Revendicare imobiliară. Decizia nr. 187/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 187/2012 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 19-01-2012 în dosarul nr. 187/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 187

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2012

Președinte – A. M. R.

Judecător – C. P.

Judecător – M. P.

Grefier – N. M.

Pe rol fiind judecarea recursurilor formulate de pârâtele .., cu sediul în Moreni, ., nr.15, județul Dâmbovița și S.C. DÂMBOVIȚA S.A., cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, împotriva Deciziei civile nr. 166 din 5 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția civilă, în contradictoriu cu reclamanta B. F. domiciliată în Moreni, ., județul Dâmbovița și pârâții C. L. Moreni, cu sediul în Moreni, ., nr.15, județul Dâmbovița și M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri, cu sediul în București, Calea V., nr.152, sector 1.

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurentele-pârâte . Moreni, reprezentată de avocat M. Ș. din cadrul Baroului Dâmbovița, conform împuternicirii avocațiale nr._/2012 – fila 56 dosar și ., reprezentată de consilier juridic I. C., în baza delegației-împuternicire aflată la fila 57 dosar, lipsind intimata-reclamantă B. F., precum și intimații-pârâți C. L. Moreni și M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat și solicită cuvântul în fond.

Curtea ia act de declarația părților, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.

Avocat M. Ș., având cuvântul pentru recurenta-pârâtă . oral motivele de recurs arătând în esență că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art.45 alin.1 și 2 și 46 din Legea nr. 10/2001, răsturnând astfel prezumția de bună-credință a sa în calitate de cumpărători în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate parțială s-a constatat.

Arată recurenta că reclamanta a notificat vânzătorul . existenței unui litigiu cu Primăria Moreni, care avea ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, iar ea a renunțat la cercetarea registrelor de sarcini înțelegând să dobândească pe riscul său relativ la eventuala indisponibilizare sau grevare a imobilelor respective.

Totodată se arată că renunțarea la cercetarea registrelor de sarcini a fost făcută pe riscul său în cazul în care imobilele ar fi fost vândute, donate sau ipotecate, astfel că pe de o parte nu se putea constata că imobilele au trecut în proprietatea statului, dat fiind că notificarea făcută de reclamantă vânzătorului nu a beneficiat de publicitatea imobiliară, astfel că nu a ajuns la cunoștința sa, iar pe de altă parte, riscul evicțiunii a fost asumat numai pentru anumite situații.

Un alt motiv de recurs privește faptul că hotărârea este lipsită de temei legal, încălcând dispozițiile art. 480, 481, art. 489 – 492 Cod civil.

Arată recurenta că de vreme ce titlul de proprietate asupra terenului pentru care s-a admis acțiunea în revendicare și pe care se află construcția ce a fost obligată să o lase în deplină proprietate și posesie reclamantei, a fost socotit valid în mod irevocabil prin decizia de casare, acțiunea nu mai putea fi admisă contra proprietarului terenului.

Pentru motivele invocate solicită admiterea recursului, modificarea soluției și respingerea ca nefondată a acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare și a acțiunii în revendicare. Fără cheltuieli de judecată.

Consilier juridic I. C., pentru recurenta-pârâtă . oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, arătând în esență că s-a aplicat în mod greșit legea, astfel că se impunea respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală. Arată recurenta că reclamanta nu era îndreptățită la promovarea prezentei acțiuni deoarece recurenta-pârâtă era proprietara terenului și acesta a intrat legal în proprietatea statului, toate dovezile fiind în acest sens.

În ceea ce privește obligarea recurentei la plata prețului, arată că în măsura în care este răspunzătoare pentru evicțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, se va afla în situația de a restitui parțial prețul contractului actualizat și nicidecum valoarea de circulație a imobilului restituit reclamantei, așa cum în mod greșit a stabilit instanța de apel.

Solicită recurenta să fie obligată doar la plata sumei de 12.370,77 lei, reprezentând prețul contractului de vânzare-cumpărare proporțional cu suprafețele imobilelor restituite.

În ce privește recursul pârâtei . arată că este de acord cu motivele acestuia, contractul de vânzare cumpărare fiind valabil, deoarece nu cunoștea de existența între reclamantă și C. L. Moreni a unei notificări în baza Legii nr. 112/1995, dat fiind că reclamanta conform acestei legi avea dreptul la restituirea apartamentelor și nu de case și terenuri, iar la momentul încheierii contractului . integral.

Solicită admiterea recursului pârâtei ..

Avocat M. Ș., având cuvântul în ce privește recursul pârâtei . că este de acord cu acesta în ce privește casarea hotărârilor, dar nu și în ceea ce privește aspectele financiare.

CURTEA:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Moreni sub nr. 1928/2002, reclamanta B. F. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. DÂMBOVIȚA S.A. Târgoviște, .. Moreni, C. L. Moreni și M. Industriilor și Comerțului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei .-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din suprafața de 2000 m.p. teren construcții, împreună cu clădirile din zid aflate pe acesta, imobil situat în orașul Moreni, ., județul Dâmbovița; constatarea nulității absolute a Ordinului nr._/1955 împreună cu anexa care o privește și prin care imobilul aflat atunci pe ., a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv la data de 20.04.1950; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între primele două pârâte și autentificat sub nr. 2399/06.07.1998, cât și a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0130/19.06.1997 emis de M. Industriei și Comerțului, ambele acte fiind lovite de nulitate totală care operează pentru întreg imobilul pentru care statul comunist prin fostul ICRAL și apoi pârâtele au exercitat o stăpânire cu rea credință, abuzivă; obligarea pârâtelor de a ridica de pe terenul în litigiu, toate construcțiile demontabile pe care acestea le-au edificat și care nu existau la data naționalizării (două barăci, o magazie, etc.).

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este deplina proprietară a imobilului în baza Deciziei civile nr. 975/18.05.1998 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997, irevocabilă și, deși, a investit hotărârea cu formulă executorie, nu a putut intra în stăpânirea efectivă a imobilului, deoarece este ocupat de pârâta .. care l-a dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu pârâta . s-a încheiat abuziv, părțile contractului fiind de rea-credință, întrucât reclamanta a notificat în mai multe rânduri deținătoarei anterioare S.C. Dâmbovița S.A. că pentru imobilul respectiv, transformat de pârâtă în depozit comercial, există pe rolul instanțelor judecătorești dosar de restituire în natură, având ca obiect soluționarea cererii reclamantei pentru acest imobil în conformitate cu Legea nr. 112/1995.

S-a mai susținut că vânzătoarea a garantat cumpărătoarea că imobilul înstrăinat nu a fost naționalizat, iar .. a arătat că renunță la cercetarea registrelor de sarcini, înțelegând să dobândească imobilul pe riscul acesteia și că în timp ce dosarul se afla pe rolul Tribunalului Dâmbovița, Procurorul General al României a emis Ordinul nr. 386/2.04.1998 prin care se constată că întocmirea unor acte de vânzare-cumpărare sau contracte de închiriere a imobilelor preluate de stat după 6.03.1945 și aflate în litigiu ori pentru care există notificări către cei în cauză, reprezintă infracțiune, statuându-se posibilitatea ca cetățenii vătămați prin acte de acest gen, să se adreseze parchetelor competente.

