Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 3778/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3778/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 21-11-2013 în dosarul nr. 3778/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ –
Dosar nr._
DECIZIA NR. 3778
Ședința publică din data de 21 noiembrie 2013
Președinte – M. P.
Judecători – C. M. M.
- A. M. R.
Grefier - C. C.
M. Public a fost reprezentat de procuror I. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de reclamantul P. G., domiciliat în Ploiești, ., județ Prahova și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat C. K. M., cu sediul în ., județ Prahova împotriva Sentinței civile nr. 1288 din data de 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilăîn contradictoriu cu intimații pârâți S. R. - PRIN M. DE FINANȚE - AFP PLOIEȘTI și M. DE FINANȚE prin mandatar DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PRAHOVA, ambele cu sediul în Ploiești, .. 22, județ Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul reclamant P. G. reprezentat de avocat C. K. M. din cadrul Baroului Prahova, în baza împuternicirii avocațiale nr.0039/2013, lipsind intimații pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul se află la primul termen de judecată, iar recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Avocat C. K. M., având cuvântul pentru recurent, depune la dosar o cerere din partea acestuia, prin care învederează că acesta nu poate fi prezent personal în instanță din motive obiective. Totodată, declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentului reclamant în susținerea recursului.
Avocat C. K. M., având cuvântul pentru recurent, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere că instanța, prin hotărârea pronunțată, a încălcat dreptul recurentului reclamant la apărare, în sensul că nu a ținut cont de cererea de amânare formulată de apărătorul părții care,la acel moment, se afla în imposibilitate de a se prezenta, în condițiile în care în cadrul Cabinetului de Avocat C. K. M. nu există decât un singur avocat și de asemenea nu a putut să-și asigure nici substituirea, neavând nici acordul reclamantului în acest sens.
Totodată, arată că instanța nici măcar nu a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea apărătorului părții să depună la dosar concluzii scrise, încălcând în acest sens dreptul la apărare al recurentului reclamant.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că instanța de fond, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor art. 156 Cod pr. civilă, a respins cererea de amânare formulată de apărătorul reclamantului care nu a fost motivată, iar amânarea pronunțării nu a fost solicitată prin cererea formulată.
Referitor la respingerea acțiunii, în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, ca inadmisibilă, arată că în mod corect instanța de fond a soluționat cauza, ținând cont de faptul că reclamantul nu a făcut dovada susținerilor din cererea formulată, precum și faptul că soluția pronunțată este în concordanță cu dispozițiile Deciziei nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CURTEA:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, la data de 20.03.2012, reclamantul P. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și DGFP, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative luate de vechiul regim în perioada 06.03._89, cu obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în baza OUG nr. 221/2009.
În motivare, a susținut că, începând cu anul 1948, părinții săi și întreaga sa familie au fost persecutați de către regimul comunist datorită faptului că tatăl său și mama sa au făcut parte din grupul de rezistență anticomunistă din F.. A susținut că tatăl său a fost condamnat pe viață întrucât făcea parte din grupul de rezistență anticomunistă din F., iar mama sa a fost arestată pentru o perioadă de 2 ani.
Urmare acestor împrejurări, toată averea mobiliară și imobiliară le-a fost confiscată, iar împreună cu frații săi au fost alungați ajungând să locuiască într-o casă insalubră compusă din două camere fără apă curentă și energie electrică.
A mai susținut reclamantul că nu a putut lucra într-o tabără de muncă în vacanțele școlare întrucât tatăl său a fost deținut politic, apoi s-a angajat ca muncitor necalificat pe un șantier de construcții din Câmpulung Muscel, iar întrucât a suferit numeroase lipsuri, s-a îmbolnăvit de hepatită cronică.
A mai adăugat reclamantul că este o persoană care a suferit de pe urma oprimării regimului comunist, măsurile luate împotriva sa au creat un grav prejudiciu atât moral, material, cât și uman și nu a putut să se bucure de dragostea părinților săi.
