Obligaţie de a face. Decizia nr. 193/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 193/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 193/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
DECIZIA Nr. 193
Ședința publică din data 24 februarie 2015
Președinte - V. G.
Judecători - V. S.
- E. M.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul C. L. al Municipiului B. – prin Primar, cu sediul în B., ., jud.B., împotriva deciziei civile nr. 396 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta N. V., domiciliată în B., . II, ..
Recurs netimbrat cu taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata-reclamantă N. V. reprezentată de avocat B. C. din Baroul B., lipsind recurentul-pârât C. L. al Municipiului B. – prin Primar.
Procedura legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul disp. art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că, prin motivele de recurs recurentul-pârât a solicitat și judecata în lipsă.
Avocat B. C. pentru intimata-reclamantă invocă excepția netimbrării recursului și solicită anularea recursului ca netimbrat. Dacă până la sfârșitul ședinței se va depune dovada achitării taxei de timbru așa cum s-a dispus de instanță, urmează a pune concluzii pe fond.
Curtea acordă cuvântul și pe fondul recursului.
Avocat B. C. pentru intimata-reclamantă arată că între părți există de 25 ani un raport locativ, intimata plătind chirie în fiecare lună pentru spațiul pe care C. L. B. i l-a pus la dispoziție spre folosință urmare evacuării la care a fost supusă, alături de alte familii, din anul 1989 deoarece blocul în care locuia a fost afectat la cutremurul din anul 1977.
Recurentul însă se opune încheierii în formă scrisă a contractului, temându-se că intimata va cumpăra la un moment dat acest apartament - de altfel având dreptul dacă îndeplinește condițiile legale. Intimatei îi este necesar acest contract în formă scrisă atât „ad probationem” cât și ca opozabilitate față de terți, deoarece a întâmpinat nenumărate dificultăți la furnizorii de utilități pentru încheierea de contracte, la Poliție pentru schimbarea buletinului, la spital.
Consideră că nu există motiv legitim pentru ca recurentul să refuze să încheie un contract de locațiune în formă scrisă, astfel că solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei. Cu cheltuieli de judecată.
C u r t e a,
Asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub numărul_ reclamanții N. C. Mihaita si N. V., au solicitat să fie obligată pârâta RAM B. la încheierea contractului de închiriere a apartamentului de la adresa de domiciliu, indicată mai sus.
În motivarea cererii au arătat reclamanții că in luna martie 1989 au fost evacuați din blocul nr. 41 situat in . XIV, afectat grav in urma seismelor din anii 1977 si 1986, împreuna cu autorul lor, N. I., tatăl reclamantului si, respectiv, soțul reclamantei, că în urma evacuării, le-a fost repartizat apartamentul nr.4 din blocul A1, situat în municipiul B., . II, fără a se încheia un act de închiriere, ci doar o fisa de calcul in care apare autorul, in prezent decedat, la rubrica „chiriaș”, că blocul din care au fost evacuați nu a fost consolidat nici până acum, este . mai avansata de degradare după 23 de ani de la evacuare, atât datorita vechimii, cat si datorita seismelor ulterioare si nu se întrevede posibilitatea salvării acestuia in viitor, astfel încât, in mod real, nu dispun de alta locuința decât cea care le-a fost repartizata in urma evacuării și că daca s-ar fi încheiat un contract de închiriere cu autorul lor, N. I., in prezent în calitate de chiriași, nu puteau figura decât reclamanții, în calitate de moștenitori ai acestuia.
În drept s-au invocat disp. art. 112 Cod pr.civilă și ale Legii nr. 114/1996, iar în susținerea cererii reclamanții au depus la dosarul cauzei în copie, înscrisuri.
La termenul de judecată din 13.05.2013 reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că pârâtul în cauză este C. L. al Municipiului B., și nu RAM B., iar instanța în temeiul art.132 alin.(1) C. a luat act de modificare.
Prin cererea primită în data de 14.10.2013 prin registratură, reclamantul N. C. M. a declarat că renunță la judecată și instanța a luat act de renunțarea la judecată în temeiul art.246 ali.(2) C. prin încheierea de ședință din 14.10.2013.
Pârâtul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat pentru argumentele de fapt și de drept prezentate detaliat în cuprinsul cererii.
La solicitarea instanței de a comunica situația juridică a imobilului în litigiu, pârâtul a depus la dosar precizări prin care a arătat că mobilul este construit de statul român din fondurile de la bugetul de stat înainte de anii 1990 și face parte din domeniul privat al statului. Acestui imobil îi sunt aplicate dispozițiile Legii nr. 114/1996, ale Decretului-Lege 61/1990 și Legii nr. 85/1992 .
