și cu reședința în P., ..16, jud. Dâmbovița și în București, . Beller nr.19, ., sector 1, P. I.-C. domiciliată în București, ..71, ..
Recurs timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 lei prin anularea chitanței nr._/14.01.2015 (UAT P.).
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-reclamant C. I. S., intimatul-pârât N. M. reprezentat de avocat D. P. din Baroul București, lipsind intimații-pârâți P. V. V.-D. și P. I.-C..
Procedura legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul disp. art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că prin notele scrise înregistrate sub nr._/30.04.2015, avocat I. G. în calitate de curator special al intimatului P. V. V.-D., a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant.
Curtea, pune în discuția părților excepția inadmisibilității formulării recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul N. M..
Avocat D. P. având cuvântul pentru intimatul N. M., solicită admiterea excepției inadmisibilității formulării recursului, în lumina disp. art. 425 pct.3, art.457 și 460 Cod pr.civilă cu consecința respingerii recursului ca inadmisibil.
Recurentul C. S. față de această excepție, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 483 alin.2 Cod pr.civilă coroborate cu art. 18 din Legea 2/2013 de degrevare a instanțelor, așa cum, de altfel, a susținut și în răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul N. M.. Sub acest aspect, susține că instanța de fond nu a judecat fondul acțiunii, a administrat doar proba cu înscrisuri, neadministrând alte probe, iar tribunalul avea obligația de a constata aceste aspecte. Invocă totodată și disp. art. 146 lit. d din Constituție, art. 129 din Legea 47/1992.
Avocat D. P. având cuvântul pentru intimatul N. M., solicită respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, dispozițiile art. 457 prevăd clar că hotărârile judecătorești sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege.
Curtea, rămâne în pronunțare cu privire la excepția inadmisibilității recursului și a cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Recurentul C. S. reiterează susținerile anterioare referitoare la faptul că a întreprins toate demersurile pentru a obține de la Serviciul de Evidență a Populației adresa de domiciliu a intimatului P. V. V.-D. dar până la acest moment nu i s-a răspuns.
C u r t e a:
Asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria P. sub nr._, reclamantul C. S. a chemat în judecată pe pârâții N. M., P. C. și P. V.-D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este unicul titular al dreptului de proprietate privind suprafața de teren de 600 mp, situat în orașul P. pct. „Casa V.”, având ca vecini Est - P. D., N. M. și N. I. și respectiv P. C., iar la Vest – P. D., moștenitorii lui M. P. și eleșteu - Izvoare.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este proprietarul unei suprafețe de teren de cca. 600 mp situata in P., .. „Casa V.”, jud. Dâmbovița, din care cea în litigiu este destinata în exclusivitate accesului la calea publica. Accesul la proprietatea sa i-a fost blocat inițial (prin construirea unor porți) de către pârâți, pentru ca ulterior în urma unor demersuri aceștia au ridicat obstacolul menționat. In condițiile in care pârâții ii contesta public dreptul pretins, inclusiv prin demersuri ce tind la incorporarea respectivei suprafețe de teren, neputând promova o acțiune in realizare, înțelege sa investească instanța de judecata cu soluționarea prezentei „acțiuni in constatare”. S-a mai arătat ca dreptul de proprietate asupra imobilului-teren a fost dobândit de autorii reclamantului (Ciuica I. - străbunic, Ciuica I.S. - bunic si Ciuica I. - tata) prin vânzare si succesiune legala si apoi reclamantul l-a dobândit prin succesiune testamentara, așa cum rezulta din certificatul de moștenitor nr. 138/14.04.1998.
Paratul N. D. M. a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității sale procesual pasive (din actele sale de proprietate rezultând ca nu se învecinează cu pretinsa proprietate a reclamantului sau cu un drum de acces), excepția lipsei calității procesual active (in condițiile in care in cuprinsul certificatului de moștenitor invocat de reclamant sunt stipulata cu totul alte proprietăți), solicitând pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, in condițiile in care intre proprietatea reclamantului de 8800 mp din pct. Valea Neagra si drumul public se poate crea un drum de acces mai scurt pe latura sudica. In susținerea întâmpinării au fost depuse înscrisuri: acte de proprietate si planuri de amplasament.
Pârâții P. C. si P. V. D. nu au depus întâmpinare, nu au formulat apărări și nu s-au prezentat in instanță.
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de paratul N. D. M. s-a solicitat respingerea excepțiilor invocate, arătându-se ca sentința nr. 193/01.04.1996 a Judecătoriei P. nu îi este opozabila si ca dreptul de proprietate al reclamantului a rezultat prin „retransmitere succesorala”.