Reclamanta a mai susținut că a fost nevoită să promoveze acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr.393/2000 al Judecătoriei Moreni având ca obiect constatare nulitate, obligație de a face și evacuare, însă, acțiunea a fost respinsă irevocabil, deoarece nu a avut în vedere și certificatul de atestare mai sus arătat și nu a formulat acțiune în revendicare, care la acea vreme, sub imperiul Legii nr. 112/1995 era timbrabilă la valoare și că în acest dosar, pârâta S.C. Dâmbovița S.A. a recunoscut la interogatoriu că a fost informată de reclamantă de existența litigiului cu Primăria Moreni, iar reclamanta a formulat plângere penală împotriva reprezentanților responsabili ai S.C. Dâmbovița SA pentru săvârșirea de către aceștia a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, înșelăciune în convenții și fals în declarații, plângere înregistrată la P. Moreni sub nr. 490/P/2000, nefiind începută urmărirea penală, considerându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale respectivelor infracțiuni.

Se mai arată că din actele și lucrările dosarului anterior, rezultă reaua- credință a părților contractante, care au cunoscut de existența procesului întemeiat pe Legea nr. 112/1995.

Cu privire la admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare, reclamanta a arătat că este pe deplin admisibilă, întrucât nu a mai formulat o cerere de revendicare și nici de constatare nulitate certificat de atestare proprietate, iar în ceea ce privește nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare acum invocă cauza juridică ce ține de art. 46 din Legea nr. 10/2001, reaua- credință a primelor două pârâte, fiind una din cauzele de nulitate absolută la care se raportează art. 46 alin. 1, toate actele juridice de înstrăinare fiind încheiate cu încălcarea legilor în vigoare la data înstrăinării, contractul fiind încheiat cu cauză ilicită, norma specială coroborându-se cu dispozițiile dreptului comun.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 Cod civil, art. 46 și 47 din Legea nr.10/2991, art. 948, 968 și 1073 Cod civil.

Pârâta .. Moreni prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, pentru că această societate a dobândit imobilul cu bună-credință, imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil conform Decretului nr. 92/1950, cumpărarea făcându-se în cadrul procedurii de privatizare prin vânzare de active și cum contractul a fost încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, reclamanta nu are la dispoziție decât obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a antecesorului său S.C. Dâmbovița SA, solicitând ca în situația în care va fi evinsă, urmează să se dispună ca garantul să o dezdăuneze.

Totodată, a formulat și cerere reconvențională, solicitând ca în ipoteza admiterii acțiunii, să fie obligată reclamanta să o dezdăuneze pentru sporul de valoare al fondului, realizat pe perioada exploatării acestuia de către pârâtă, cu o valoare estimată provizoriu la suma de_ ROL stabilită de expertiza I. A. efectuată în dosarul nr. 393/2000 al Judecătoriei Moreni.

Pârâtul M. Industriei și Resurselor prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și introducerea în cauză a Ministerului pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație, care a fost înființat prin H.G. nr. 15/2001, în a cărei structură organizatorică a fost cuprinsă și Direcția Generală de Comerț Interior de la fostul Minister al Industriei și Comerțului care s-a desființat.

M. pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, prin care solicită anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate . O8 Nr. 0130/19.06.1997 eliberat de fostul Minister al Industriilor și Comerțului în favoarea ., ca nefondată, întrucât, la baza elaborării Certificatului au stat documente prezentate de S.C. Dâmbovița S.A., dintre care, cele referitoare la litigiul în cauză corespundeau cadrului legislativ și defineau un drept real, cert și actual al . asupra terenului din patrimoniu necesar desfășurării activității, conform obiectului de activitate.

Primăria orașului Moreni prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, având în vedere faptul că imobilul nu a fost în proprietatea sau în administrarea Primăriei, ci în proprietatea . l-a vândut cu contract de vânzare-cumpărare către ..

Pârâta . întâmpinare a invocat excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește capătul de cerere pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2399/1998, deoarece părțile s-au mai judecat pentru această cerere, care i-a fost respinsă reclamantei, în mod irevocabil.

Pe fond, solicită respingerea acțiunii, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabile, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

A mai arătat că, în raport de dispozițiile art. 46 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, acțiunea reclamantei este prescrisă, iar cât privește nulitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, competența aparține Curții de Apel, ca instanță de fond și nu, judecătoriei.

In ședința publică din 22.10.2002 instanța de fond a respins excepția de tardivitate a acțiunii, constatând că termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. ultim din Legea 10/2001 a fost prelungit până la 14.08.2002, acțiunea fiind introdusă cu respectarea acestui termen.

Din oficiu, instanța a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea capetelor de cerere prin care se cere anularea unor acte administrative, dar s-a prorogat discutarea tuturor excepțiilor pentru termenul din 5.11.2002, când însă, s-a acordat termen în continuare la data de 12.11.2002.

Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 1077 din 12.11.2002, a admis excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . O8 Nr. 0130/19.06.1997 emis de M. Industriei și Comerțului în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Tribunalul Dâmbovița, prin decizia civilă nr. 192/28 martie 2003, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința civilă nr. 1077/12.11.2002 pronunțată de Judecătoria Moreni și a trimis cauza spre soluționare pe fond la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată la Judecătoria Moreni sub nr. 897/2003, iar prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei în soluționarea capătului de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . O8 Nr. 0130/19.06.1997 emis de fostul Minister al Industriilor și Comerțului și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploiești sub nr. 8034/2003 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 267/3 decembrie 2003 prin care s-a respins, ca tardivă, acțiunea reclamantei pentru anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . O8 Nr. 0130/19.06.1997, urmând ca dosarul să fie restituit Judecătoriei Moreni pentru continuarea judecării cauzei.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2058/29 martie 2005 pronunțată de I.C.C.J. – Secția de C. administrativ și fiscal prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Reluarea soluționării cauzei de către Judecătoria Moreni s-a făcut la data de 19.01.2006, iar pentru termenul din 9.02.2006 M. E. și Comerțului, prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că prin art. 10 din OUG nr.2/4.01.2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, s-a prevăzut înființarea Ministerului pentru Întreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, iar în art. 21 alin. (3) s-a prevăzut că în actele normative în vigoare care reglementează stimularea înființării și dezvoltării Intreprinderilor M. și Mijlocii și Activitatea de Comerț Interior, denumirile Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională și M. Industriei și Comerțului se înlocuiesc în mod corespunzător cu denumirea M. pentru Intreprinderile M. și Mijlocii Cooperație.

S-a mai arătat că prin H.G. nr. 19/2001, M. Industriei și Comerțului s-a desființat, reorganizându-se în cadrul a trei ministere, că potrivit art. 1 lit. i din OUG nr. 64/2003 ,,se înființează Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin preluarea activității Ministerului pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație care se desființează, iar potrivit art. 8 din OUG nr. 64/2003 se înființează M. E. și Comerțului prin reorganizarea Ministerului Industriei și Resurselor, precum și prin preluarea activității Departamentului de Politici Economice și a activității Departamentului de Comerț Exterior din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, departamente care se desființează.