Fiind proprietatea statului român atât C. L. al Municipiului B., cât si Primăria Municipiului B., s-au adresat prin mai multe memorii Guvernului României ca acestui imobil și altora din zonă, unde au fost mutați provizoriu proprietarii apartamentelor din blocul 41 (afectat în urma cutremurelor din 1977 și 1986), imobil care este situat in cartierul Micro 14 din municipiul B. să li se atribuie regimul juridic locuințe de necesitate, până la terminarea lucrărilor de consolidare a blocului în care aceștia au locuit inițial. Cum însă, corespondențele purtate între Guvernul României și instituția pârâtă nu au condus la niciun rezultat concret, la propunerea Primarului Municipiului B., s-a avut în vedere promovarea unei hotărâri de consiliu în sensul atribuirii regimului juridic de locuințe de necesitate apartamentului în cauză și al celorlalte din imobilul respectiv. Nici în privința acestui aspect nu s-a ajuns la un rezultat concret, deoarece comisiile de specialitate ale Consiliului L. nu au fost de acord cu această propunere pentru că nu sunt documente din care să rezulte perioada consolidării blocului afectat, fapt pentru care, imobilul în cauză face parte în continuare din domeniul privat al statului român fiindu-i aplicabile legile menționate mai sus. Acestui imobil nu-i sunt aplicabile regimul juridic de locuință de necesitate sau locuință specială, atâta timp cât nu există vreo hotărâre sau dispoziție legală în acest sens.
În susținerea celor arătate în întâmpinare, pârâtul a depus la dosarul cauzei în copie înscrisuri.
După administrarea probei cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâtei, Judecătoria B. a pronunțat sentința civilă nr.6332/7.04.2014 prin care a respins acțiunea, reținând că reclamanta N. V. împreună cu soțul său N. I., în prezent decedat, sunt proprietarii apartamentului nr.66 din ., etaj 5 situat în B., . XIV în baza contractului de vânzare cumpărare nr.4144/07.11.1980 autentificat de notariatul de Stat Județean B..
Din memoriile nr._/11.06.1999 și nr._/1998 întocmite de Primăria Municipiului B. adresate Guvernului României și Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajarea Teritoriului și adresa nr. 129/R/11.08.1994 a Asociației de proprietari . a rezultat că blocul 41 este proprietatea unui număr de 88 de familii, fiind construit în perioada 1970-1973. Încă din faza de construire acest imobil a prezentat o . vicii, iar în urma seismelor din martie 1977 și august 1986 i-a fost afectată grav structura de rezistență. Asociația de proprietari a acționat în judecată constructorul . care prin hotărâri judecătorești a fost obligat la consolidarea blocului – situație care a determinat evacuarea proprietarilor de la scara B și mutarea temporară a acestora, în mai – iunie 1989, în blocurile A1, A2 și A3 din Cartierul D. II, până la reabilitarea imobilului, care însă nu s-a finalizat .
În prezent reclamanta locuiește în apartamentul nr.4 din blocul A1, situat în municipiul B., . II pus la dispoziție de Primăria Municipiului B., fără a se încheia un act de închiriere, ci doar o fisa de calcul in care apare numele soțului său, N. I., la rubrica „chiriaș”.
Prin cererea de față reclamanta, invocând dispozițiile art.1834 cod civil și ale Legii nr. 114/1996 a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie obligat pârâtul C. local al Municipiului B. la încheierea contractului de închiriere al apartamentului de la adresa de domiciliu indicată mai sus.
A mai reținut prima instanță că regimul juridic al apartamentului nr.4 din blocul A1, situat în B., . II în care locuiește reclamanta, este acela de imobil construit de statul român din fondurile de la bugetul de stat înainte de anii 1990 și face parte din domeniul privat al statului.
A reținut instanța fondului, în esență, dispozițiile Legii nr. 114/1996 – art. 39, art.55, dar și ale art. 21 care prevedeau că închirierea locuințelor se realizează "pe baza acordului dintre proprietar si chiriaș" au fost abrogate prin art.230 din Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod Civil, iar art. 1835 din Noul Cod Civil prevede că regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuințe de necesitate, locuințe sociale se întregește cu prevederile prezentului cod. Art.1777 Cod civil prevede că locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie.