În drept, a invocat prevederile legii nr. 221/2009.
La data de 24.07.2012, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, invocând disp. Legii nr. 221/2009, art. 1349 NCC (998-999 vechiul Cod civil), art. 504-505 C.p.p.
DGFP a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând doar că S. român, prin MFP, are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii.
În ședința publică din 25.04.2013, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin DGFP.
După administrarea probatoriilor Tribunalul Prahova – Secția I Civilă a pronunțat Sentința civilă nr. 1288 din data de 25.04.2013 prin care a respins acțiunea, în parte, ca neîntemeiată și în parte, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945”.
De asemenea, potrivit art. 3 din același act normativ, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative (…)”.
Atât prin cererea de chemare în judecată, dar mai ales prin precizarea depusă la filele 47-48, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus în perioada imediat următoare arestării tatălui și a mamei sale.
Tribunalul, prin raportare la prevederile imperative ale art. 3 sus-menționate și actele normative indicate în cuprinsul lit. a-f din legea nr. 221/2009, a constatat că nu sunt întrunite acestea în privința măsurilor la care reclamantul pretinde că a fost supus în perioada indicată în petitul cererii. Astfel, reclamantul nu a făcut dovada prin înscrisurile depuse la dosar că ar fi fost suspus vreunei măsuri administrative de tipul celor indicate în cuprinsul art. 3, respectiv dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă sau stabilirea de domiciliu obligatoriu și că vreuna dintre aceste măsuri a fost întemeiată pe vreunul dintre actele normative indicate extensiv în cuprinsul lit. a – f din cuprinsul acestui articol.
A mai reținut instanța de fond că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului și la plata unor despăgubiri, cu titlu de daune morale. Inițial, și-a întemeiat această solicitare pe dispozițiile legii nr. 221/2009, iar ulterior și-a completat temeiul legal, în sensul indicării art. 1349 NCC (998-999 vechiul Cod civil) și art. 504-505 C.p.p.
Referitor la repararea acestui prejudiciu, tribunalul a făcut precizarea că, prin natura lor, daunele morale nu sunt susceptibile de un calcul precis, nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare neprevăzând un mod concret care să le repare pe deplin, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în această materie, iar principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani, de natură a-i permite să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
Acesta a fost și raționamentul legiuitorului la adoptarea Legii nr.221/2009, care în forma sa inițială prevedea în cuprinsul art.5 alin.1 lit. a teza I posibilitatea persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, a soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederea legală menționată anterior a fost, însă, declarată ca fiind neconstituțională prin decizia nr.1358 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761/15.11.2010.
În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a mai apreciat, totodată, că „nu poate exista decât o obligație «morală» a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă”, menționându-se, de asemenea, că de altfel, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor”.
Totodată, s-a mai reținut ca instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, precum și că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative și că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege apreciate a fi neconstituționale au același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, prin urmare acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 contravine art.1 alin.3 și 5 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Conform prevederilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [... ], nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În speță, tribunalul a constatat că, la momentul pronunțării prezentei hotărâri, s-a împlinit termenul de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009, fără ca în acest interval Parlamentul să fi pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că respectivele dispoziții și-au încetat efectele juridice.
Prin urmare, în baza acestor considerente, a respins cererea privind acordarea daunelor morale, formulată de reclamant, ca inadmisibilă.
În ceea ce privește indicarea, pe lângă a prevederilor Legii nr. 221/2009, a unor temeiuri de drept suplimentare, respectiv a disp. art. 1349 NCC (998-999 vechiul Cod civil) și art. 504-505 C.p.p., Tribunalul a precizat că modificarea, pe parcursul soluționării cauzei, a temeiului juridic invocat inițial în acțiune, determinată de soluțiile pronunțate de Curtea Constituțională în sensul menționat anterior, și solicitarea de analizare a acțiunii în baza noilor temeiuri de drept nu este admisibilă, deoarece dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a se bucura de protecția juridică a acțiunii, trebuie să fie exercitat în limitele sale externe și interne, condiție neîndeplinită în această situație din moment ce se urmărește deturnarea dreptului recunoscut prin dispozițiile Legii nr.221/2009 de la scopul în vederea căruia a fost consacrat.