Se mai menționează că M. E. și Comerțului preia activitățile privind mediul de afaceri de la M. Dezvoltării și Prognozei, care își încetează activitatea, așadar, potrivit OUG nr. 64/2003, M. E. și Comerțului are cuprinsă în structura organizatorică activitatea de comerț exterior, iar Agenția Națională pentru Inteprinderi M. și Mijlocii și Cooperație are cuprinsă în structura organizatorică activitatea de comerț interior, iar întrucât acțiunea privește o societate comercială din aria de activitate a Agenției pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație, solicită admiterea excepției și scoaterea din cauză a Ministerului E. și Comerțului.

La data de 6.02.2006, se primește de instanța de fond, întâmpinarea formulată de Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație, prin care invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, determinată de împrejurarea că sentința civilă nr. 267/3 decembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești – Secția C. Administrativ și Comercial, prin care instanța a dispus respingerea ca tardivă a acțiunii reclamantei de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . O8 Nr. 0130/19 iunie 1997 este definitivă și irevocabilă, fiind astfel soluționat capătul de cerere în care era implicată Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație.

La data de 23.02.2006, pârâtul C. L. Moreni, prin întâmpinare invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât nu deține sub nici o formă imobilul revendicat, solicitând scoaterea sa din cauză, excepția față de care, reclamanta prin nota de ședință depusă la 2.03.2006 precizează că a chemat în judecată C. L. Moreni pentru opozabilitate, în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a acțiunii de preluare abuzivă a imobilului de către stat.

Pârâta . la data de 2.03.2006 precizări în completarea întâmpinării depuse în primul dosar de fond nr. 1928/2002, invocând excepția autorității lucrului judecat față de decizia Tribunalului Dâmbovița nr. 742 și decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1509/15.07.2002, excepția inadmisibilității acțiunii pentru că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.

A mai arătat că dacă acțiunea este întemeiată pe prevederile Legii 10/2001 art. 46 și 47 a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, întrucât cererea de restituire în natură a imobilului pe Legea 10/2001 este de competența tribunalului, lipsa notificării conform Legii 10/2001 și excepția lipsei calității procesuale pasive pentru că pârâta este o societate cu capital integral privat, iar actele de înstrăinare a imobilului revendicat au fost făcute înainte de privatizare.

Pe fond, solicită respingerea acțiunii, întrucât prin decizia nr. 267/1.12.2003 a Curții de Apel Ploiești irevocabilă s-a respins, ca tardivă, cererea reclamantei privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 08 Nr.0130/19.06.1997, deci, acesta este legal.

Pârâta . prin întâmpinarea depusă la 7.03.2006 invocă excepția autorității lucrului judecat, întrucât acțiunile pe care reclamanta le-a avut la dispoziție, pentru a obține restituirea imobilului, au fost respinse cu autoritate de lucru judecat, iar prin prezenta acțiune se încearcă surmontarea soluțiilor respective, reclamanta nu a făcut demersurile conform Legii nr. 10/2001, iar decizia nr. 975/1998 a Tribunalului Dâmbovița nu este opozabilă societății pârâte.

In ședința publică din 9.03.2006, instanța, din oficiu, invocă existența conflictului negativ de competență, având în vedere sentința civilă nr. 571/2003 a Judecătoriei Moreni irevocabilă prin nerecurare și sentința civilă nr. 267/3.12. 2003 a Curții de Apel Ploiești și necesitatea regulatorului de competență, pe care o pune în discuția părților, iar prin încheierea din 16.03.2006 se constată existența conflictului negativ de competență, cu privire la soluționarea prezentei cauze între Judecătoria Moreni și Curtea de Apel Ploiești, dosarul fiind înaintat I.C.C.J. care va da regulatorul de competență.

Înalta Curte de Casația și Justiție, prin decizia nr. 4057/19 aprilie 2006, a constatat inexistența conflictului negativ de competență și a trimis cauza Judecătoriei Moreni pentru continuarea judecății.

Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Moreni la data de 15.11.2006, iar prin sentința civilă nr. 1336/21.12.2006 pronunțată de această instanță - hotărâre care, însă, nu se află în dosarul de fond, ci în dosarul de apel nr. 5773,_ – filele 70-77 s-au respins excepțiile invocate de către pârâtele Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii, C. L. Moreni, M. Industriei și Resurselor și S.C. DAMBOVITA S.A. privind lipsa calității procesuale pasive.

S-au respins excepțiile autorității de lucru judecat invocate de pârâtele . și .>

S-a admis, în parte, acțiunea reclamantei fiind obligată pârâta . Moreni să lase în proprietate și posesie suprafața de 1816 m.p. teren împreună cu clădirile de zid, teren situat în Moreni, ., județul Dâmbovița.

S-a dispus constatarea nulității absolute a Ordinului nr._/1955 - împreună cu anexa, a contractului de vânzare-cumpărare nr.2399/1998 și a Certificatului de atestare . 08 Nr.0130/19.06.1997 și au fost obligate pârâtele să ridice de pe teren construcțiile demontabile.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă . Moreni și a fost obligată reclamanta să dezdăuneze pe . pentru sporul de valoare a fondului, în sumă de_ lei.

S-a admis și cererea de chemare în garanție formulată de ., împotriva . și a fost obligată chemata în garanție . plata sumei de_ lei către ..

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâte că M. E. și Comerțului are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamanta a solicitat și constatarea nulității absolute a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . Nr. 0130/19.06.1997 emis de M. Industriei și Comerțului, această pârâtă fiind cea care a emis actul a cărui nulitate absolută se solicită.

Nici excepția lipsei calității procesuale invocată de pârâta Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație nu a fost primită, întrucât motivul invocat în susținerea excepției, în sensul că s-ar fi soluționat capătul de cerere privind anularea Certificatului de atestare, ar fi putut constitui un motiv de a invoca excepția autorității de lucru judecat și nu a lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

De asemenea, nici excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de C. L. Moreni nu a fost primită, deoarece, așa cum a învederat reclamanta, aceasta a chemat în judecată C. L. Moreni pentru opozabilitate, dat fiind că prin acțiunea formulată s-a solicitat și constatarea nulității absolute a actului de preluare abuzivă de către stat - Ordinul nr._/1955, împreună cu anexa.

In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta .-a reținut că este neîntemeiată, deoarece aceasta deține ,,titlu de proprietate,, - Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care îl poate opune reclamantei în prezenta acțiune în revendicare.

Instanța de fond, analizând și excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtele . . Moreni, a reținut că în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 1201 Cod civil.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că imobilul din litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului –Lege nr. 92/1950, care era contrar Constituției din 1948 și Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, astfel că este întemeiată cererea reclamantei prin care solicită constatarea nulității Ordinului nr._/1955 împreună cu anexa prin care i-a fost naționalizat imobilul abuziv la data de 20.04.1950, impunându-se constatarea nulității absolute a acestui ordin și a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis la 19.06.1997 de M. Industriilor și Comerțului către . fiindu-i atestat, de asemenea, abuziv dreptul de proprietate asupra unor bunuri care erau ale altui proprietar - în speță reclamanta.