Prin sentința civilă nr.277/01.04.2014, Judecătoria P. a respins ca inadmisibila cererea având ca obiect “acțiune în constatare” formulată de reclamant, reținând caracterul inadmisibil procedural al prezentei acțiuni „in constatare”, întrucât acesta avea posibilitatea realizării dreptului pe calea unei alte acțiuni judiciare.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, arătând că a formulat acțiune de constatare a dreptului real de proprietate asupra unui bun ce are destinația exclusiva de drum de trecere, bun despre care in precizări l-a numit accesoriu la lotul principal de teren pe care-l deține ca moștenire.
In acțiunea in constatare a solicitat ca prin hotărârea ce se va da sa se recunoască ca este titular al dreptului de proprietate privind o suprafața de teren de 600 mp, din care cea in litigiu este destinata in exclusivitate accesului său la calea publica. A depus copia actului de constituire al acestui drept de trecere care nu este un pretins drept de trecere așa cum se afirma, ci este unul veritabil, autentic, real, consfințit prin voința aceluiași proprietar atât al lotului de teren pentru care lasă accesul de ieșire la calea principala, cât si a terenului pe care s-a constituit acel drum de trecere. Acesta este actul de vânzare-cumpărare al străbunicului său Ciuica I. către fiul sau Ciuica S. (bunicul său) din 29.10.1926 si actul de vânzare-cumpărare din 26.05.1930 făcut intre aceeași autori. Aceste documente se regăsesc depuse în dosar la filele 7 si 10.
Apelantul a mai arătat că a depus la dosar Actul de Partaj Voluntar din 1956 prin care bunicul său Ciuica S. lasă moștenire tatălui său Ciuica I. anumite loturi de teren care folosesc ca ieșire la . de trecere pe care l-a lăsat străbunicul in 1926 iar la fila nr.15 este depusa copia Certificatului de moștenire nr.138 din 1998 prin care moștenește de la tatăl său o parte din bunurile lăsate din partea tatălui sau Ciuica S. si care provin de la străbunicul său.
Nu este un pretins drum de trecere așa cum afirmă instanța de fond, ci este ,, locul vânzătorului care servește si este destinat ca drum de trecere permanent la proprietate ce are situate sus spre mal drum de trecere cu căruța si cu piciorul, care pornește din . termina sus la proprietatea sa, acest drum având lățimea de 3 si 34 metri. Acest imobil l-a stăpânit de peste cincizeci de ani ca moștenire de la părinții săi.
Din certificatul emis de OCPI Dâmbovița nr._/283/2013 pentru terenul in suprafața de 600 mp cu destinația de drum de trecere (imobilul in litigiu), rezulta ca asupra sarcinilor ce ar greva imobilul respectiv pe numele lui Ciuica I., pe numele lui Ciuica I. nu s-au găsit sarcini care sa greveze sus-menționatul imobil, verificând opisul alfabetic al proprietarilor al localității P. pe numele lui Ciuica I. nu s-a deschis carte funciara.
In ceea ce privește mențiunea intabulării acestui imobil pe numele cumpărătorului, apelantul a precizat ca o atare înstrăinare nu a avut loc.
Actele înregistrate in Registrele de inscripțiuni si transcripțiuni își vor produce efectele, așa cum precizează art. 56 din Legea nr.7/1996 a cadastrului si publicității imobiliare.
Dispozițiile art. 11.2. (3) prevăd că înscrierea în cartea funciară se face din oficiu, după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare sector cadastral, iar disp. art.58 (1) din aceiași lege prevăd că până la deschiderea noilor cărți funciare, în regiunile de carte funciară supuse Decretului-Lege nr. 115 din 1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare sau, după caz, Legii nr. 242 din 1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii din Vechiul Regat vor continua să fie făcute în aceste cărți.
Gardurile au existat la momentul cumpărării loturilor de terenuri si a fost marcat drumul de trecere pe latura de est. Pe latura de vest a acestui drum a rămas in continuare delimitarea drumului făcuta de proprietarii loturilor prin gardurile lor. Acea blocare de intrare la lotul apelantului a fost eliminată prin intervenția acestuia la organele in drept, gardul si porțile au fost desființate
Apelantul a precizat că nu a cerut realizarea dreptului de proprietate, ci a formulat o acțiune in constatare, prin care să se constate fie existenta unui drept atunci când nu este posibila realizarea acelui drept, fie inexistenta unui pretins drept al pârâtului, a solicitat ca instanța sa constate ca este titular al dreptului de proprietate asupra terenului cu destinația exclusiva de drum de trecere si a adus la cunoștință ca a folosit, a posedat si a dispus de acel drum de trecere nestingherit ca urmare a moștenirii lui, transmisa din tata in fiu până in prezent.