Împotriva acestei hotărârii a formulatrecurs reclamantul P. G., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, recurentul a arătat că instanța în mod greșit a soluționat cauza dedusă judecății încălcându-i dreptul la apărare - art.6 CEDO.
În acest sens, recurentul a menționat că în cauză i-a acordat asistența juridică un cabinet de avocat, în cadrul acestuia există un singur avocat care la data de 25.04.2013 a fost în imposibilitate de a se prezenta și, de asemenea, nu a putut să asigure substituirea pe de o parte, iar pe de altă parte nu a avut nici acordul reclamantului pentru a putea fi substituit.
A solicitat recurentul a se constata că instanța nici măcar nu a amânat pronunțarea pentru a putea depune concluzii scrise, încălcând și în acest sens dreptul său la apărare.
Totodată, recurentul a arătat că instanța în mod nelegal a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege - art.3 din Legea nr.221/2009.
În acest sens, recurentul a învederat că s-a născut la data de 17.11.1943, în Câmpulung Muscel, județul Argeș, iar începând cu anul 1948 părinții săi și întreaga familie au fost persecutați de către regimul comunist datorită faptului că tatăl său și mama sa - I. și A. - au făcut parte din grupul de rezistență anticomunistă din F..
Astfel, tatăl său a fost condamnat pe viață datorită faptului că făcea parte grupul de rezistență anticomunistă din F., iar mama sa a fost arestată pentru o perioadă de 2 ani datorită faptului că nu a recunoscut aspectul că tatăl său face parte din grupul de rezistență anticomunistă din F..
A mai menționat recurentul că, datorită faptului că părinții săi făceau parte din grupul de rezistență anticomunistă din F., toată averea mobiliara și imobiliară le-a fost confiscată, iar el împreună cu cei trei frați ai săi au fost alungați, ajungând să locuiască într-o casă insalubră compusă din două camere fără apă curentă și energie electrică.
A mai învederat recurentul că toată copilăria sa a fost marcată de amenințări, lipsuri traume psihice și de frică că nu își va mai vedea niciodată părinții. Școală Generală nr. 1 a absolvit-o în Câmpulung Muscel, județul Argeș, a dat examen la Liceul D. G. unde datorită faptului ca a obținut la examen nota 10 au fost obligate să îl declare admis, deși reprezentanții regimului de atunci au încercat înlăturarea sa din concurs pentru motivul că părinții săi fac parte din grupul de rezistență anticomunistă din F..
Datorita lipsurilor, a încercat ca în vacanțele școlare să lucreze într-o tabăra de muncă, dar fost respins datorită faptului că tatăl său este deținut politic, iar în clasa a X-a a fost exmatriculat din liceu datorită aceluiași fapt.
La 15 ani și 6 luni s-a angajat muncitor necalificat pe un șantier de construcții din Câmpulung Muscel, jud. Argeș, clasa a X-a a urmat-o într-un liceu din Lugoj la fără frecvență, iar în perioada acesta lucra la "un incubator de pui"" în trei schimburi, de luni până duminica inclusiv și locuia într-o cămăruța cu încă un băiat aflat în aceeași situație.
De asemenea, recurentul a menționat că în această perioadă datorită lipsei hranei, a muncii și a condițiilor insalubre în care trăia a fost diagnosticat cu hepatita cronica, boală care îi afectează viața și în prezent, iar datorita faptului ca a fost marginalizat și persecutat de regim a fost obligat să plece din Lugoj în București pentru a i se pierde urma și a putea să urmeze cursurile liceului IL C., la seral, unde a obținut și diploma de bacalaureat, în toată această perioadă lucrând ca zugrav - vopsitor la ICRAL
A mai precizat recurentul că în vara anului 1962 mama sa a fost pusă în libertate, dar este grav bolnavă, având o afecțiune a ficatului care i-a cauzat și moartea.