S-a constatat că pe parcursul derulării dosarului nr. 16/1997 al Judecătoriei Moreni care a pronunțat sentința civilă nr. 419/24.03.1997 și chiar după exercitarea căii de atac a apelului la Tribunalul Dâmbovița – în dosarul nr. 5311/1997, după ce s-a pronunțat decizia civilă nr. 975/18.05.1998, la data de 6.07.1998 s-a înstrăinat de către pârâta . pârâta ., suprafața de teren și imobilele supuse judecății, realizându-se practic o vânzare a lucrului altuia - a reclamantei.

S-a reținut că acel contract de vânzare-cumpărare nu are forță obligatorie decât în ceea ce privește părțile din contract și nu în ceea ce-l privește pe adevăratul proprietar, bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care continuă să fie liber să dispună cu privire la bun, că soarta contractului depinde de buna sau reaua credință a părților din contract, or părțile au fost de rea-credință în speța dedusă judecății, deoarece la data încheierii contractului, reclamantei îi era recunoscut prin hotărâre definitivă a Tribunalului Dâmbovița dreptul la restituirea imobilelor respective, fiindu-i recunoscut dreptul de proprietate, tot reclamanta fiind cea care a înștiințat pe pârâta . se află în litigiu pentru imobilele recunoscute așa cum a recunoscut la interogatoriu.

Fiind dovedită în speță reaua credință, instanța de fond a apreciat că trebuie considerat că această vânzare, este speculativă, are o cauză ilicită și este lovită de nulitate absolută - fraus omnia corrumpit.

Pentru aceleași considerente, s-a dispus constatarea nulității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998.

S-a reținut că este întemeiată și cererea reclamantei privind obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor demontabile, pentru ca proprietara să-și poată exercita prerogativele dispoziției și posesiei.

Cu privire la cererile formulate de pârâta . prin cererea reconvențională, privind obligarea reclamantei la plata sporului de valoare al fondului, în sumă de_ lei, cheltuieli pe care pârâta este îndreptățită să le primească și care au fost evaluate prin raportul de expertiză, acestea au fost admise, avându-se în vedere și dispozițiile art. 119 din Codul de procedură civilă.

Si cererea de chemare în garanție a pârâtei . fost admisă, deoarece aceasta a încheiat contractul cu ., garantând pentru evicțiune și avându-se în vedere dispozițiile art. 1337 Cod civil, urmând ca . fie obligată la plata sumei de_ lei (vechi).

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta B. F., pârâta Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație, pârâta ., pârâta S.C. DAMBOVITA S.A. și pârâtul M. E. și Comerțului.

Apelanta reclamantă B. F. a criticat sentința primei instanțe, pe motiv că suma reprezentând sporul de valoare adus fondului este prea mare, dispozițiile legale arătând că se au în vedere doar îmbunătățirile necesare și utile făcute pentru conservarea bunului, iar calculul expertului vizează îmbunătățiri ce nu intră în această categorie.

Apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație a criticat hotărârea sub aspectul încălcării de către instanță a principiului autorității de lucru judecat statuat în raport de sentința civilă nr. 267/3.12. 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, susținând că instanța de fond nici nu a dispus, în condițiile anulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cu privire la diferența de teren rămasă, ignorând dreptul de proprietate al .>

Apelanta a mai arătat că instanța, în cel mai bun caz, trebuia să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al . de teren fiind proprietatea acestei societăți.

A mai declarat apel, pârâta ., pe motiv că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, statuată prin sentința civilă nr. 1397/2000 și 267/2003 a Curții de Apel Ploiești, acțiunea de față fiind practic o repetiție a acțiunilor anterioare, susținând că, greșit, s-a reținut reaua-credință a acestei societăți, deoarece vânzarea a operat în baza unui titlu valabil, anume Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, iar decizia civilă nr. 975/1998 a Tribunalului Dâmbovița nu este opozabilă acestei societăți, întrucât nu a fost parte în proces și nici nu a cunoscut de existența acestuia la data vânzării-cumpărării.

De asemenea, a declarat apel și pârâta . a arătat că instanța de fond nu a obligat reclamanta să-și argumenteze în drept acțiunea și nu s-a preocupat să afle dacă temeiul de drept al acțiunii se bazează pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, caz în care acțiunea este inadmisibilă.

A mai susținut că, instanța de fond, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a acestei societăți, fără a ține cont că este o societate cu capital privat, iar la data privatizării aceste imobile nu se mai aflau în patrimoniul acestora, acest activ - teren și construcție fiind vândut de către autoarea pârâtei cu mult înainte de privatizare, iar cererea de restituire trebuia adresată către A. care a făcut privatizarea.

Aceeași apelantă a mai criticat hotărârea și pe considerentul că reclamanta nu a dovedit că imobilele revendicate sunt cele ce au făcut obiectul dosarului nr. 393/2000, ele nefiind individualizate, că între adresa emisă de C. L. Moreni și cele stabilite de expert, sunt diferențe, găsindu-se pe teren mai multe construcții demontabile, precum și un surplus de teren pentru care reclamanta nu a prezentat nici un titlu de proprietate.

S-a mai susținut că, în mod greșit certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost considerat nul, în condițiile în care emiterea acestuia s-a făcut în mod legal în baza unei documentații întocmită de organele de specialitate, imobilele fiind primite de apelantă încă din anul 1977 de la OCL Mărfuri Alimentare Dâmbovița.

A mai declarat apel și M. E. și Comerțului, susținând că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive și că instanța a încălcat competența acestei instanțe cu privire la cererea în anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care este un act administrativ, cererea fiind rezolvată irevocabil prin hotărâri judecătorești.

Tribunalul Dâmbovița, prin Decizia civilă nr. 38/28 ianuarie 2008 a respins apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 1336/21.12.2007 pronunțată de Judecătoria Moreni, a admis apelurile declarate de apelanții pârâți- M. pentru Intreprinderi M. și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, ., SC DAMBOVITA SA și M. E. și Comerțului, a schimbat, în tot, sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, în mod greșit, instanța de fond a dispus anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, neobservând că anularea acestui act a mai făcut obiectul unei judecăți pe rolul Curții de Apel Ploiești și cum titlul de proprietate al pârâtelor . . este valabil și anterior titlului reclamantei, cererea reclamantei este nefondată, urmând a fi respinsă.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 936 din 21 octombrie 2008, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 38/28 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, reținând că este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 7 din Codul de procedură civilă, decizia fiind practic nemotivată și pct. 9 din Codul de procedură civilă, prin aceea că în mod greșit s-a făcut trimitere la Legea nr. 29/1990, care este abrogată.

In rejudecare, Tribunalul Dâmbovița, prin decizia civilă nr. 107/25.03.2009 a admis apelul declarat de M. Intreprinderilor M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1336/21.12.2006 pronunțată de Judecătoria Moreni și a constatat nulitatea absolută parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 08 Nr.0130/19.06.1997 numai cu privire la suprafața de 1861 m.p. situată în Moreni, ., județul Dâmbovița, păstrând restul dispozițiilor sentinței și a respins apelurile declarate de reclamantă și de pârâtele ., SC DAMBOVITA SA și M. E. și Comerțului, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut cu privire la apelul declarat de reclamantă prin care se arată că, în mod greșit, a fost obligată la plata sporului de valoare a fondului față de îmbunătățirile aduse de ., că este nefondat, deoarece potrivit art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare revine persoanei îndreptățite la restituire.