Titularul dreptului de proprietate privata, in calitate de administrator al fondului imobiliar ce aparține domeniului public din patrimoniul Consiliului L. (persoana fizica, persoana juridica, unitate administrativ-teritoriala si de stat) sau a dreptului de proprietate publica (unitate administrativ-teritoriala) va putea încheia contractul de închiriere cu chiriașul, in condițiile legii speciale și Codului civil.
Această dispoziție consacra principiul consensualismului, potrivit căruia contractul este valabil încheiat prin acordul de voința al parților. Consensualismul permite manifestarea consimțământului parților in forma scrisa, verbal, inclusiv tacit. Faptul ca art. 21 dispune ca acordul parților contractante trebuie consemnat prin ,,contract scris" nu înseamnă ca forma scrisa este impusa de lege ad validitatem, ci ad probationem. Forma scrisa a contractului de închiriere a fost impusa, pentru probațiunea contractului, întocmirea in scris a contractului are insa o mare însemnătate practica, deoarece existenta si conținutul lui nu pot fi dovedite cu martori si prezumții, ci numai cu înscrisuri.
Revenind la contractul de închiriere a locuințelor, prima instanță a reținut în continuare ca forma scrisa a contractului este ceruta de lege ad probationem. Pentru locuințele de necesitate, încheierea contractului de închiriere este precedata de emiterea unei hotărâri de către consiliul local, după care părțile contractante vor completa contractul-cadru cuprins in anexa nr. 8 din Normele metodologice.
În speță, instanța a observat că pârâtul C. local B., în virtutea prerogativei prevăzută de art. 56 din Legea nr. 114/ 1996 nu a procedat la emiterea unei hotărâri de declarare, in cazuri de extrema urgenta, drept locuințe de necesitate, locuințele libere aflate in fondul de locuințe sociale al Municipiului B. .
Potrivit art. 123 din Legea nr. 215/2001 bunurile din domeniul public sau privat pot face obiectul unui contract de închiriere, pe baza hotărârii consiliului local sau județean, după caz, închirierea nu va putea avea loc decât pe baza de licitație si este posibil ca contractul sa fie încheiat cu orice persoana fizica sau juridica.
În aceste condiții locuința aflată în proprietatea privată a statului, nu poate face obiectului unui contract de închiriere în condițiile art. 55 alin. a din Legea nr. 114/1996 locuința nefiind declarată locuința de necesitate. Nici ca locuință socială nu poate fi închiriat apartamentul întrucât nu are un atare regim juridic, iar art.48 din Legea nr. 114/1996 a locuinței stabilește că nu pot beneficia de locuințe sociale, potrivit prezentei legi, persoanele sau familiile care dețin in proprietate o locuința, ori reclamanta deține deja în proprietate apartamentul avariat.
Potrivit art.1779 Cod civil toate bunurile, atât mobile, cât și imobile pot face obiectul locațiunii, dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă contrariul. În lipsa atribuirii pentru locuința în cauză a regimului juridic de locuință de necesitate și cum acesta nu poate face obiectul unui contract de închiriere în condițiile art. 55 alin. a din Legea nr. 114/1996 și nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute de art.123 din Legea nr.215/2001, Judecătoria B. a concluzionat în sensul caracterului neîntemeiat al acțiunii.
Împotriva sentinței de fond a formulat apel reclamanta N. V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că este proprietara apartamentului nr. 66 situat în municipiul B., ., blocul fiind edificat în anul 1973, că în urma seismelor din anii 1977 și 1986 structura de rezistență a blocului a fost grav avariată existând pericolul iminent de prăbușire la un cutremur de intensitate mai mare motiv pentru care toți locatarii au fost evacuați de autoritățile locale și mutați în lunile mai – iunie 1989 în blocurile A1, A2 și A3 din cartierul D. datorită faptului că s-a constatat că blocul prezenta vicii importante de construcție care au condus la această situație, că deși constructorul, . fost obligat, prin hotărâri judecătorești irevocabile, să procedeze la consolidarea blocului acest lucru nu s-a întâmplat și nici nu există indicii că situația se va rezolva și că, după mutarea sa și a soțului său, în prezent decedat, în blocul A1 din . B. nu s-a încheiat cu aceștia un contract de închiriere ci o fișă locativă în care s-a stabilit chiria, în cuprinsul acesteia soțul său apărând sub titulatura de „chiriaș”.
Din cauza faptului că nu le-a fost pus la dispoziție contractul de închiriere despre care aceasta a aflat că nu s-a întocmit, a întâmpinat și întâmpină dificultăți la poliție, furnizori de servicii, autorități, statutul acesteia fiind unul incert, în opinia intimatului având statutul suis generis de „tolerați”, plătitori de chirie.
