Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1374/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1374/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 21-05-2013 în dosarul nr. 1374/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA nr. 1374
Ședința publică din data de 21 mai 2013
Președinte – C. Ș.
Judecători – A.-M. R.
- V. S.
Grefier - C. G.-A.
M. Public a fost reprezentat de procuror C. I.-P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamantul I. S. domiciliat în com. Scorțeni, .. Prahova și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova cu sediul în Ploiești, .. 22, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 5797 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit: recurentul reclamant I. S. și recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul disp. art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și că recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, prin motivele de recurs a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, potrivit disp. art. 242 Cod procedură civilă.
Reprezentantul Parchetului având cuvântul, referitor la recursul reclamantului I. S., solicită respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere că, cheltuielile nu au fost solicitate.
Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul înlăturării obligației acestuia la plata daunelor materiale.
C u r t e a
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamantul I. S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al condamnării la care a fost supusă autoarea sa, I. S., acordarea despăgubirilor în cuantum de 200.000 euro, la cursul de schimb al BNR din ziua plății efective, reprezentând despăgubiri morale, cu acordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate în mod nelegal și contravaloarea lipsei de folosință a casei și terenului aferent, ultimele două evaluate la 100.000 euro (echivalent lei).
În motivare, a susținut că este fiul Ilinei Sivia, decedată la data de 29.01.1999, în ., care a fost arestată la data de 22.10.1960 și condamnată politic prin sentința nr. 44/17.07.1961 a Tribunalului M. București, la 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b din vechiul Cod penal.
Prin sentința respectivă, care a rămas definitivă prin respingerea recursului conform deciziei nr. 226/23.09.1961 a Tribunalului Suprem – Colegiul M., s-a dispus și confiscarea totală a averii personale a mamei sale.
Ulterior, la data de 15.12.160, a fost instituit sechestru asigurător asupra bunurilor aparținând mamei sale, fiind înregistrate următoarele bunuri: o casă de locuit compusă din 3 camere, acoperită cu tablă, o suprafață de 0,50 ha.teren neproductiv, un pat dublu de culoare neagră, un costum taior gri de stofă, 4 rochii de diferite culori, 4 fețe de masă, 4 perechi de pantofi, 2 bucăți covoare diferite culori, 5 scaune de lemn netapițate.
A precizat reclamantul că atât mama sa, cât și tatăl său au suferit numeroase abuzuri din pricina regimului comunist, acesta din urmă fiind eliberat din funcția de director al Scolii Generale din B. în cursul anului 1962. De asemenea, după ce mama sa a fost pusă în libertate la data de 02.10.1962, fiind amnistiată prin Decretul nr. 772/27.09.1962, a fost marginalizată, nefiindu-i permis să profeseze și să-și câștige existența conform pregătirii sale, abia în anul 1965 fiind reîncadrată în învățământ.
Pârâta DGFP Prahova, în numele pârâtului, a formulat întâmpinare, învederând faptul că, din practica CEDO (care a adoptat o poziție moderată, prin acordarea unor sume rezonabile, între 1.000 și 5.000 euro), despăgubirea nu are ca scop repunerea părții în situația anterioară, ci acordarea unei compensații, care nu trebuie să fie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor, nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor.
La data de 18.08.2011, pârâtul a formulat precizare la întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunurilor confiscate, susținând faptul că legiuitorul a avut în vedere acordarea despăgubirilor pentru bunurile imobile, și nicidecum pentru cele mobile. De asemenea, a precizat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, nemaiexistând în prezent temei juridic pentru acordarea daunelor morale.
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.5797 din 21.12.2012, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul politic al condamnării autoarei reclamantului I. S., prin sentința penală nr. 44/17.06.1961, pronunțată de Tribunalul M. de regiune Militară București în dosar nr. 365/61/F196, definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 226/23.09.1961 a Tribunalului Suprem – Colegiul M. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.179 lei, cu titlu de daune materiale, evaluate prin raportul de expertiză evaluări mobiliare, întocmit de expert P. Ș., reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate prin procesul-verbal încheiat la data de 22.10.1960.