S-a mai reținut că întrucât, imobilul a fost preluat în baza Decretului –Lege nr. 92/1950 se constată că preluarea s-a efectuat cu titlu valabil, astfel că reclamanta trebuie să suporte plata sporului de valoare.

Cu privire la apelul declarat de ., prin care s-a invocat greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat, instanța a constatat că apelanta a făcut referire la dosarul nr. 393/2000 al Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a respins cererea reclamantei de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995 și la dosarul nr. 897/2003 al Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a respins acțiunea în revendicare și de constatare a nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 10/2001, aspect nereal, deoarece cauza cu nr. 897/2003 a fost soluționată de Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 571 din 16.07.2003, prin care s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

S-a reținut că de altfel, obiectul cauzei îl constituie chiar acțiunea dedusă judecății care a fost înregistrată inițial sub nr. 1928/2002, iar ulterior sub nr. 897/2003.

In ceea ce privește cauza cu nr. 393/2000, s-a menționat că aceasta a avut ca părți pe reclamanta B. F. și pârâtele . ., iar ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare 2399/1998, evacuarea pârâtei . din imobil și obligarea pârâtelor de a ridica de pe terenul în litigiu construcțiile demontabile, cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a constatat că între cauza de față și cea care a făcut obiectul dosarului nr. 393/2000 al Judecătoriei Moreni, nu există identitate de obiect, cauză și părți cerută de art. 1201 Cod civil.

S-a mai reținut că aceeași excepție a fost invocată și de Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Comerț, în prezent M. pentru Intreprinderi M. și Mijlocii, Comerț și Mediu de Afaceri, însă, față de dosarul nr. 8034/2003 al Curții de Apel Ploiești, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 267/2003 care a respins, ca tardivă, cererea de constatare a nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cauză soluționată în baza Legii nr. 29/1990 și ca atare nici în această situație nu sunt întrunite cele trei condiții prevăzute de art. 1201 Cod civil, astfel că în mod corect a fost respinsă și această excepție.

Instanța de apel a reținut, însă, ca fiind întemeiată critica acestui apelant privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru toată suprafața de teren înscrisă în acest act, având în vedere că reclamanta a revendicat doar suprafața de 1816 m.p., sens în care a dispus constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare, numai cu privire la această suprafață.

Apelul declarat de M. E., s-a reținut a fi nefondat, cu motivarea că instanța de fond a respins, în mod corect, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, cât timp este cel care a emis certificatul care a fost anulat.

S-a reținut a fi neîntemeiată și susținerea că Judecătoria Moreni era necompetentă a soluționa capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate potrivit dispozițiilor Legii nr. 29/1990, în vigoare la data formulării cererii, deoarece acest certificat nu a fost anulat în temeiul dispozițiilor legii de contencios administrativ nr. 554/2004, ci în baza principiului anulării actelor subsecvente, ca urmare a anulării actului principal, respectiv Ordinul nr._/1955 prin care s-a naționalizat în mod abuziv terenul reclamantei, astfel încât, terenul nefiind deținut legal de către stat, acesta nu putea dispune de el prin acte juridice.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta B. F. și pârâții M. E., . ..

Recurenta-reclamantă critică decizia pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, susținând că instanța de apel a aplicat greșit legea, în speță dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, care se aplică numai imobilelor cu destinația de locuință, deținute de chiriași care au dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile necesare și utile, or pârâtele au utilizat imobilul cu altă destinație, decât aceea de locuință, în calitatea lor de persoane juridice, iar pârâta . nu a avut calitatea de chiriaș al imobilului, ci de proprietar rezultat dintr-o vânzare-cumpărare.

Recurenta a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că Decretul –Lege nr. 92/1950 în baza căruia a fost preluat imobilul este un titlu valabil, dimpotrivă acest act normativ a fost contrar legii fundamentale, respectiv Constituția din 1948, motiv pentru care acestor imobile li se aplică dispozițiile art. 48 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Mai menționează că instanța de fond, prin sentința civilă nr. 1336/2006 pronunțată în dosarul nr.897/2003, a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr._/1955 împreună cu anexa, ordin prin care a fost preluat efectiv imobilul din proprietatea recurentei reclamante și în nicio cale de atac promovată în prezenta cauză, nu s-a criticat soluția primei instanțe cu privire la acest capăt de cerere.

In atare situație, susține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 48 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.

In concluzie, se apreciază că tribunalul, în mod greșit, a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pronunțând o hotărâre nelegală, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii cererii formulată de . de obligare a recurentei la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu.

Recurentul-pârât M. E. invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, susține că în mod greșit instanța de apel a respins apelul, reținând că M. E. are calitate procesuală pasivă, cu motivarea că ,,atâta timp cât a emis certificatul care a fost anulat,,, M. E. are calitate procesuală pasivă.

Or, așa cum s-a arătat prin întâmpinare și prin cererea de apel, M. E. a eliberat certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru operatorii economici, cu . 03 și nu cu . 08, așa cum în mod greșit reține instanța.

Pârâta . dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă, critică decizia pentru următoarele motive:

1.In mod greșit, instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care pârâta . a fost obligată să lase în proprietate și posesie imobilul compus din teren în suprafață de 1816 m.p. împreună cu clădirile din zid, imobil situat în Moreni, . (fost nr.8), dat fiind că decizia nr.975 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997 rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2185/15.09.1998 a Curții de Apel Ploiești invocată de reclamantă drept titlu asupra imobilului revendicat este un titlu nul, întrucât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, adică a dispus restituirea în natură a imobilului pentru care reclamanta solicitase despăgubiri.

Mai mult, acesta este un titlu de proprietate inform, pentru că imobilele restituite sunt individualizate doar după o adresă poștală, nu sunt identificate sub aspectul vecinătăților, nu sunt identificate sub aspectul structurii în cazul clădirilor, nu sunt identificate sub aspectul suprafețelor.

Așa se face că cererea reclamantei este vădit confuză privind mărimea suprafeței terenului revendicat, aceasta solicitând instanței o suprafață de ,,cca 2000 m.p. împreună cu clădirile din zid aflate pe acesta,, mărimea suprafeței fiind apreciată după îngrădirea terenului pe care o posedă ..

Față de adresa nr. 3605/13.06.1995 eliberată de C. L. Moreni reclamantei prin care i se comunică faptul că la 1 iulie 1950 se aflau în administrarea ICRAL Moreni un număr de trei imobile pentru care și imobilul de la poziția 3 ,, în ., un imobil în suprafață de 1000 m.p., compus din 3 camere și o dependință respectiv 900 m.p. teren aferent clădirii, ce ar fi fost naționalizate prin Decretul-Lege nr.92/1950 și considerând că totuși titlul său nu este nul, reclamanta poate ar fi fost îndreptățită să revendice doar imobilul în suprafață de 1000 m.p. compus din 3 camere și o dependință, respectiv 900 m.p. teren aferent clădirii și nu întreaga suprafață pe care o deține pârâta . de 1861 m.p.

Cu toate acestea, reclamantei i se acordă un excedent de imobil pe care nu l-a deținut niciodată, îmbogățindu-se fără just temei.