Intimatul N. D.M. a formulat întâmpinare, susținând temeinicia hotărârii apelate, în sensul că instanța de fond în mod corect a apreciat că sunt incidente dispozițiile art.35 Cod pr.civilă, că acțiunea în constatare exclude o acțiune prin care să se constate o stare de fapt, că reclamantul trebuie să justifice un interes pentru constatarea pe care o solicită.
A considerat că instanța de fond a analizat actele depuse de reclamant, în raport de cuprinsul acțiunii și de răspunsul la interogatoriu, concluzionând că nu rezultă interesul reclamantului în obținerea unei hotărâri în constatarea existenței sau inexistenței încălcării unui pretins drept de proprietate asupra căruia reclamantul nu deține niciun înscris autentic sau sub semnătură privată.
De asemenea, instanța de fond în mod corect a argumentat că hotărârea pronunțată în cazul unei acțiuni în constatare nu este susceptibilă de executare silită, că în raport de acțiunea în realizare, acțiunea în constatare are un caracter subsidiar și cât timp reclamantul are la dispoziție un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului, acțiunea în constatare este inadmisibilă.
S-a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă.
Cu privire la netemeinicia apelului, intimatul a arătat că se aduc în apel critici contrare susținerilor reclamantului făcute la instanța de fond.
La instanța de fond reclamantul a solicitat să se constate că este unicul proprietar al dreptului de proprietate al suprafeței de 600 mp., afirmând totodată că nu are act de proprietate pe numele său. Solicită instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate un drept de proprietate pretins rezultat prin moștenire legală ce nu este cuprins în niciun titlu de proprietate, solicitare ce nu este posibilă pe calea unei acțiuni în constatare.
A solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Pe fond, cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive, intimatul N. M. a arătat că deține în proprietate un teren de 5000 mp. în pct.”Heleșteu”, cu acces dintre . prin vânzare cumpărare de la D. E. și ulterior printr-o acțiune în constatare soluționată în mod irevocabil prin sentința civilă nr.193/1.04.1996 de Judecătoria P.. Potrivit actului de proprietate deținut de intimat, acesta nu se învecinează în niciun punct cu apelantul reclamant și față de petitul cererii de chemare în judecată și actele de proprietate ale intimatului, rezultă că acesta nu are calitate procesual pasivă în speța dedusă judecății.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului apelant, intimatul N. M. a arătat că prezenta cauză are ca obiect constatarea dreptului exclusiv de proprietate asupra unui imobil teren, în care apelantul trebuie să justifice calitatea sa de proprietar al acestui imobil, ori din actele depuse de reclamant la dosar și din răspunsul la interogatoriu nu rezultă calitatea reclamantului de proprietar al terenului în litigiu.
A solicitat admiterea celor două excepții, să se constate lipsa calității procesual pasive a intimatului N. M., cu consecința respingerii acțiunii și să se constate lipsa calității procesual active a reclamantului apelant care nu a făcut dovada calității de proprietar.
Intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată și a solicitat ca probă încuviințarea depunerii de înscrisuri.
Analizând prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză ansamblul materialului probator administrat, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat decizia civilă nr. 574/15 decembrie 2014 prin care a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, păstrând sentința atacată și a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată de 800 lei, reprezentând onorariu avocat către intimatul N. M., precum și la plata sumei de 100 lei, reprezentând onorariu curator, către stat.
Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut că apelantul Ciuica I. S. a criticat sentința pronunțata de Judecătoria P. in esență pentru ca aceasta a reținut eronat ca dreptul asupra drumului de trecere l-a dobândit prin moștenire legala, ca nu a cerut realizarea dreptului, ci doar constatarea dreptului sau asupra drumului de trecere de 600 mp (150 ml cu 4 ml), ca in mod eronat prima instanța a considerat ca are la îndemână acțiunea in revendicare, când in realitate stăpânește terenul in cauza si nu ar putea introduce o asemenea acțiune, ca in concluzie trebuie menținuta calea de acces pe care se face trecerea, care reprezintă un accesoriu la lotul principal al aceluiași proprietar, iar drepturile reale asupra acestora se transmit si asupra bunului accesoriu, in caz de înstrăinare.
In ceea ce privește prima critica, tribunalul a constatat ca pentru admiterea acțiunii in constatare se impune ca reclamantul sa facă dovada dreptului sau, practic el urmărind sa dovedească dreptul sau de proprietate asupra unui teren, cu destinație de drum de trecere, atât la proprietatea sa, dar si la proprietățile altor persoane, printre care si intimații.