De asemenea, în toamna anului 1962 a dat examen la Institutul de Construcții din București - Facultatea de instalații - nota de admitere 8,21 - unde după 3 luni a fost exmatriculat datorita faptului ca tatăl său este deținut politic, iar după exmatriculare a lucrat în Munții Apuseni ca muncitor necalificat la prospecțiunile de uraniu unde datorită radioactivității a trebuit să renunțe. În toamna anului 1963 a susținut examenul de admitere la Scoală Tehnica de arhitectură și construcție a caselor din București pe care a absolvit-o în anul 1966, trăind în condiții mizere și într-o sărăcie lucie, iar în anul 1971 a reușit sa termin facultatea pe care și-a dorit-o după lungi suferințe.
În anul 1964 au fost grațiați deținuții politici, an în care a fost eliberat și tatăl său care a fost reeducat în temnițele din Pitești, Aiud și altele schimbat și grav bolnav.
Recurentul a arătat totodată, că viața plină de suferințe și prigoană pe care a dus-o datorită faptului că tatăl său a fost deținut politic i-a marcat sănătatea, fiind operat de urgență de adeno - carcinom tiroidian, afecțiune care îi chinuie viața.
Astfel, recurentul a menționat că instanța, față de documentele depuse la dosarul cauzei, în mod greșit a soluționat cauza dedusă judecății în sensul că arestarea părinților săi, închisoarea executată de către aceștia, confiscarea averii de către regim nu constituie vreun temei care să facă dovada că a fost prigonit, asuprit și drepturile i-au fost încălcate în mod brutal.
A solicitat recurentul a se constata faptul că a trăit ascuns, că a trebuit să plece din orașul natal, să lucreze la o vârstă fragedă pentru a se întreține nu constituie un motiv pentru a se constata caracterul politic al măsurilor luate împotriva sa.
De asemenea, recurentul a precizat că este de notorietate faptul că membrii familiilor celor care au fost arestați si condamnați erau prigoniți de vechiul regim, iar instanța în mod greșit a reținut că daunele morale nu pot fi cuantificate întrucât judecătorul este chemat să aplice legea nu să se justifice că nu poate să stabilească o suma de bani, prin prisma legii și a conștiinței sale. Pierderile suferite reclamant nu au nici o relevanta pentru instanța de judecata, dreptul la viata, dreptul de a avea o pregătire profesionala conform aptitudinilor sale, dreptul la familie sunt simple deziderate la care încă mai speră că îi vor fi reparate în vreun fel.
A mai precizat recurentul că în mod greșit s-a reținut că el urmărește denaturarea dreptului recunoscut de lege întrucât indiferent care sunt reprezentanții statului roman - răspunderea acestuia este aceeași fiind obligat să repare prejudiciul moral suferit.
Totodată, a arătat că în mod greșit s-a reținut că nu și-a exercitat drepturile în limitele interne și externe ale legislației din România, putându-se constata cu ușurință că nimic nu poate acoperii trauma suferită, ci doar aduce o satisfacție de ordin moral, iar suferința sa – a părinților săi - nu poate fi reparată în niciun mod.
Însăși pârâta nu face altceva, prin fapta sa delictuală, decât să creeze o nouă situație de umilință "nu face altceva decât să îl repună într-o nouă situație similară avută anterior în perioada comunistă.
Mai mult, se poate constata cu ușurință că este o victima a vechiului regim, fiind de notorietate - existând documentare privind rezistența din F., chiar o carte scrisă de unul dintre supraviețuitori, aspect pe care instanța l-a înlăturat cu desăvârșire.