2. În mod greșit instanța de apel a menținut soluția instanței de fond prin care recurenta a fost obligată să plătească despăgubiri către . în sumă de_ lei (ROL) cu titlul de garanție pentru evicțiune.

Suma la care a fost obligată recurenta s-a stabilit în mod arbitrar de către instanță acordând pârâtei strict ceea ce a cerut prin cererea reconvențională.

Prin constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.06.1998, efectul acestei nulități este acela că părțile sunt repuse în situația anterioară închirierii acestuia și într-o asemenea situație, instanța ar fi trebuit să oblige recurenta la restituirea prețului primit ( cu o eventuală reactualizare) și pentru evicțiune cu o sumă determinată printr-o eventuală expertiză tehnică judiciară ale cărei obiective ar trebui să răspundă dispozițiilor art. 1348 Cod civil.

Mai mult, obligând recurenta la plata sumai de_ lei (ROL) din punct de vedere tehnic, instanța de apel menține confuzia pe care a făcut-o instanța de fond în ceea ce privește noțiunile de spor de valoare, preț de circulație și despăgubiri.

Prin folosirea ca probă în prezenta cauză a expertizei judiciare întocmită într-o altă cauză (dosar nr. 393/2000) este de natură a denatura judecarea fondului cererii.

Ambele instanțe au greșit în momentul în care au dispus plata către pârâta . a unor despăgubiri egale cu un preț de circulație stabilit de expertiză, concluzionează că în mod greșit instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât nu s-au aplicat în mod corect dispozițiile art. 1337 și urm. Cod civil.

3. Privitor la dispoziția instanței ca pârâtele să ridice de pe teren construcțiile demontabile, în mod corect ar fi trebuit ca instanța să dispună care sunt construcțiile ce vor fi demolate de către fiecare pârâtă în parte, dispoziția instanței fiind confuză și pune probleme deosebite cu privire la aplicarea ei în practică.

Pârâta recurentă . prin recursul declarat critică decizia pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din codul de procedură civilă prin aceea că:

1- a fost încălcată forma de procedură instituită de art. 329 (3) din Codul de procedură civilă potrivit căreia dezlegarea dată problemelor de drept judecate într-o decizie care rezolvă un recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe respectiv, prin Decizia nr. 33/0 iunie 2008 a I.C.C.J. – Secțiile Unite s-a stabilit că este inadmisibilă o acțiune în revendicarea imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, introdusă după . acestei legi.

In baza acestei decizii, susține că prezenta acțiune în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilă.

2- Au fost încălcate dispozițiile art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 combinate cu cele ale art. 1201 Cod civil, în sensul că nu s-a dat satisfacție lucrului judecat, excepția corespunzătoare fiind analizată numai în raport cu una dintre hotărârile invocate că au produs lucru judecat.

2.1- Acțiunea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare fondată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 care a format obiectul dosarului nr. 393/2000 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1397/2000 devenită irevocabilă în urma respingerii apelului prin Decizia nr. 742/2001 a Tribunalului Dâmbovița și a recursului prin decizia nr. 1509/2002 a Curții de Apel Ploiești.

2.2- Acțiunea pentru revendicare și constatare a nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare; în care s-a pronunțat sentința nr. 267/2003 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a respins ca tardivă cererea privind nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis pentru vânzătorul . irevocabilă ca urmare a respingerii recursului reclamantei prin decizia nr. 2058/29.03.2005 a I.C.C.J. Secția de contencios administrativ.

3- Au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 10/2001 relativ la posibilitatea anulării unui contract de vânzare-cumpărare privind un bun naționalizat, numai motivat de reaua credință a dobânditorului și numai dacă bunul nu a fost dobândit într-o procedură de privatizare.

Susține că, în mod greșit s-a reținut reaua-credință a recurentei pârâte la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, fără ca instanța să sesizeze că recurenta a dobândit imobilul prin procedura legală de privatizare, anume aceea a vânzării de active, având la bază certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la 19 iunie 1997 în beneficiul vânzătorului pârât .>

Curtea de Apel Ploiești – Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia civilă nr.942/20.11.2009 a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Boltreș F. împotriva deciziei civile nr.107 din 25 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, a admis recursurile declarate de pârâtele ., . M. Ecomomiei, a casat decizia menționata și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.

Instanța de recurs a reținut că în ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurenta susține că tribunalul, în mod greșit, a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât în speță sunt incidente dispozițiile art. 48 alin.(3) din Legea 10/2001 potrivit cărora, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare, motiv pentru care solicită respingerea cererii formulată de ., de obligare a reclamantei la plata sporului de valoare adus imobilului din litigiu.

Instanța de recurs a constatat că este neîntemeiată această critică, întrucât prin admiterea acțiunii în revendicare, ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără justă cauză a adevăratului proprietar, care naște în sarcina sa obligația de restituire către posesor a cheltuielilor efectuate.

Așa se explică de ce obligația de restituire există în cazul posesorului de bună-credință, dar și a celui de rea-credință, pentru că dispozițiile art. 484 Cod civil, nu-l exclud pe posesorul de rea-credință.

In legătură cu aceste cheltuieli, se disting trei categorii: cheltuielile necesare, cheltuieli utile și cheltuieli voluptorii.

Cheltuielile necesare sunt cheltuieli care au trebuit să fie făcute neapărat, pentru conservarea bunului însuși.

Posesorul, fie de bună credință, fie de rea-credință, are dreptul să ceară proprietarului restituirea lor integrală, deoarece și acesta trebuia să le facă dacă se afla în posesia bunului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să-l conserve.

Cheltuielile utile sau ameliorările sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuși un folos prin faptul că sporesc valoarea bunului.

In privința lor, posesorul, fără nicio distincție, are dreptul la restituire în măsura sporului de valoare pe care aceste cheltuieli le-au adus imobilului, spor socotit la momentul restituirii.

Cheltuieli voluptorii sau de simplă plăcere sunt acelea care nu aduc nici un folos obiectiv, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală, care nu măresc valoarea lucrului și pentru care posesorul nu are nici un drept de a cere restituirea contravalorii lor.

In speță, soluția instanței de obligare a reclamantei-recurente la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu de către pârâta . respectă aceste condiții pentru a nu fi încălcat principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Pe de altă parte, se mai reține, că în concordanță cu acest principiu sunt și prevederile Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 care prin art. I pct. 14 și 15 a dispus că ,,la articolul 48, alin.(2) se modifică și va avea următorul cuprins: ,,indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin.(1) revine persoanei îndreptățite,, iar la art. 48 alin. (3) se abrogă.

Ca atare, se arată că recurenta reclamantă își motivează recursul pe dispozițiile art. 48 alin.(2) și (3) din Legea nr.10/2001 care au fost modificate sau abrogate și de aceea, nu poate fi primită solicitarea acesteia de a fi respinsă cererea pârâtei . de obligare a reclamantei la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu, recursul fiind nefondat, iar în baza dispozițiilor art. 312 alin.(1)din Codul de procedură civilă, urmează a fi respins.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul M. E., Curtea de Apel Ploiești a reținut că este întemeiată critica privind soluția instanțelor de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât în soluționarea capătului de cerere în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0130/19.06.1997, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Intreprinderilor M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, soluția legală fiind de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului E. și respingerea acțiunii reclamantei în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0130/19.06.1997 a fost emis în 1997 de M. Industriei și Comerțului, dar în perioada scursă până în prezent, au existat reorganizări care au atras extinderi sau diminuări de atribuții.

