Revendicare imobiliară. Hotărâre din 31-03-2015, Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 31-03-2015 în dosarul nr. 2638/105/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
D E C I Z IA Nr. 479
Ședința publică din data 31 martie 2015
Președinte - V. S.
Judecător - E. M.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamanta F. M.-M. cu domiciliul ales la Cabinet avocat N. G. M., în Ploiești, Al. Bahluiului nr.5, ., ., împotriva sentinței civile nr.2005 din 15 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții . cu sediul în ., V. A. și V. N.-W., ambii cu domiciliul în Ploiești, ., . și M. T. cu sediul în ..1B, jud. Prahova.
Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 17 martie 2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 24 martie 2015, dată la care, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la 31 martie 2015 când, în urma deliberării, a dat următoarea decizie:
C u r t e a:
Asupra apelului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamanta F. M. M., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta . ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul „Conacul Moruzii"situat în tarlaua 12 . Vechi, jud. Prahova, a cărui valoare o estimează la suma de 69.000 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale, E. Moruzii, conform actelor depuse la dosar, iar urmare a exproprierii făcută în baza Decretului nr. 3697/1918, s-a dispus preluarea mai multor terenuri, rămânând proprietarului anumite terenuri, precum și conacul cunoscut sub denumirea „Conacul Moruzii", care face obiectul prezentei cereri.
A susținut reclamanta că, în anul 1949, urmare a exproprierilor și preluărilor de bunuri pentru „Gospodăriile Agricole", autoarei sale i-au fost preluate și alte terenuri deținute pe raza comunei Târgșoru Vechi, așa cum rezultă din documentele
eliberate de Arhivele Naționale - extras din tabloul de bunuri reținute pentru „Gospodăriile Agricole de Stat", dar fără a-i fi preluat în baza unui act valabil și conacul, ci doar „teren arabil" cu valoarea de 2.000.000 lei.
A precizat reclamanta că imobilul „Conacul Moruzii" nu a ieșit niciodată din patrimoniul E. Moruzii printr-un act valabil, iar pârâții din prezenta cauză dețin și folosesc în mod ilegal imobilul care îi aparține în calitate de moștenitoare a autoarei sale.
Pârâta ., legal citată, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Prahova în raport de valoarea imobilului, a inadmisibilității cererii în revendicare având în vedere existența legii speciale nr. 10/2001 și a lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Ulterior, la termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2010, pârâta . a învederat faptul că nu mai înțelege să susțină excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și nici excepția necompetenței materiale a instanței.
Prin încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă pentru considerentele arătate în respectiva încheiere.
Aceeași pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepție pe care ulterior a arătat că nu înțelege să o mai susțină.
La termenul de judecată din data de 1 martie 2011, s-a dispus introducerea în cauză a numiților V. A. și V. N. W., în calitate de pârâți și citarea acestora, având în vedere contractul de vânzare cumpărare nr. 2411 din 17 iulie 2008, depus în copie la dosar prin care aceștia au dobândit imobilul în litigiu de la pârâta ..
In cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri, fiind depuse declarație de expropriere, copiile mai multor hotărâri judecătorești, certificat de calitate de moștenitor, decizia nr. 17, acte de stare civilă, notificare, certificate emis de către Direcția Județeană Prahova, au fost efectuate expertize de specialitate de către expert B. L. și expert N. C..
Ulterior, la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2012 a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă M. T., care achiziționase, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1654/21.04.2011 de B.N.P. T. M., imobilul revendicat, de la V. A. și V. N. W..
Prin sentința civilă nr. 5465/29.11.2012, Tribunalul Prahova a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la 8000 lei cheltuieli de judecată către pârâții M. T., V. A. și V. N.-W..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în baza Decretului Lege nr. 3697/1918, s-a dispus exproprierea din moșia Târgșorul Vechi a terenului în suprafață de 469 ha și 2139 mp, situat în . E. Moruzii și a copiilor acesteia, imobil a cărui restituire s-a solicitat de către reclamantă, în baza Legii 10/2001.
Notificarea privind restituirea imobilului în litigiu a fost respinsă prin Decizia nr. 17/01.08.2005, pe considerentul că nu există nici o dovadă privind preluarea abuzivă a imobilului în perioada 06.03._89, dispoziție împotriva căreia reclamanta a formulat contestație, care a fost respinsă de Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 936 din 25.10.2005.