Pentru toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fondul cauzei, trimiterea cauzei spre rejudecare în principal, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea sentinței și pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Intimații pârâți nu au formulat și depus la dosar întâmpinare, deși au fost legal citați cu această mențiune.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
O primă critică vizează nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 6 din CEDO, prin încălcarea în opinia recurentului a dreptului său la apărare din două perspective.
Astfel, un prim aspect vizează respingerea cererii de amânare a cauzei formulată de către apărătorul său pentru termenul din data de 25.04.2013.
Ori, potrivit art. 156 al. 1 din vechiul Cod de procedură civilă aplicabil speței instanța va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
Această reglementare procedurală nu instituie o obligație pentru instanță, aceasta fiind îndrituită să aprecieze în raport cu circumstanțele cauzei și prin prisma altor dispoziții legale.
Așa fiind, în mod legal a apreciat instanța de fond că avocatul recurentului era obligat să își asigure substituirea.
Faptul că în cadrul cabinetului respectiv funcționează un singur avocat sau că reclamantul nu ar fi fost de acord cu substituirea chiar dacă ar corespunde realității, pentru că afirmațiile recurentului nu sunt dovedite în nici un mod, nu sunt aspecte de natură să conducă la concluzia că soluția instanței de fond asupra cererii de amânare este nelegală în lipsa unor dispoziții în acest sens.
Pe de altă parte, pentru a invoca în favoarea sa dispozițiile art. 6 din CEDO partea trebuie ca mai întâi să își exercite personal sau prin mandatar drepturile procedurale în limitele oferite de lege.
Din cea de a două perspectivă recurentul a invocat împrejurarea că de vreme ce a respins cererea de amânare instanța ar fi trebuit să amâne pronunțarea pentru a putea depune concluzii scrise.
Sub acest aspect Curtea reamintește că, în lumina alineatului 2 al dispoziției procedurale mai sus invocată când instanța refuză amânarea judecății pentru lipsă de apărare, va amâna la cererea părții pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Cu alte cuvinte, dacă partea care a solicitat amânarea nu este prezentă iar instanța a găsit că cererea sa de amânare este netemeinică și a respins-o în lipsa solicitării părții nu poate din oficiu să amâne pronunțarea pentru ca această să depună concluzii scrise.
Raportând aceste considerații generale la speța pendinte Curtea constată că nu s-a solicitat nici prin cererea de amânare și nici printr-o altă cerere amânarea pronunțării dacă se va respinge cea de acordare a unui nou termen.
Așa fiind instanța nu era în drept să dispună o astfel de măsură.
Pentru toate motivele arătate Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentului privitoare la încălcarea de către tribunal a dreptului său la apărare.
Sub aspectul criticilor vizând modul de soluționare de către instanța de fond a petitului privitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva sa de vechiul regim în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, Cutea constată că la baza demersului judiciar al reclamantului, recurent în prezenta fază procesuală au stat dispozițiile Legii nr. 221/2009, indicată în mod eronat ca OUG.
Pe de altă parte, din dezvoltarea motivelor în fapt ale cererii de chemare în judecată și din cuprinsul motivelor de recurs se reține că recurentul a susținut în esență împrejurarea că a fost prigonit, asuprit, iar drepturile sale i-au fost încălcate în mod brutal deoarece părții săi au fost deținuți politici.
În acest context Curtea reamintește că potrivit art. 4 alineat 1 din Legea nr. 221/2009 persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 pot solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 3. Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoana fizica sau juridica interesată sau, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
Alineatul 2 al aceluiași text de lege dispune că persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. 3 se aplica in mod corespunzător.
Ori, trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1 alin. 3, este esențială in cazul constatării judiciare a caracterului politic al condamnării penale, respectiv al măsurii administrative, întrucât obligă instanța la analizarea activității desfășurate de acea persoană, precum si a scopului acestei activități, ținând seama de cele invocate în acțiune.