Astfel, prin OUG nr.2/4 ianuarie 2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea organizarea, reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice s-a dispus prin art. 10 că ,,se înființează M. pentru Intreprinderile M. și Mijlocii și Cooperație ca organ de specialitate al administrației centrale, cu personalitate juridică, iar prin art. 21 alin. (3) că ,, în actele normative în vigoare care reglementează stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și activitatea de comerț interior denumirile ,,Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională și M. Industriei și Comerțului se înlocuiesc în mod corespunzător cu denumirea M. pentru Intreprinderile M. și Mijlocii și Cooperație.

Prin H.G. nr. 19/2001, M. Industriei și Comerțului s-a desființat, reorganizându-se în cadrul a două ministere, iar în baza prevederilor H.G. nr.1720/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului E., acesta este minister de resort doar pentru operatorii economici, preluând doar drepturi și obligații aferente activității de economie potrivit art. 7 din OUG nr. 221/2008.

. favoarea căreia s-a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor este o societate comercială din aria de activitate a Ministerului Intreprinderilor M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, astfel încât acesta are calitatea de minister de resort.

Însuși emitentul Certificatului de atestare – M. Industriei și Resurselor precizează prin întâmpinare că prin H.G. nr. 15/2001 a fost înființat M. pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație în a cărui structură organizatorică a fost cuprinsă și Direcția Generală de Comerț Interior de la fostul Minister al Industriei și Comerțului care s-a desființat și cum . fost înființată, funcționează în domeniul de activitate de comerț interior, calitatea de minister de resort în condițiile H.G. nr.834/1991 o are în prezent M.I.M.M.C. – fila 45 dosar fond 1928/2002 al Judecătoriei Moreni.

M. pentru Intreprinderile M. și Mijlocii și Cooperație, prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii reclamantei prin care a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate . 08 Nr. 0130/19.06.1997, ca nefondată, susținând că actul a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale, pe baza documentației tehnice, dintre care cea referitoare la imobilul din litigiu corespundea cadrului legislativ și defineau un drept real, cert și actual al . asupra terenului din patrimoniu, necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate – filele 82 – 84 dosar fond.

Față de considerentele ce privesc fondul cauzei și de faptul că acest pârât nu a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, se reține că acesta are calitate procesuală pasivă în soluționarea capătului de cerere al reclamantei, de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate și nu M. E..

Cu privire la recursul declarat de pârâta . instanța de recurs a reținut că este întemeiată critica recurentei ce vizează soluția de admiterea capătului de acțiune în revendicare, prin care pârâta a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din suprafața de 1816 m.p. teren împreună cu clădirile din zid, imobil situat în Moreni, . (fost nr.8 ) județul Dâmbovița, întrucât există neconcordanțe în ceea ce privește componența imobilului, între titlul reclamantei și ceea ce s-a dispus de instanțe a i se restitui acesteia.

Astfel, prin adresa nr. 3605/13.06.1995 emisă de C. L. Moreni – județul Dâmbovița către reclamantă, se fac cunoscute acesteia date privitoare la imobilele deținute de tatăl reclamantei C. V. decedat în anul 1947, în sensul că în anexa model la Ordinul_/1955 întocmit de către fostul Sfat Popular al orașului Moreni, figurează la data de 1 iulie 1955, în administrarea I.O.R.L. Moreni, următoarele imobile: în ., un imobil în suprafață de 214 m.p. compus din 7 camere, 7 dependințe și 5000 m.p. teren aferent clădiri; în ., nr. 15 un imobil în suprafață de 113 m.p. compus din 3 camere și o dependință și 1320 m.p. teren aferent clădiri și în . ( imobilul din litigiu ) o clădire în suprafață de 100 m.p. compusă din 3 camere și o dependință și 900 m.p. teren aferent clădiri – fila 20 dosar fond nr.1928/2002 și fila 74 dosar apel nr.1423/120/ 2007.

În promovarea prezentei acțiuni în revendicare reclamanta a invocat drept titlu, Decizia civilă nr. 975/18 mai 1998 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2185/15.09.1998 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 4311/1998 prin care s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 419/24.03.1997 pronunțată de Judecătoria Moreni în dosarul nr. 16/1997, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Moreni, . (fost nr.8), s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în Moreni, ., nr. 2 (fost nr. 16) în sumă de_ lei și s-au menținut restul dispozițiilor sentinței cu privire la imobilul din . (fost mr. 15).

Față de împrejurarea că prin această hotărâre judecătorească nu a fost identificat printr-un raport de expertiză tehnică imobilul din . (fost nr.8) a cărui restituire în natură s-a dispus, că prin adresa nr. 3605/13.06.1995 însoțită de ,,situația imobilelor administrate de I.O.L.L. Moreni la data de 1 iulie 1955,, emise de C. L. Moreni se precizează componența imobilului la data de 20.04.1950 când a fost preluat de stat și dat în administrarea I.O.L.L. Moreni ca fiind un imobil construcție compus din 3 camere și o dependință și un teren în suprafață de 900 m.p. și că prin prezenta acțiune în revendicare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei . Moreni să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2000 m.p. împreună cu clădirile din zid aflate pe acesta, imobil situat în Moreni, ., se impunea efectuarea unui raport de expertiză constructor și topo pentru identificarea imobilului preluat de stat în anul 1950 de la autorul reclamantei, pentru că numai cu referire la acesta se putea dispune asupra capetelor de cerere formulate de către reclamantă.

Neidentificându-se imobilul preluat de stat, s-a ajuns la pronunțarea unei soluții nelegale de restituire în natură către reclamantă și a altor construcții și teren din Moreni, . (fost nr. 8), care nu au aparținut autorului acesteia.

In cuprinsul sentinței civile nr. 1336 din 21.12.2006 pronunțată de Judecătoria Moreni (filele 70-77 dosar apel) se face trimitere la un raport de expertiză care, însă, a fost efectuat într-o altă cauză purtată între părți, respectiv în dosarul nr. 393/2000 al Judecătoriei Moreni și nu în prezenta cauză ( filele 169-181 dosar atașat nr.393/2000).

De aceea, se impune completarea probelor, în sensul ca reclamanta să depună la dosar și alte acte din care să rezulte componența imobilului din litigiu la data preluării de către stat, iar în situația în care singurele acte existente sunt cele depuse la dosar respectiv adresa nr. 3605/13.06.1995 eliberată de C. local Moreni și ,,situația imobilelor administrate de I.O.L.L. Moreni la data de 1 iulie 1995,, - filele 20-23 dosar fond nr.1928/2002, urmează a se dispune efectuarea unui raport de expertiză în construcții prin care să se identifice construcția în suprafață de 100 m.p. compusă din 3 camere și dependințe și a unui raport de expertiză topo care să identifice terenul în suprafață de 900 m.p. din Moreni, . (fost nr. 8) aferent clădirii, pentru ca soluția instanței asupra capetelor de cerere formulate de reclamantă să se raporteze numai la acest imobil.