Ulterior, prin Hotărârea Comisiei Județene Prahova nr. 4618/2006 a fost validată propunerea Comisiei Locale Târgșorul Vechi privind restituirea în natură a imobilului construcție C. Moruzii, către reclamantă, reținându-se calitatea acesteia de moștenitoare a defunctei E. Moruzii și s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia în conformitate cu prevederile Titlului I art. V din Legea nr. 247/2005.
Hotărârea a fost atacată în instanță, iar prin sentința civilă nr. 3368/11.04.2007, Judecătoria Ploiești a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a ., iar pe fond, a admis acțiunea și a constatat nulitatea absolută a Hotărârii nr. 4618 din 10.08.2006 a Comisiei Județene Prahova, cu motivarea că, potrivit dispoziției Titlului I art. V din legea nr. 247/2005, notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu, având ca obiect construcții de orice fel, situate în extravilanul localităților aparținând exploatațiilor agricole și care au fost trecute în proprietatea statului, construcții de pe terenurile forestiere care au făcut parte din exploatația forestieră la data trecerii în proprietatea statului, se vor înainta în vederea soluționării, în termen de 60 de zile, comisiilor constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, însă, aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, deoarece imobilul nu a avut niciodată destinația de construcție aparținând exploatațiilor agricole, ci de locuință.
La data de 14 mai 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2960, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 388 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, prin care a fost respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 751 din 14.05.2007 a Tribunalului Prahova, obiectul dosarului fiind revizuire împotriva sentinței nr. 936/2005, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, reținându-se în considerentele deciziei că, la data judecății fondului litigiului, reclamanta era în posesia certificatului nr. 913/2002 emis de Arhivele Naționale, potrivit căruia în dosarul inventariat sub nr. 274/1919-1945, în tabelul ce cuprindea bunurile mobile reținute pentru Gospodăriile Agricole de Stat, la nr. 176 figura înscrisă numita E. Moruzzi din Târgșoru Vechi, cu teren și clădire preluate, și contrar susținerilor revizuientei nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru admisibilitatea cererii de revizuire.
Referitor la condiția admisibilității prezentării înscrisului pretins doveditor la instanța care a pronunțat hotărârea atacată, s-a reținut că simpla afirmație că partea a luat cunoștință pe orice cale după pronunțarea hotărârii, nu legitimează calea procedurală a revizuirii, dacă nu se face dovada că imposibilitatea de prezentare s-a datorat faptului că acesta a fost deținut și ascuns de partea adversă sau a unei împrejurări mai presus de voința părții.
A stabilit instanța supremă că, un act aflat în păstrarea Arhivelor Naționale, nu poate fi considerat ca imposibil de invocat, iar simpla lui recunoaștere nu se poate asimila cu forța majoră, apreciindu-se că înscrisul invocat în susținerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăți imobiliare, ci doar evidențiază bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii.
Susținerea reclamantei în sensul că imobilul în litigiu nu a fost preluat în baza vreunui act sau expropriat pentru a fi restituit și nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei sale prin vreun act valabil, a fost apreciată ca fiind nejustificată, întrucât nu s-a făcut dovada în acest sens.
Tribunalul a mai constatat că din cuprinsul certificatului emis de Arhivele Naționale ale României, rezultă că în dosarul nr. 827/1919 figurează fișa de expropriere a moșiei Târgșorul Vechi, conform Decretului nr. 3697/1918, proprietatea numiților E. Moruzzi și a minorilor R. și J. Crețianu, iar la rubrica terenuri inexpropriabile, la pct. F, figurează conacul cu suprafața de 13.7452 ha.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2411/17 iulie 2008, pârâta . a vândut numiților V. A. și V. N. W., terenul în suprafața de 3533 mp, situat în . Prahova, precum și construcția aflată pe teren, bunuri dobândite de aceasta prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate . 7 nr. 2609 din 20.02.2001, sentința civilă nr._/16.11.1999 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin neapelare. Ulterior, cei doi cumpărători, V. A. și V. N. W., introduși în cauză în calitate de pârâți, au vândut imobilul către M. T., introdusă la rândul său în cauză în calitate de pârâtă, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1654 din 21 aprilie 2011.