A arătat în continuare apelanta că, din înscrisurile depuse de intimat la dosar rezultă că locuințele din blocul în care locuiește de 25 de ani nu sunt nici locuințe de necesitate, nici locuințe sociale ci fac parte din categoria locuințelor obișnuite, construite din fondurile statului anterior anului 1989 și aparțin, prin urmare, domeniului privat al statului fiind în administrarea Consiliului L. B.. În mod firesc ar fi trebuit să le fie încheiate contracte de închiriere însă, așa cum se poate constata din apărările intimatului, există temerea autorităților că odată ce contractul de închiriere s-ar încheia ar exista „ pericolul” ca beneficiarii să solicite cumpărarea apartamentelor, ori cele două situații sunt diferite ca și condiții, iar, pe de altă parte, această temere nu poate valida o nelegalitate.
A susținut că instanța de fond a respins cererea în temeiul unui considerente nu foarte clar și care vădesc o interpretare eronată a legii, apreciind că încheierea contractului nu se poate face decât pe bază de licitație publică făcând trimitere în mod eronat la disp. art. 123 din Legea nr. 114/1996 care se completează cu dispozițiile Codului Civil, așa explicându-se faptul că nici o locuință, fie ea din domeniul privat al statului, nu a fost închiriată vreodată prin licitație publică.
În drept, a invocat disp. art. 282 și urm. Cod pr.civilă și a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea acțiunii .
Intimatul, deși legal citat nu a formulat întâmpinare.
Analizând prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză ansamblul materialului probator administrat, Tribunalul B. a pronunțat decizia civilă nr. 396/17.10.2014 prin care, admițând apelul civil formulat de apelanta-reclamantă N. V., a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, a obligat intimatul pârâtul să încheie apelantei-reclamante, în formă scrisă, contractul de închiriere pentru apartamentul nr. 4 din blocul A1, ., precum și la 1.512 lei cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă în fond și în apel.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de apel a reținut următoarele:
Reclamanta N. V. împreună cu soțul său N. I., în prezent decedat, sunt proprietarii apartamentului nr.66 din ., etaj 5 situat în municipiul B., . XIV, drept dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare nr.4144/07.11.1980 autentificat de Notariatul de Stat Județean B..
Blocul 41 din Cartier Crâng este proprietatea unui număr de 88 de familii și a fost construit în perioada 1970 -1973. În urma seismelor din martie 1977 și august 1986 i-a fost afectată grav structura de rezistență, situație ce a determinat evacuarea proprietarilor de la scara B și mutarea temporară a acestora, în mai – iunie 1989, în blocurile A1, A2 și A3 din Cartierul D. II, până la reabilitarea imobilului, reabilitarea ce nu s-a realizat nici până astăzi deși constructorul, . a fost obligat în acest sens prin hotărâri judecătorești irevocabile .
Așa se face că din 1989 și până în prezent reclamanta locuiește în apartamentul nr.4 din blocul A1, situat în municipiul B., . II pus la dispoziție de Primăria Municipiului B., fără a se încheia un act de închiriere, ci doar o fisa de calcul in care apare numele soțului său, N. I., la rubrica „chiriaș”.
În argumentarea soluției pronunțate Judecătoria B., după ce face o . considerații legate de proprietatea publică și privată, de locuințele sociale, locuințele de necesitate ori locuințele de serviciu, s-a ajuns la concluzia caracterului neîntemeiat al acțiunii pe motiv că apartamentul în care locuiește reclamanta apelantă nu este declarat locuință de necesitate iar pentru închirierea unei locuințe aflată în proprietatea privată a statului este nevoie de licitație publică.
Situația juridică a apartamentului în litigiu, aceea de locuință care face parte din domeniul privat al statului, este în afară de orice dubiu, ea fiind afirmată și de intimată prin precizările făcute în baza solicitării primei instanțe. Acestui imobil îi sunt aplicate dispozițiile Legii nr. 114/1996, ale Decretului-Lege 61/1990 și Legii nr. 85/1992 și, chiar dacă este adevărat că s-au făcut demersuri pentru ca acest apartament și celelalte aflate în aceiași situație să fie declarate drept locuințe de necesitate, acest lucru nu s-a realizat.
Tribunalul a mai observat că, la momentul la care reclamanta a fost mutată în actualul apartament, anul 1989, era în vigoare Legea 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, abrogată prin OUG 40/1999, act normativ care nu cunoștea instituția locuințelor de necesitate. Așa fiind, la acel moment, singurul titlu cu care reclamanta putea ocupa apartamentul nr.4 din blocul A1, era acela de chiriaș.