Totodată, a respins ca neîntemeiate capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor imobile confiscate, precum și a cererii precizate privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință pentru imobilul confiscat pentru perioada 1960-1969 și ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în conformitate cu prev.art.4 alin.1 al Legii nr. 221/2009 actualizată, „(…) Cererea (de constare a caracterului politic al condamnării) poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul din circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”.
Din lecturarea prevederilor acestui articol, a rezultat că reclamanții au calitatea procesuală activă de a solicita instanței de judecată ca, prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată, să se constate caracterul politic al condamnării penale a autorului acestora, precum și a unor măsuri cu caracter administrativ, prevăzute de actul normativ sus-menționat, aplicate acestuia.
Potrivit art.1 al aceluiași act normativ, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6.03.1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6.03.1945”.
Astfel, printre altele, conform alin.2 al aceluiași articol, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în 209 Cod penal.
Potrivit alin.4 din al aceluiași articol, „caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin.(3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4”.
Astfel, s-a reținut că prin sentința nr.44/17.06.1961 pronunțată de Tribunalul M. de regiune Militară București în dosar nr.365/61, autoarea reclamantului - I. S. a fost condamnată la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art.209 pct.2 lit.b Cod penal, prin schimbarea de calificare din infracțiunea prev.de art.284 pct.1 alin.1 Cod penal, raportat la art.209 pct.1 Cod penal (respectiv infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale), dispunându-se totodată confiscarea totală a averii acesteia.
Sentința respectivă a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 226/23.09.1961 a Tribunalului Suprem – Colegiul M..
În baza Decretului nr.772/27.09.1962, autoarea reclamantului a fost pusă în libertate la data de 2.10.1962, fiind amnistiată.
Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și a constatat caracterul politic al condamnării autoarei reclamantului I. S. prin sentința penală nr.44/17.06.1961 pronunțată de Tribunalul M. de regiune Militară București în dosar nr. 365/61/F196, definitivă prin respingerea recursului conform deciziei nr.226/23.09.1961 a Tribunalului Suprem – Colegiul M..
Potrivit art.5 din Legea nr.221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței (...), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea în cuantum de până la 1. 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6.03._89 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 euro pentru descendenții de gradul al II-lea”.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a rezultat că reclamantul este fiul numitei I. S., conform actelor de stare civilă depuse la dosar.
Referitor la repararea acestui prejudiciu, față de solicitarea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro (echivalent în lei la cursul de schimb al BNR din ziua plății efective), cu titlu de despăgubiri morale, s-a făcută precizarea că, prin natura sa, daunele morale nu sunt susceptibile de un calcul precis, nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare neprevăzând un mod concret care să le repare pe deplin, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în această materie, iar principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani, de natură a-i permite să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
Acesta a fost și raționamentul legiuitorului la adoptarea Legii nr. 221/2009, care în forma sa inițială prevedea în cuprinsul art.5 alin.1 lit.a teza I posibilitatea persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, a soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederea legală menționată anterior a fost, însă, declarată ca fiind neconstituțională prin decizia nr.1358 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761/15.11.2010.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a mai apreciat, totodată, că „nu poate exista decât o obligație «morală» a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă”, menționându-se, de asemenea, că de altfel, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor”.
Totodată, s-a mai reținut ca instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, precum și că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative și că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege apreciate a fi neconstituționale au același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, prin urmare acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 contravine art.1 alin.3 și 5 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Conform prevederilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În speță, tribunalul a constatat că, la momentul pronunțării prezentei hotărâri, s-a împlinit termenul de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, fără ca în acest interval Parlamentul să fi pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că respectivele dispoziții și-au încetat efectele juridice.
Față de aceste considerente, tribunalul a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Potrivit art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.179 lei, cu titlu de daune materiale, evaluate prin raportul de expertiză evaluări mobiliare, întocmit de expert P. Ș. reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate prin procesul-verbal încheiat la data de 22.10.1960.
Astfel, reținând principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este îngăduit să distingă, tribunalul a considerat că dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/1009 sunt incidente și în cazul bunurilor mobile nefiind stabilite regimuri juridice distincte.