Având în vedere că înscrisul invocat în susținerea cererii de revizuire nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăți imobiliare, ci doar evidenția bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii, tribunalul a constatat că, reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive e imobilului și nici a faptului că imobilul ar fi fost în proprietatea autoarei sale de la data exproprierii și ulterior.
A conchis instanța că acțiunea în revendicare potrivit art. 480 din vechiul Cod civil, este acțiunea aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul fără drept, însă, în speță, reclamanta nu a făcut dovada dreptului pretins a fi încălcat de către pârâtă, astfel că acțiunea este neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.20/20 martie 2013, Curtea de Apel Ploiești-secția Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F. M. M., împotriva sentinței civile nr. 5465 pronunțată la 29 noiembrie 2012 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții V. A. și V. N.-W. și M. T..
A admis apelul formulat de pârâta ., împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei . suma de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. A obligat apelanta reclamantă să plătească intimatei M. T. suma de 1500 lei, iar intimaților V. A. și V. W. suma de 2500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut in esență că:
In ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, s-a constatat că singura critică formulată de aceasta prin calea de atac promovată, vizează împrejurarea că în mod eronat instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale privind acordarea cheltuielilor de judecată, deși acestea fuseseră solicitate, iar reclamanta căzuse în pretenții. Astfel, s-a constatat că, în condițiile în care acțiunea de față a fost introdusă la data de 20.05.2010 (deci înainte de . legii nr. 202/2010), rezulta că nu sunt incidente dispozițiile art. 282 Cod pr.civilă, iar cheltuielile de judecată cuvenite pârâtei și asupra cărora instanța de fond a omisă să se pronunțe, pot fi acordate în faza procesuală a apelului.
Referitor la apelul declarat de reclamanta F. M. M. s-a constatat că aceasta și-a exprimat nemulțumirea considerând că hotărârea pronunțată de prima instanță este motivată pe argumente străine de natura cauzei și se bazează pe o apreciere neîntemeiată asupra probelor administrate.
Conform înscrisului aflat la fila 6 dosar fond, s-a reținut că în baza Decretului-lege nr. 3697/1918 E. Moruzzi i-a fost expropriată pe raza comunei Târgșorul Vechi suprafața de 469,21 ha, rămânându-i în proprietate conacul, împreună cu alte suprafețe de teren, care însumau 628,91 ha.
În speță, s-a invocat de reclamantă că respectivul conac a fost preluat de stat fără vreun titlu, după anul 1949. În ceea ce privește restituirea acestui bun, se constată că, anterior prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat restituirea lui și în temeiul Legii 10/2001, solicitare respinsă în mod definitiv și irevocabil.
Cert este că, la momentul respectiv, în vederea valorificării drepturilor sale, aceasta a invocat un înscris obținut de la Arhivele Naționale, prin care, în opinia sa, făcea dovada ca în anul 1949 acest bun a fost preluat de stat.
Pe de altă parte în cadrul procesului de față, reclamanta nu a probat împrejurarea în care imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului, când anume și în ce modalitate. Potrivit dispozițiilor legale, dat fiind faptul că afirma o pretenție în justiție, reclamanta avea obligația să facă dovada susținerilor sale, privind preluarea imobilului de către stat. în condițiile în care prin înscrisurile depuse și celelalte probe administrate ea nu a făcut această dovadă, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii.
Afirmațiile apelantei, în sensul că motivarea hotărârii primei instanțe ar fi contradictorie, nu au fost reținute de instanță deoarece în cuprinsul sentinței atacate, Tribunalul a expus motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și pentru care a înlăturat cererea reclamantei, motivarea fiind clară și precisă.
Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs reclamanta F. M. M., criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 4934/31.10.2013 I.C.C.J. a constatat că motivele invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 Cod pr. civilă, astfel că le-a analizat din această perspectivă și a constatat întemeiată susținerea recurentei că, în condițiile în care i-au fost respinse solicitările de restituire a imobilului preluat de stat, pe calea legilor speciale, instanțele erau datoare, în cadrul acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, să analizeze cauza pe fond, din perspectiva comparării titlurilor părților.
Atât Tribunalul Prahova cât și Curtea de Apel Ploiești au respins solicitările reclamantei privind acțiunea în revendicare cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada, nici a preluării abuzive a imobilului și nici că imobilul ar fi fost în proprietatea autoarei sale de la data exproprierii parțiale a terenului în perioada 1921-1927 și ulterior, până la preluarea de către stat în anul 1949.