Potrivit art.1779 Cod civil toate bunurile, atât mobile, cât și imobile pot face obiectul locațiunii, dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă contrariul.
Locațiunea este definită de art.1777 Cod civil ca fiind contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie.
În fapt, raporturile juridice care se derulează între părți încă din anul 1989 sunt cele specifice unui contract de locațiune de vreme ce intimatul asigură reclamantei folosința apartamentului în schimbul plății lunar a unei sume de bani, numai că acest raport juridic nu este consfințit și într-un înscris care să-i probeze existența. Este adevărat că la nivelul anului 1989, rațiunile care au determinat autoritățile locale să ia măsura mutării tuturor proprietarilor de la scara B a blocului 41 din Cartier Crâng, a fost o situație de necesitate izvorâtă din afectarea gravă a structurii de rezistență a blocului urmare a seismelor din 1977 și din 1986, situație ce impunea măsuri urgente. Numai că situația prelungindu-se timp de 25 de ani, interval în care părțile derulează în fapt raporturi specifice contractului de închiriere, sigur că se impune reflectarea acestei situații de fapt într-una de drept prin încheierea actului constatator al raporturilor locative, contractul de închiriere în înțelesul de înscris, instrument probator.
Așa fiind, Tribunalul a considerat că prima instanță a făcut o apreciere eronată a materialului probator administrat și a prevederilor legale incidente în cauză, situație ce a condus-o la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale, astfel că a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost obligat intimatul-pârât să încheie apelantei- reclamante, în formă scrisă, contractul de închiriere pentru apartamentul nr. 4 din blocul A1, . și a obligat același pârât să plătească apelantei reclamante 1.512 lei cheltuieli de judecată făcute în fond și în apel.
Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs în termen legal pârâtul C. L. al Municipiului B..
Consideră recurenta că probatoriile existente la dosarul cauzei învederează o altă situație decât cea reținută de tribunal, astfel că dacă acestea erau îndeajuns analizate, instanța Tribunalului B. ar fi rezolvat în mod legal acest litigiu.
Critica adusă deciziei pronunțată de Tribunal este și faptul că din toate înscrisurile pe care le-au depus la instanța de fond, a arătat că reclamanta intimată este proprietară al apartamentului nr. 66, situat la etajul nr. 5 al blocului 41 din cartierul Micro 14, B. si potrivit Legii 5/1973, precum si a dispozițiilor prevăzute de art. 48 din Legea nr. 114/1996 a locuinței, cu modificările ulterioare, aceasta nu poate beneficia de o locuință cu chirie din fondurile statului având în proprietate o altă locuință personală. Tocmai de aceste aspecte instanța Tribunalului B. nu a ținut cont și a pronunțat decizia în favoarea apelantei.
Consideră că nu există temei de drept prin care instanța să se pronunțe favorabil în ceea ce privește obligarea pârâtului intimat la perfectarea unui contract de închiriere pentru apartamentul unde intimata-reclamantă locuiește efectiv, aceasta având doar calitatea de tolerat în spațiul menționat.
Mai mult decât atât, locuința respectivă nu are regimul juridic de locuință de necesitate potrivit normelor Legii nr. 114/1996 deoarece din toate probatoriile depuse la instanța de fond nu rezultă acest fapt, motiv pentru care și sub acest aspect consideră că instanța Tribunalului B. nu a dat dovadă de rol activ în soluționarea cauzei în mod legal.
Mai susține că, dacă dispozițiile art. 48 din Legea nr. 114/1996 a locuinței, cu modificările ulterioare stipulează foarte clar că nu pot beneficia de locuințe sociale, potrivit prezentei legi, persoanele sau familiile care: a) dețin in proprietate o locuința; b) au înstrăinat o locuința după data de 1 ianuarie 1990; c) au beneficiat de sprijinul statului in credite si execuție pentru realizarea unei locuințe; d) dețin, în calitate de chiriaș, o alta locuința din fondul locativ de stat, se pune întrebarea cum instanța a apreciat a admis apelul intimatei reclamante.