Ca atare, se impune a se avea în vedere conținutul textului de lege sus evocat, care condiționează ca fapta sau infracțiunea ori activitatea care a justificat condamnarea penala sau măsura administrativă după caz, să fi fost săvârșită cu un anumit scop, scopul însuși fiind de natură politica, și anume: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;e) înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Ca atare, nu este suficient a se stabili caracterul politic și abuziv al unei măsuri luate de stat in perioada de referință față de o persoană, care a avut ca efect încălcarea sau restrângerea unor drepturi, ci este necesar a se stabili dacă măsura respectivă a fost luată ca urmare a săvârșirii unor fapte, a desfășurării unor activități, sau a unor manifestări de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, în realizarea unuia din scopurile enumerate în art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999 și enunțate în precedent.
Din această perspectivă și în lipsa unor asemenea dovezi privind desfășurarea de chiar reclamantul recurent, a unor acțiuni de natura celor arătate și subsumate obligatoriu scopului arătat și care să fi determinat punctual măsura, în mod legal a apreciat instanța de fond că, prin prisma reglementării invocate drept temei juridic al susținerilor sale, petitul analizat nu poate fi admis.
Pentru argumentația pe larg expusă în precedent Curtea constată că sunt nefondate toate criticile recurentului vizând modul de soluționare a capătului de cerere privitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva sa de vechiul regim în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Sub aspectul criticilor vizând modul de soluționare a solicitării de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral Curtea reține că inițial și acest petit a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Ori, raportat pe de o parte, la soluționarea primului capăt de cerere, iar pe de altă parte, la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în mod legal și temeinic tribunalul a constatat că și acesta este neîntemeiat și l-a respins ca atare.
În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 1349 cod civil – fostul art. 998 – 999 Cod civil vechi – și cele ale art. 504 – 505 Cod pr. pen. Curtea constată că acestea au fost menționate pentru prima dată în precizarea din data de 24.07.2012, formulată după rima zi de înfățișare și care a fost la data de 15.05.2012.
Ori, dispozițiile Codului civil care reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală sunt în mod evident diferite de dispozițiile Legii nr. 221/2009, act normativ invocat în cererea de chemare în judecată și care presupune alte verificări decât cele impuse de legea specială de reparație.
Asemănător și în cazul dispozițiilor art. 504 – 505 Cod pr. pen.
Într-o atare situație indicarea acestora nu echivalează cu o simplă completare a temeiului juridic, ci cu formularea de noi solicitări, ceea ce nu mai era permis la momentul procesual la care au fost formulate.
Așa fiind, în mod corect a apreciat tribunalul că sub aceste din urmă temeiuri dreptul subiectiv nu a fost exercitat în limitele sale externe și interne.
Faptul că instanța a făcut anumite referiri generale cu privire la cuantificarea daunelor morale nu este de natură a atrage nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii, față de toată argumentația expusă în precedent.
Având în vedere cele pe larg menționate în cuprinsul prezentelor considerente Curtea constată că sunt nefondate și criticile recurentului privitoare la modul de soluționare a solicitării de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul P. G., domiciliat în Ploiești, ., județ Prahova și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat C. K. M., cu sediul în ., județ Prahova împotriva Sentinței civile nr. 1288 din data de 25 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilăîn contradictoriu cu intimații pârâți S. R. - PRIN M. DE FINANȚE - AFP PLOIEȘTI și M. DE FINANȚE prin mandatar DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PRAHOVA, ambele cu sediul în Ploiești, .. 22, județ Prahova, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. P. C. M. M. A. M. R.
GREFIER,
C. C.
Red. AMR
2 ex./16.12.2013
d.f. nr._ Tribunalul Prahova
j.f. C. I.
Operator date cu caracter personal Notificare nr. 3120
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 2414/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Grăniţuire. Hotărâre din 04-12-2012, Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