Așa fiind, instanțele anterioare au analizat acțiunea formulată de reclamantă pornind de la o premisă greșită, în sensul că, practic au solicitat acesteia să probeze că nu s-a dovedit modalitatea de preluare a imobilului de către stat, respectiv de antecesorul persoanei juridice.
Or, într-o acțiune în revendicare reclamantul trebuie să probeze existența titlului, iar în ceea ce-1 privește pe pârât absența acestuia, respectiv a unui temei juridic ce justifică ocupațiunea imobilului, pentru ca acțiunea să fie întemeiată, nefiind necesar să se statueze asupra modalității în care pârâtul a intrat în posesia terenului revendicat.
În speță, faptul că reclamanta deține acte de proprietate anterioare anului 1949, acte ce dovedesc titlul antecesorilor săi, s-a apreciat a fi suficient în sine pentru a statua asupra calității procesuale active a acesteia, mai ales în contextul în care, deși a apelat la legile speciale de restituire, solicitările i-au fost respinse, inclusiv în instanță, pentru același motiv ca și în precedent și anume că nu s-a probat modalitatea de preluare a imobilului de către stat.
Faptul că imobilul revendicat de reclamantă se afla în posesia statului român, după anul 1989, fără însă a putea justifica modalitatea de preluare, fie printr-un act normativ, fie printr-un act administrativ sau jurisdicțional, instituie o prezumție simplă că imobilul a fost preluat abuziv. Este același raționament jurisdicțional pe care instanța de judecată l-ar face în cazul unei revendicări pe calea dreptului comun, în care nu s-ar pune problema preluării bunului de către stat.
Instanța de apel a statuat că o parte din imobilul revendicat, construcție și teren a făcut parte dintr-un teren mai mare de 1059 de ha, care a fost supus exproprierii între anii 1921-1927- însă nu s-a stabilit cât din acest teren a rămas în proprietatea antecesorilor reclamantei, pentru a statua asupra existenței titlului său de proprietate.
Or, trebuie făcută distincția dintre existența dreptului în patrimoniul persoanei fizice și întinderea acestuia, aspect esențial, fără de care procesul nu poate fi rezolvat, întrucât nu s-a lămurit situația de fapt de către instanțele anterioare.
Dreptul la un proces echitabil este garantat potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 3 din Constituție și art. 10 din Legea nr. 304/2004, iar încălcarea sa aduce atingere principiilor de drept procesual ce guvernează întreg procesul-civil, a procesului jurisdicțional ce stă la baza statului de drept.
Atare nelegalitate impune casarea hotărârii, a cărei pronunțare s-a dat cu încălcarea dreptului la un proces echitabil ce a împiedicat analizarea fondului cauzei, ceea ce în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. 5 Cod pr. civilă, va determina casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel și a anulării sentinței pronunțate de tribunal, cu consecința trimiterii spre rejudecare la instanța de fond.
În rejudecare este necesar să fie suplimentat probatoriul pentru a lămuri dacă, în raport de actele de expropriere emise între anii 1921-1927, precum și în raport de actele emise de Arhivele Statului, cu privire la exproprierea bunurilor imobile ce au aparținut antecesorilor reclamantei, aceștia mai aveau în patrimoniul lor construcția și terenul aferent Conacului Moruzzi, la momentul preluării de către statul român, după anul 1949.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 5, coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 Cod pr. civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.
În rejudecare, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr.2005/15.09.2014 prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă și a obligat-o la plata către pârâții V. N. W. si V. A. a sumei de 19.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și la plata către pârâta Mânăstirea T. a sumei de 12.500 lei cu același titlu.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
La termenul de judecată din data de 27.01.2014, reprezentantul pârâților a invocat excepția insuficientei timbrări, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată la termenul de judecată din data de 03.03.2014, având în vedere disp.art.15 din Legea nr.146/1997.
La termenul de judecata din data de 03.03.2014 instanța a dispus administrarea de probatorii pe linia deciziei de casare.
Potrivit deciziei nr.4934/31.10.2013 pronunțata de I.C.C.J., obligatorie in privința problemelor de drept dezlegate, în rejudecare este necesar să fie suplimentat probatoriul pentru a lămuri dacă, în raport de actele de expropriere emise între anii 1921-1927, precum și în raport de actele emise de Arhivele Statului, cu privire la exproprierea bunurilor imobile ce au aparținut antecesorilor reclamantei, aceștia mai aveau în patrimoniul lor construcția și terenul aferent Conacului Moruzzi, la momentul preluării de către statul român, după anul 1949.