Dovada dreptului de proprietate asupra terenului drum de trecere reclamantul a înțeles sa o efectueze prin moștenire legala, invocând un certificat de moștenitor nr. 138/14.04.1998 de pe urma tatălui sau. Tribunalul a constatat, insa, ca in cuprinsul acestuia nu este menționat terenul asupra căruia pretinde un drept de proprietate, la dosar nefiind depuse nici alte înscrisuri din care sa reiasă ca el este proprietarul asupra drumului de trecere, singura mențiune cu privire la un drum de trecere fiind efectuata . vânzare cumpărare autentificat din anul 1926, precizând ca aparține vânzătorului, I. Ciuica.
Ce s-a întâmplat ulterior cu acest drum, a fost înstrăinat mai departe sau a fost inclus in vreo moștenire legala, apelantul nu a mai precizat si nu a mai indicat alte înscrisuri - cert fiind ca in prezent, apelantul reclamant nu poseda niciun înscris din care sa reiasă dreptul sau de proprietate. Din acest motiv, a apreciat instanța de apel că in mod corect Judecătoria P. a considerat ca acțiunea in constatare a dreptului de proprietate nu este admisibila, întrucât practic reclamantul nu a dovedit dreptul sau de proprietate si nu îl poate constata. Numai după ce recurge la o acțiune in realizare care sa ii preconstituie dreptul, s-ar putea considera admisibila cererea reclamantului de constatare a dreptului.
Instanța de fond nu a specificat reclamantului ca poate introduce o acțiune in revendicare, ci doar a arătat ca acesta trebuie sa își preconstituie dreptul asupra drumului de trecere, exemplificând faptul ca acțiunea in revendicare este o acțiune in realizare a dreptului, alături si de alte acțiuni enumerate. Numai reclamantul apelant, potrivit principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, poate stabili tipul potrivit de acțiune, daca este cazul.
A mai arătat apelantul ca drumul de trecere trebuie menținut, insa Tribunalul a constatat că aceasta “dorința”-“solicitare” nu constituie o critica la adresa sentinței apelate, cum nu pot constitui critici nici expunerile teoretice sau enumerarea textelor legale efectuate de apelant prin cererea de apel si la care nu se poate răspunde in concret.
Conform art. 249 NCPC “cel care face o susținere in cursul procesului trebuie sa o dovedească”.
Tribunalul a constatat ca apelantul reclamant nu a prezentat dovezi din care sa reiasă dreptul sau de proprietate asupra drumului de trecere, motiv pentru care in mod corect Judecătoria P. a considerat ca are la îndemână acțiunea in realizarea dreptului sau, unde, prin probe necesare si complexe, daca este cazul, își poate obține un drept asupra drumului.
Așa fiind, tribunalul a respins apelul ca nefondat și a păstrat hotărârea primei instanțe ca fiind legala și temeinică, a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecata, constând in onorariul de apărător suportat de intimatul N. M., diminuând onorariul de avocat de la 2500 lei la 800 lei, ținând seama de complexitatea cauzei, de valoarea acesteia, apreciind ca suma solicitata este prea mare.
Totodată, în temeiul art. 48 din OUG nr. 80/2013 suma de 100 lei stabilita drept remunerație pentru curatorul desemnat a fost pusa in sarcina apelantului, ca parte care a pierdut procesul.
Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin.1 punctele 6, 7 și 8 din Codul de procedură civilă.
In temeiul art.498 alin.2 NCPC, recurentul a solicitat admiterea recursului si trimiterea cauzei instanței de fond pentru a analiza cauza pe fond, soluționarea litigiului pe cale de excepție fiind greșita.
Intimatul-pârât N. M. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând, în temeiul art. 425 pct. 3 coroborat ca dișpoz. art. 460 Cod pr. civilă, respingerea recursului ca inadmisibil, conform art. 486 pct.3 Cod pr.civilă anularea recursului, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, susține că Codul de procedura civila consfințește ca regulă de bază posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate de instanța de fond numai o singura data (art. 460 Cod. Pr.civ.), precum si faptul ca "Hotărârile pronunțate in prima instanța pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede in mod expres, altfel". Dispozițiile art. 457 Cod pr.civ. stabilesc "Hotărârea judecătoreasca este supusă numai cailor de atac prevăzute de lege, in condițiile și temenele stabilite, de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Raportându-se la dispozițiile legale citate, care consacra caracterul ordinar si general al apelului ca si cale de atac, concluzionează că acestea statuează si care sunt limitele de incidența ale demersului in sine. Astfel, conform reglementarilor Codului de procedură civilă, hotărârile date in ultima instanța rămân neapelabile.