Împrejurarea că în cazul imobilelor a fost reglementată condiția inexistenței unor măsuri reparatorii în cadrul normativ reprezentat de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr.247/2005 nu constituie o exceptare a bunurilor mobile confiscate de la măsura despăgubirilor recunoscute prin Legea nr.221/2009, ci o corelare a măsurilor reparatorii cu cele reglementate anterior pentru a se evita o despăgubire multiplă pentru pierderea acelor bunuri ca urmare a regimului politic existent în perioada anilor 1945 - 1989.
Cu privire la capătul de cerere având drept obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor imobile confiscate, precum și a cererii precizate privind obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință pentru imobilul confiscat pentru perioada 1960 - 1969, tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, despăgubirile materiale se pot acorda doar cu titlu de echivalent al bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Mai mult decât atât, întrucât prin procesul-verbal existent la dosar, s-a procedat la predarea-primirea de către autoritățile . reclamantului a imobilului compus dintr-o casă de locuit cu 2 camere și sală, precum și o bucătărie, precum și a terenului aferent în suprafață de 900 mp., la data de 27.09.1968, acordarea despăgubirilor materiale și a lipsei de folosință pentru imobilului teren și construcție mai sus indicat și individualizat în procesul-verbal de sechestru asigurător și de confiscare (filele 10 și 11) s-a apreciat că nu se justifică.
În ceea ce privește suprafața de 0,50 ha. teren arabil neproductiv, acesta nu a putut fi identificat prin expertiza în specialitate topografie, cadastru și geodezie încuviințată, însă, potrivit relațiilor comunicate de primăria . i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform Legii nr.18/1991, anexa 2a, poziția 136, pentru terenul de 0,84 ha., din care 0,75 ha. extravilan, dar nu i-a fost eliberat până în prezent titlu de proprietate.
Pe cale de consecință, tribunalul a reținut că în baza art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în ceea ce privește bunurile imobile pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001 (și nu altor legi speciale de reparație), respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate o dată cu imobilul (respectiv imobile prin destinație).
Prin urmare, tribunalul a apreciat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția impusă de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului ce le-a fost restituit autorilor reclamantului și nici a terenului agricol neproductiv sus-menționat, întrucât nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, imobilul ce i-a fost confiscat autoarei reclamantului i-a fost restituit acesteia.
Împotriva sentinței au declarat recurs în termen legal reclamantul și pârâtul MFP invocând motive de nelegalitate și netemeinicie, după cum urmează:
1. Recurentul-reclamant critică hotărârea primei instanțe sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată și susține în esență că, în condițiile în care pârâtul din prezenta cauză a căzut în pretenții fiind obligat, ca urmare a admiterii în parte a acțiunii să achite reclamantului cu titlu de daune materiale suma de 1179 lei instanța de fond avea obligația să se pronunțe și asupra cheltuielilor de judecată datorate.
Arată recurentul că aceste cheltuieli se ridică la suma de 800 lei astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar reprezentând c/val onorariilor pentru experții care au întocmit lucrările de specialitate în cauză.
Se solicită pentru motivele invocate admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată.
2. Pârâtul critică hotărârea pronunțată de instanța fondului sub următoarele aspecte:
- Textul înscris în art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nu poate constitui temei de drept pentru admiterea cererii privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile confiscate întrucât legiuitorul a avut în vedere acordarea despăgubirilor numai pentru imobilele preluate abuziv și nicidecum nu se referă la preluarea abuzivă a bunurilor mobile;
- Hotărârea primei instanțe este nelegală și sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării autoarei reclamantului, o atare constatare nefiind posibilă în lipsa unor norme legale constituționale care să instituie în favoarea persoanelor condamnate politic sau a moștenitorilor acestora dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral suferit.
Invocă recurentul deciziile Curții Constituționale nr.1354/20.10.2010 și 1358/21.10.2010 dar și decizia nr.12/19.09.2011 dată de ÎCCJ în recursul în interesul legii privind neconstituționalitatea disp.art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.
Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Curtea, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a actelor și lucrărilor dosarului, în raport de textele de lege incidente în cauză, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 3041 C.pr.civ. constată următoarele:
1. Este nefondat recursul declarat de reclamant și va fi respins în baza disp.art.312 (1) Cod pr.civilă cu motivarea de mai jos:
Potrivit disp.art.274 (1) Cod pr.civilă partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al acestei obligații se află culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”.
D. expresie a principiului disponibilității, cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere.
În speță, deși la dosarul cauzei s-au depus chitanțele privind plata onorariilor pentru cei doi experți care au efectuat lucrările de specialitate se constată că nici prin cererea introductivă de instanță și nici cu ocazia dezbaterii în fond a pricinii reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În aceste condiții nu poate fi vorba despre o omisiune a instanței fondului pentru acordarea cheltuielilor de judecată motiv pentru care, nefiind incident niciunul din cazurile expres înscrise în art.304 Cod pr.civilă, va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.
2. Recursul declarat de pârât este fondat și va fi admis în baza disp.art. 312 (1), (2) și (3) rap. la disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, dar în limitele ce se vor arăta mai jos:
Instanța fondului a constatat în mod corect caracterul politic al condamnării autoarei reclamantului – I. S., prin sentința penală nr.44 din 17.06.1961 pronunțată de Tribunalul M. de regiune Militară București, avându-se în vedere disp.art.1 și art.4 din legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 care definesc condamnările cu caracter politic și faptele săvârșite în perioada de referință ce au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6.03.1945.
Invocarea de către recurentul-pârât a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională și de ÎCCJ în recursul în interesul legii nu este de natură să îngrădească dreptul persoanei îndreptățite de a solicita în instanță constatarea caracterului politic al condamnării sale sau a urmașilor acesteia, neconstituționalitatea disp.art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 având drept efect lipsa temeiului juridic în promovarea acțiunilor în justiție pentru repararea prejudiciului moral și material suferit.
Hotărârea atacată este însă greșită sub aspectul acordării daunelor materiale reprezentând c/val bunurilor mobile confiscate.
Este adevărat că în cuprinsul art.5 alin.(1) lit.b din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate” fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile însă, ulterior, prin trimiterea expresă făcută, în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr.10/2001 modificată și completată și ale Legii nr.247/2005 modificată și completată se individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile textului legal mai sus citat la acele bunuri ce fac obiectul legilor speciale de reparații – Legea nr.10/2011 și Legea nr.247/2005 și care vizează restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni politice nu este de natură a încălca art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO, atâta timp cât normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice convenția, iar art.1 din protocolul nr.1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă restituirea bunurilor ce le-au fost transferate anterior ratificării Convenției.
De altfel, ICCJ pronunțându-se în recursul în interesul legii prin decizia nr.6 din 15 aprilie 2013 a stabilit că, în interpretarea și aplicarea disp.art.5 alin.(1) lit.b din Legea nr.221/2009 cu modificările și completările ulterioare pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparații respectiv Legea nr.10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005 cu modificările și completările ulterioare sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
În considerarea celor mai sus arătate Curtea constată că în mod greșit instanța fondului, admițând în parte acțiunea a obligat pârâtul la plata daunelor materiale reprezentând c/val bunurilor mobile confiscate prin procesul-verbal încheiat la data de 22.10.1960.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul recurentului reclamant I. S. domiciliat în com. Scorțeni, .. Prahova, împotriva sentinței civile nr.5797 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, cu sediul în Ploiești, ..22, jud. Prahova.
Admite recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova cu sediul în Ploiești, ..22, jud. Prahova, împotriva aceleiași sentințe, și în consecință:
Modifică în parte sentința în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1179 lei, cu titlu de daune materiale reprezentând c.val. bunurilor mobile confiscate.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Pronunțată în ședința publică azi 21 mai 2013.
Președinte Judecători,
C. Ș. A.-M. R. V. S.
Grefier
C. G.-A.
Operator de date cu caracter personal
nr.notificare 3120/2006
2013-05-23
CS/FA
2 ex.
d.f. Trib.Prahova nr._
j.f. I. C.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1699/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Expropriere. Decizia nr. 105/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