In raport de probele administrate pe linia deciziei de casare, Tribunalul a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare in judecata, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, chiar daca pe parcursul soluționării cauzei a intrat in vigoare Noul Cod Civil.
In ce privește admisibilitatea acțiunii in revendicarea unui imobil despre care se susține ca a fost preluat in mod abuziv de către stat, Tribunalul a reținut ca problema a primit o soluționare nuanțată din partea instanței supreme. Decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii privitor pe această chestiune de drept, recunoaște legitimitatea și admisibilitatea revendicării atunci când normele de drept aplicabile cauzei sunt incompatibile ori contrare prevederilor CEDO.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de către părțile din prezenta cauza, tribunalul a constatat insă ca reclamanta nu a făcut pe deplin dovada afirmațiilor sale, în sensul ca autoarea sa E. Moruzzi era proprietara imobilului in litigiu, deși avea aceasta obligație, raportat la disp. art. 129 Cod pr.civilă -1865, aplicabil in cauză.
Astfel, la termenul de judecata din data de 02.06.2014, instanța a pus in vedere reclamantei să depună originalul înscrisului aflat la filele 26-27, respectiv Actul de donațiune din 03.01.1915, autentificat, act prin care E. Cretzeanu a donat copiilor săi, J. si R. C. (respectiv autorul reclamantei din prezenta cauza, de la care aceasta a moștenit in calitate de legatara universala conform certificatului de moștenitor nr. 1901/13.12.1995 emis de fostul NS sect. 1 București ), moșia din Târgșoru Vechi pe care se află conacul in litigiu.
Această dispoziție a instanței a fost justificata de faptul ca înscrisul in copie depus la dosar are o . completări si modificări ce nu puteau fi cenzurate de către instanță decât prin compararea cu înscrisul original.
Cu toate că reclamanta a luat cunoștință personal de aceasta dispoziție a instanței, de a prezenta in original titlul de proprietate prin care autorul sau a dobândit imobilul in litigiu, nu a înțeles să se conformeze deși a avut la dispoziție un termen rezonabil.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada titlului de proprietate al autorului sau‚ R. Crețianu (decedat la 01.09.1985 si a cărei succesoare este, in calitate de legatara universală) și nici a faptului ca acesta era proprietar al bunului revendicat la data preluării abuzive de către stat.
De altfel, o asemenea dovadă nu rezulta nici din probele administrate in cauză pe linia deciziei de casare, deși in virtutea rolului sau activ, instanța a dispus efectuarea tuturor demersurilor si verificărilor legale ce puteau conduce la aflarea adevărului.
Față de suma acestor considerente, Tribunalul a apreciat că acțiunea in revendicare promovată de către reclamantă privind imobilul „Conacul Moruzii” situat in Tarlaua 12, parcela 67, .. Prahova, este neîntemeiata și a respins-o ca atare, iar în temeiul art. 274 Cod pr. civilă a obligat reclamanta la plata către pârâții V. N. W. si V. A. a sumei de 19.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata si la plata către pârâta Mânăstirea T., a sumei totale de 12.500 lei cu același titlu.
Împotriva sentinței a declarat apel în termen legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând așa cum a precizat în cererea de chemare în judecată, imobilul revendicat era "Conacul Moruzii" situat în tarlaua 12 parcela 67, . Prahova, motivat de faptul că a fost preluat de statul român de la autoarea sa fără un titlu valabil.
Mai susține apelanta că instanța de fond a pronunțat o hotărâre ce nu cuprinde în motivare argumentele pro și contra care au format în fapt și în drept convingerea cu privire la soluția pronunțată, argumente care în mod necesar trebuiau să se raporteze pe de o parte la susținerile și apărările părților, prin analizarea tuturor actelor existente la dosar iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, fiind lipsită de suport probator.
Totodată, susține că instanța nu a analizat și nu a înlăturat motivat actele de proprietate anterioare anului 1949, acte ce dovedesc titlul defunctei E. Moruzii.