De asemenea, susține recurentul că, tot din înscrisurile pe care le-a depus la instanța fondului, rezultă clar că atât autoritatea locală dar și celelalte instituții abilitate au încercat rezolvarea situației proprietarilor din blocul 41, situat în cartierul Micro 14, județul B. însă, nefiind prevederi legale în acest sens, cazul nu a putut fi rezolvat în mod favorabil, drept pentru care singura soluție legală potrivit Legii nr. 114/1996 a locuinței unde sunt prevederi preluate și din dispozițiile Legii nr. 5/1973, a fost aceea ca proprietarii mutați în apartamentele din blocul Al și A2 din cartierul D. 2, județul B., să poată beneficia de astfel de spații de locuit, doar în calitate de tolerați.
A precizat recurenta că nici în vechiul cod civil dar nici prevederile noului cod civil nu prevede nicăieri ca beneficiarul unei proprietăți personale să poată beneficia de locuință cu chirie de la stat, dispoziții precise în astfel de cazuri fiind stipulate în legea specială (Legea nr. 114/1996 a locuinței) care, așa cum a menționat mai sus a preluat din dispozițiile Legii nr. 5/1973, ceea ce se impunea că instanța de apel să fi ținut cont și să soluționeze cauza funcție de aceste prevederi legale, or nu s-a întâmplat acest lucru
A solicitat recurentul respingerea apelului formulat de intimată ca fiind nelegal, în subsidiar respingerea acestuia ca neîntemeiat, iar pe fond menținerea dispozițiile sentinței civile nr. 6332/07.04.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria B., care a dat soluția temeinică si legală în cauză.
La termenul de judecată din 24.02.2015,intimata-reclamantă a invocat excepția netimbrării recursului, solicitând anularea recursului ca netimbrat.
Analizând cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod pr.civilă, excepția invocată de intimata-reclamantă, Curtea constată că aceasta este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 20 alin.1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar în conformitate cu art. 20 alin. 2 din același act normativ, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
De asemenea, art. 20 alin.3 din același act normativ statuează că neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în același sens stipulându-se și prin disp.art.35 alin.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul nr. 760/C din 22.04.1999 al Ministrului Justiției, publicat în Monitorul Oficial nr. 380 din 10.08.1999.
Totodată, potrivit art.9 alin.1 din OG nr. 32/2005 privind timbrul judiciar, cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate dacă nu sunt timbrate corespunzător, iar conform alin.2 al art. 9 din același act normativ, în cazul nerespectării dispozițiilor acestei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru.
Recurentul a fost legal citat pentru termenul de judecată din data de 24.02.2015, cu mențiunea de a depune taxele legale datorate ca urmare a exercitării căii de atac, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, sub sancțiunea anulării cererii, astfel cum rezultă din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 9 dosar, taxe stabilite conform art.11 alin.1 din Legea nr.146/1997, respectiv art.3 din OG nr.32/1995 modificată.
De menționat, că potrivit art.55din OUG nr.80/2013, publicată în M.O. nr.392/29.06.2013, pentru cererile și acțiunile introduse până la . acestei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respective taxele judiciare de timbru se plătesc și se stabilesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor, fiind aplicabile, în consecință, în cauza de față prevederile Legii nr.146/1997, respectiv ale OG nr.32/1995.
Se impune a se preciza totodată că dreptul de acces liber la justiție, consacrat de art. 21 alin.1 din Constituția României și garantat de prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie exercitat potrivit procedurii și în condițiile instituite de lege, inclusiv prin plata taxelor aferente demersului judiciar promovat.
Pe cale de consecință, cum recurentul a promovat prezenta cale de atac, însă nu a înțeles să dea curs solicitării instanței de a timbra recursul cu taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar mai sus menționate, deși a fost citat cu această mențiune expresă pentru termenul din 24.02.2015, pentru considerentele ce preced, în temeiul art.20 alin.3 din Legea nr. 146/1997 și art.9 din OG nr. 32/1995, Curtea va admite excepția de netimbrare invocată de intimată și, pe cale de consecință, va anula recursul ca netimbrat.
Urmează, de asemenea, a obliga recurentul la plata, către intimată, a 1500 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția netimbrării recursului, invocată de intimată.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâtul C. L. al Municipiului B. – prin Primar, cu sediul în B., ., jud.B., împotriva deciziei civile nr. 396 din 17 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta N. V., domiciliată în B., . II, ..4, jud.B.
Obligă recurentul la plata, către intimată, a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2015.
Președinte, Judecători,
V. G. V. S. E. M.
Grefier,
V. M.
red./tehnored. V.M.
2 ex./03.03.2015
d.f._ Judecătoria B.
j.f. I. C.
d.a._ Tribunalul B.
j.a A. M., M. N.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 192/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 679/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