Pe cale de consecința, solicită admiterea excepției inadmisibilității si sa respingerea recursul ca inadmisibil.
Referitor la excepția nulității recursului, din preambulul recursului si finalul acestuia, precum, si din documentele atașate, cererii de recurs nu reiese ca recurentul si-ar fi respectat obligația prevăzută de legiuitor, respectiv aceea a asigurării si reprezentării de către avocat sau consilier juridic, si nici faptul, că acesta ar fi licențiat in drept, ceea ce i-ar da posibilitatea formulării si susținerii motivelor de recurs in fata instanței de judecata,
Pe fondul cauzei, solicită să se păstreze dispozițiile instanței de apel și de fond ca temeinice și legale și să se constate inadmisibilitatea promovării acțiunii.
La termenul de judecată din 12 mai 2015, recurentul-reclamant a invocat excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 483 alin.2 și art. XVIII din Legea nr. 2/2013, cererea de sesizare a Curții Constituționale ce urmează a fi respinsă de către instanța de recurs, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin.2 din codul de procedură civilă și art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 pricind Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că nu se impune admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale, în condițiile în care recurentul a invocat neconstituționalitatea prevederilor legale menționate, prin raportare la dispozițiile art. 129 și 16 din Constituție, aspecte ce au fost deja analizate de către Curtea Constituțională, apreciindu-se caracterul constituțional al acestor dispoziții legale.
Potrivit dispozițiilor art. 457 alin.1 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acestea, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Dispozițiile art. 483 alin.1 din Codul de procedură civilă prevăd și faptul că hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului, iar alineatul 2 al acestui text enumeră cauzele care, prin voința legiuitorului, nu au deschisă calea de atac a recursului.
Prin urmare, astfel cum a statuat constant Curtea Constituțională în analiza constituționalității acestui text de lege, sunt supuse recursului acele hotărâri judecătorești expres prevăzute de lege, iar o hotărâre poate fi atacată numai cu acele căi de atac care sunt prevăzute de lege. Mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin.2 și art. 129 din Constituție, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Articolul 129 din Constituție prevede posibilitatea exercitării căilor de atac în condițiile legii, ceea ce nu implică obligativitatea stabilirii unor căi de atac împotriva tuturor actelor îndeplinite de judecător în cursul procesului, ci libera exercitare de către părțile interesate și Ministerul Public a căilor de atac prevăzute de lege.
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prin instituirea de către legiuitor a unor prevederi cu privire la caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești nu se încalcă dreptul la acces liber la justiție, astfel cum este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici nu se creează vreo discriminare în sensul reglementat de art. 16 din Constituție, în condițiile în care art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale stabilește expres, ca și condiție de admisibilitate a cererii de sesizare, legătura dintre excepția invocată și soluționarea cauzei în substanța ei, indiferent de faza procesuală și de obiectul ei.
Examinând excepția inadmisibilității recursului invocată de intimat prin întâmpinare, Curtea constată următoarele:
Prin decizia recurată, Tribunalul Dâmbovița a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C. S. împotriva sentinței civile nr. 277 din 0104.2014, pronunțată de Judecătoria P..
Această deczie a fost pronunțată în soluționarea unui apel într-o cauză având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra unui drum de trecere.
Potrivit dispozițiilor art. 634 alin.1 pct. 4 din Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.
Potrivit dispozițiilor art. 483 alin.2 din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct.1 lit. a)-i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afara căilor de atac prevăzute expres de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.
În raport de aceste considerente, decizia pronunțată de Tribunalul Dâmbovița nu este supusă recursului, urmând ca, în temeiul dispozițiilor legale menționate, Curtea să admită excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul N. M. și să respingă recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurentul C. I. S.
Admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul N. M..
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul C. I. S., domiciliat în P., ., ., ., împotriva deciziei civile nr. 574 din 15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții N. M., domiciliat în P., ., jud.Dâmbovița, P. V. V., domiciliat în S., . nr.25, jud.Prahova și cu reședința în P., ..16, jud. Dâmbovița și în București, . Beller nr.19, ., sector 1, P. I.-C. domiciliată în București, ..71, ., sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 mai 2015.
Președinte, Judecători,
V. G. V. S. E. M.
Grefier,
V. M.
red. VG
tehnored. VG/VM
2 ex./21.05.2015
d.f._ Judecătoria P.
j.f. M. O. O.
d.a._ Tribunalul Dâmbovița
j.a. R. M., A. S.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Pretenţii. Decizia nr. 621/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Evacuare. Decizia nr. 419/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