Arată că R. Cretianu a decedat la data de 1.09.1985 iar, conform certificatului de moștenitor, imobilul revendicat de apelantă nu era în patrimoniul acestuia la data decesului, deoarece actul de donațiune invocat de instanță nu a putut să-și producă efecte, având în vedere că la data decesului autoarei E. Moruzii în anul 1946 imobilul era deja preluat de stat fără forme legale.
În continuare, apelata mai arată că dacă instanța ar fi analizat declarația de expropriere precum și exproprierea pe baza Decretului-Lege nr.3697/1918 făcută în 26 februarie 1926 și rămasă definitivă la data de 26 martie 1926, ar fi constatat că proprietarei Moruzii E. și minorilor R. și J. Cretianu le-a rămas în proprietate conacul și 13,7452 ha teren aferent, deci ulterior actului de donațiune din 1915 reținut de instanță.
În plus, susține că instanța de a analizat în niciun fel actele de proprietate ale pârâților, acțiunea formulată având ca obiect revendicarea, condiții în care trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate, atât ale reclamantului, cât și ale pârâților pentru a stabili care dintre acestea este preferabil.
Având în vedere faptul că din actele de expropriere rezultă în mod clar faptul că în anul 1926 imobilul era în proprietatea autoarei apelantei iar faptul că respectivul imobil, după anul 1989, se afla în posesia statului român fără a justifica modalitatea de preluare prin act normativ, act administrativ sau jurisdicțional, instituie premiza că acesta a fost preluat abuziv din patrimoniul autoarei sale.
Or, în această situație, cum . vândut imobilele clădiri când nu le avea în proprietate și, mai mult, cum au intrat în proprietatea acestei societăți construcția C93 - castel, construcția C91 - clădire PSI, construcția C55 - wc pentru a le putea vinde, având în vedere că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 2609 din 20.02.2001 a dobândit dreptul de proprietate doar asupra unor terenuri și nu și asupra unor clădiri, iar prin protocolul nr.1/15.05.1991 nu a dobândit niciun drept de proprietate.
În fine, apelanta arată că dacă se comparau datele de identificare ale terenurilor care au fost înstrăinate prin expertiză topo efectuată în cauză se va constata că terenurile astfel identificate ca fiind aferente conacului nu corespunde cu cel care a fost menționat la înstrăinare.
Concluzionând, apelanta arată că instanța de fond nu a făcut nicio verificare a actelor de proprietate deținute de pârâți și nu s-a pronunțat în urma unei comparări de titluri, așa cum trebuia să facă, situație față de care din punctul său de vedere hotărârea pronunțată este nemotivată.
Curtea, verificând, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, constată următoarele:
Prin decizia de casare ÎCCJ a stabilit să fie suplimentat probatoriul pentru a se lămuri dacă antecesorii reclamantei mai aveau în patrimoniul lor construcția și terenul aferent Conacului Moruzii la momentul preluării, după anul 1949 și să se procedeze la compararea titlurilor părților.
Curtea constată că instanța de fond s-a conformat îndrumărilor date de instanța supremă și a procedat la suplimentarea probatoriului pentru a afla în ce măsură imobilul revendicat mai era sau nu în patrimoniul antecesorilor reclamantei la momentul preluării de statul român, după 1949.
Toate aceste demersuri nu au fost însă de natură să clarifice acest aspect, ceea ce face ca înscrisurile invocate de reclamantă în apărarea dreptului său de proprietate să rămână irelevante sub aspect probator. Aceasta întrucât imobilul revendicat a rămas neindividualizat în cuprinsul înscrisurilor indicate de reclamantă drept titluri și nici nu s-a putut stabili în ce măsură el mai era sau nu în patrimoniul autorilor reclamantei la momentul preluării (mai ales că din declarația pentru expropriere existentă la fila 32 dosar fond) rezultă că întreaga moșie era ipotecată.
Nici din înscrisurile nou depuse în fața instanței de apel nu rezultă că autorii reclamantei aveau în patrimoniul lor bunul imobil revendicat la momentul preluării.
Astfel, în apel s-a depus „Tabloul de bunuri mobile reținute pentru Gospodăriile Agricole de Stat-176", din anul 1949 însoțit de adresa Ministerului Agriculturii nr._/17.09.1949 și certificatul nr. 485/2000 emis de Ministerul de Interne – Arhivele Naționale ale României care face referire numai la terenuri expropriate.
Referitor la aceste înscrisuri Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 2960/14 mai 2008 (f.105-106 dosar fond), că „Tabloul de bunuri mobile reținute pentru Gospodăriile Agricole de Stat-176" face trimitere la persoana autoarei reclamantei - cu mențiunea de proprietar expropriat E. M. - și la localitatea Târgșoru Vechi, însă în cadrul acestuia nu se indică vreun teren sau clădire, pentru a se putea concluziona că se referă la imobilul solicitat.
În acea speță în care s-a soluționat irevocabil revizuirea formulată împotriva hotărârii pronunțate în baza Legii 10/2001 s-a reținut că, în condițiile în care E. Moruzzi a deținut în proprietate pe raza loc. Târgșorul Vechi mai multe imobile-terenuri de categorii diferite însumând 1059 ha, precum și clădiri - și nu doar imobilul a cărui restituire a fost cerută.
S-a mai reținut că „Tabloul de bunuri mobile” este însoțit de Ordinul Ministerului Agriculturii nr._/17.09.1949 astfel că, deși întocmit în anul 1949, nu atestă preluarea de către stat în acel an a vreunei proprietăți imobiliare ci doar evidențiază bunuri preluate anterior, deja aflate la acea dată în administrarea Ministerului Agriculturii.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar considera că bunul exista în patrimoniul autorilor reclamantei la momentul preluării, acțiunea în revendicare formulată nu poate fi privită ca întemeiată pentru următoarele considerente:
Acțiunea in revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat in perioada de referință a Legii nr.10/2001, introdusa după . legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie sa fie soluționată numai cu respectarea condițiilor si a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludata. Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 dec. 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce condiții aceste imobile se pot restitui in natura persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existenta sa si sa se aplice regulile specifice acțiunii in revendicare, consacrate in aplicarea art.480 Cod civil.
Acțiunea în revendicare a fost înregistrată la 20 mai 2010, astfel că fondul pretenției deduse judecății întemeiate pe dispozițiile art. 480 cod civil nu poate fi analizat decât în acord cu întreaga reglementare în materie si cu dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.
Ca atare, Curtea reține că operațiunea de comparare a titlurilor părților nu se mai poate realiza după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, cu consecința preferabilității titlului ce provine de la adevăratul proprietar,ci din perspectiva și în limita raționamentului juridic ce fundamentează decizia nr. 33/2008, precum și în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza A. și alții împotriva României, să se analizeze care dintre cele două părți beneficiază de un „bun” în sensul convenției, ținându-se seama si de principiul securității raporturilor juridice.
Potrivit jurisprudenței actuale a CEDO (hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții împotriva României), pentru ca o persoană să aibă în patrimoniu „un bun actual” în sensul Convenției, nu este suficient ca acesteia să i se fi recunoscut calitatea de proprietar asupra imobilului, ci trebuie ca instanțele să fi dispus, în dispozitivul hotărârii, și restituirea în natură a bunului.
Or, nu este cazul reclamantei din litigiul de față, aceasta neavând câștig de cauză în privința niciuneia dintre cererile cu care au sesizat instanța, întrucât nu a atacat și, în consecință, nici nu a putut obține desființarea titlurilor de proprietate ale pârâților.
Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune sa se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
În prezenta cauză, acțiunea este formulată împotriva unor particulari, ale căror drepturi sunt, de asemenea, ocrotite de Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta nu a atacat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, atitudine care îi este imputabilă și constituie motivul principal pentru care nu poate obține dobândirea imobilului în natură.
Se constata ca in speță, reclamanta nu a formulat nicio acțiune prealabila prin care sa atace titlul statului sau sa atace titlul subdobânditorilor deși, după . Legii nr.10/2001, avea posibilitatea să o facă, respectiv să solicite constatarea nulității absolute în interiorul termenului special de prescripție, de un an de la apariția legii, prelungit succesiv până la 14.08.2002
În consecință, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații.
La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. final din Legea nr.10/2001, 14.08.2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâta . s-a consolidat. Pârâții au dobândit, astfel, speranța conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptățiți să păstreze imobilul în litigiu.
Pe lângă considerentele expuse mai sus, trebuie menționat că instanța de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că „speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).
Cu alte cuvinte, Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de . Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin „într-o speranță legitimă” de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul reclamanților pentru considerentele deja arătate.
Prin urmare, cum s-a menționat deja, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, nefiind atacate, dreptul de proprietate ale persoanelor ce au dobândit în acest mod bunurile se consolidează retroactiv, prezumându-se că au fost perfectate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și le conferă, astfel, speranța legitimă că vor păstra imobilele dobândite ca atare.
Așa cum s-a reținut si de instanța europeană, prin admiterea acțiunii in revendicare, chiar presupunând ca instanțele ar repara o nedreptate, nu trebuie sa se creeze alte prejudicii, adică noi neajunsuri disproporționate, deci sa nu se aducă atingere dreptului de proprietate al terțului dobânditor, afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice prin încălcarea dispozițiilor art.1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana care are prioritate in aplicare.
Atunci când exista neconcordante între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul din acțiunea in revendicare, nu are la rândul său, un bun în sensul Convenției, o hotărâre judecătorească anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens dedusă din dispozițiile legii speciale, emisă cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului cu valoarea actuală de circulație a imobilului. Aceasta este optica instanței supreme exprimata în Decizia nr.33/2008 și face ca în prezenta cauză să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care nu au fost atacate.
Atâta timp cât în litigiile anterioare promovate în baza legilor speciale (Legea 10/2001 și 18/1991) acțiunile reclamantei în contradictoriu cu pârâta . au fost respinse, aceasta a beneficiat de speranța legitimă de a păstra imobilul pe care l-a înstrăinat pârâților V., (prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2411/17.07.2008 - f. 55 dosar fond), iar ulterior aceștia l-au înstrăinat către pârâta M. T. (contractul de vânzare-cumpărare nr. 1654/21.04.2011 – f. 178 dosar fond), aceste contracte de vânzare-cumpărare fiind încheiate după finalizarea pe cale judiciară a procedurii prevăzute de Legea 10/2001 prin sentința civilă nr. 936/2005 (f. 17 dosar fond).
În cauză pârâții sunt cei care se pot prevala de existența unui bun în sensul prevăzut de art. 1 al Primului Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului; aceștia au dobândit bunul în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare autentice, acte juridice ale cărui efecte juridice se produc și în prezent, de vreme ce până la acest moment nu a fost promovată acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor, valabilitatea acestora nemaiputând fi pusă în discuție.
În ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în mod constant, că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.
În considerarea respectării principiului securității raporturilor juridice, Curtea constată că pârâții s-au considerat proprietari ai imobilului de la data cumpărării acestuia în anul 2008, și-au intabulat dreptul de proprietate și au fost cunoscuți ca proprietari motiv pentru care devine pe deplin aplicabil principiul aparenței în drept.
Prin soluția pronunțată de tribunal a fost respectat astfel și principiul fundamental al ocrotirii bunei credințe a subdobânditorilor întrucât cele două vânzări succesive s-au produs în condiții de deplină legalitate și bună credință. Prima vânzare a avut loc după finalizarea irevocabilă a tuturor litigiilor privitoare la imobil, litigii ce fuseseră promovate în baza legilor speciale de retrocedare, iar cea de-a doua vânzare, înainte ca părțile implicate să aibă cunoștință despre prezentul litigiu și cu verificarea prealabilă a cărții funciare în care litigiul nu era notat.
În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza R. c. România) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În raport de cele expuse, Curtea reține că legalitatea sentinței atacate nu este afectată, motiv pentru care în baza disp. art. 297 Cod pr.civilă va respinge apelul ca nefondat, iar în baza disp. art. 274 Cod pr.civilă apelanta va fi obligată să plătească intimaților V. suma de 3000 lei cheltuieli de judecată și intimatei M. T. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta F. M.-M. cu domiciliul ales la Cabinet avocat N. G. M., în Ploiești, Al. Bahluiului nr.5, ., ., împotriva sentinței civile nr.2005 din 15 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții . cu sediul în com. Ariceștii Rahtivani, ., V. A. și V. N.-W., ambii cu domiciliul în Ploiești, ., ., ., jud. Prahova și M. T. cu sediul în com. Târgșoru Vechi, ..1B, jud. Prahova.
Obligă apelanta să plătească intimaților V. suma de 3000 lei cheltuieli de judecată și intimatei M. T. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 31 martie 2015.
Președinte, Judecător,
V. S. E. M.
Grefier,
V. M.
red. E.M./tehnored. FA
7 ex./ 2015-04-30
d.f._ Tribunalul Prahova
j.f. G. D.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 287/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 340/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