2. Este întemeiată și critica referitoare la plata de despăgubiri către pârâta . cu titlul de garanție pentru evicțiune numai asupra modalității de stabilire și a cuantumului acestora.

Răspunderea pentru evicțiune în sarcina recurentei pârâte, solicitată de pârâta ., în calitate de cumpărător, prin cererea de chemare în garanție a ., în calitate de vânzător, pentru situația admiterii capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, este reglementată de dispozițiile art. 1337 și 1341 Cod civil, în baza cărora pârâta recurentă în calitate de vânzătoare trebuie să acopere prejudiciul creat pârâtei . Moreni, în calitate de cumpărător, ca urmare a micșorării patrimoniului său, corespunzător cu valoarea de circulație a imobilului și nu cu prețul primit, actualizat cum susține recurenta.

Așa cum s-a arătat mai sus, instanța de fond a omologat un raport de expertiză efectuat într-o altă cauză, ceea ce este nelegal, întrucât nu a existat posibilitatea cenzurării obiectivelor și concluziilor acelui raport de expertiză, și s-a dispus la data de 21.12.2006 – data pronunțării sentinței, obligarea la plata unor despăgubiri calculate la data de 30.08.2000.

Ca urmare și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor cu titlul de garanție pentru evicțiune, se impune completarea probelor, în sensul de a se dispune ca expertul constructor să stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului în componența existentă la data preluării de către stat, așa cum rezultă din adresa nr. 3605/13.06.1995 și ,, situația imobilelor administrate de I.O.L.L. Moreni la data de iulie 1955,, aflate la filele 20-23 dosar fond nr. 1928/2002, precum și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, reprezentând sporul de valoare al fondului, adus de ..

3. Este întemeiată și critica privitoare la dispoziția instanței ca pârâtele să ridice de pe teren construcțiile demontabile.

In primul rând, în mod greșit s-a dispus și obligarea pârâtei recurente să ridice de pe teren acele construcții, atâta timp cât ele nu mai sunt proprietatea acesteia și nu mai sunt în posesia sa, ci a cumpărătorului . și în al doilea rând soluția este greșită pentru că aceste construcții nu sunt individualizate, cu atât mai cu cât, la data preluării, în componența imobilului intră numai o dependință.

Și sub acest aspect se impune completarea probatoriilor prin stabilirea unui obiectiv al expertizei constructor, acela de a identifica construcțiile demontabile existente pe terenul de 900 m.p. ce a aparținut autorului reclamantei, cine este proprietarul și dacă au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte.

Cu privire la recursul declarat de pârâta . Moreni instanța de recurs a reținut că este neîntemeiat motivul de recurs raportat la prevederile art.304 pct. 5 din Codul de procedură civilă susținut de recurentă, prin care se invocă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, față de Decizia nr. 33/9 iunie 2008 a I.C.C.J.- Secțiile Unite, pronunțată în recursul în interesul legii.

Constituția României prin art. 21 garantează oricărei persoane accesul liber la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept care nu poate fi îngrădit prin nicio lege.

Dreptul fundamental al accesului liber la justiție este reglementat și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Prin decizia nr. 33/9 iunie 2008 a I.C.C.J. – Secțiile Unite nu s-a stabilit în mod neechivoc, în sensul că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii 10/2001, ar fi inadmisibile.

Dimpotrivă, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție .

Este, însă, necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură Legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

In speță, reclamanta se prevalează de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, respectiv de Decizia civilă nr. 975/18 mai 1997 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2185/15.09.1998 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu, situat în Moreni, . ( fost nr. 8), motiv pentru care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Nu este mai puțin adevărat că și pârâta recurentă la rândul său, are un bun, în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare – cumpărare, prin care a dobândit imobilul și tocmai de aceea trebuie să se verifice, pe fond, dacă este un terț dobânditor de bună credință și dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă, cu despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.

2. Este, în parte, întemeiată critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 combinate cu cele ale art. 1201 Cod civil, în sensul că nu s-a dat satisfacție lucrului judecat, relativ numai la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 08 nr. 0130/19.06.1997.

Așa cum s-a arătat mai sus, Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003 a admis excepția de necompetență materială în soluționarea capătului de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 267/3 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca tardivă, acțiunea reclamantei pentru anularea acestui act, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia nr. 2058/29.03.2005 pronunțată de I.C.C.J. – Secția de C. administrativ și fiscal prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Așadar, fiind soluționat irevocabil acest capăt de cerere prin hotărârile menționate, nu mai putea fi reluată judecarea acestuia de către cele două instanțe, fără a nu fi încălcat principiul autorității lucrului judecat.

Este adevărat că pentru invocarea acestui principiu este necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părți, dar, în speță operează acest principiu, pe de o parte, pentru că respingerea acțiunii pe prescripție afectează exercițiul dreptului la acțiune fiind o excepție de fond, iar pe de altă parte, prin reluarea judecății acestui capăt de cerere s-a încălcat competența materială exclusivă a instanței de contencios administrativ în favoarea căreia s-a declinat competența prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003.

In baza sentinței civile nr. 267/3 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2058/29.03.2005 a I.C.C.J., certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 08 nr. 0130/19.06.1997 este valabil și de aceea, soluția instanțelor de anulare parțială a acestui act este nelegală.

In ceea ce privește soluționarea capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998, nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este întrunită identitatea de cauză, acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 393/2000 fiind întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995, iar prezenta acțiune, pe dispozițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001.

3. Este întemeiată critica privind nerespectarea prevederilor Legii 10/2001 în soluționarea capătului de cerere de constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta și-a întemeiat acest capăt de cerere pe prevederile art. 46 alin. 1 din Legea 10/2001, invocând-reaua credință a ambelor pârâte care sunt părți contractante asupra imobilului din litigiu.

Potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată (fostul art. 46 alin. 2) ,, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Textul cuprinde o reglementare generală, fără a preciza ce se înțelege prin bună credință și dacă ea trebuia să fie comună, adică bilaterală ( ambele părți să fie în eroare) ori, dimpotrivă, unilaterală.

Pornind de la faptul că Legea nu distinge, iar, pe de altă parte, rațiunea textului este chiar ocrotirea bunei-credințe și de la faptul că valoarea actului, îl interesează în primul rând pe achizitor, opinia majoritară a doctrinei și practicii judecătorești este că buna-credință este suficient să existe în persoana acestuia din urmă, căci el este singurul interesat să paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau în anulare.

Deși, buna-credință se prezumă, atitudinea celui care o invocă, nu este total pasivă, el trebuind să arate că a dat dovadă în atitudinea față de bunul cu privire la care se crede proprietar-de diligențe minime ale unui bun gospodar, impuse de rigoarea înstrăinării și a dobândirii.

Din analiza probelor administrate în cauză rezultă insuficiența, dar și răsturnarea prezumției de bună-credință a cumpărătoarei-recurente, sens în care este necesară completarea probelor, prin care reclamanta să facă dovada relei-credințe a cumpărătoarei recurente, iar aceasta din urmă, să facă dovada unor diligențe minime cu privire la regimul juridic al bunului înstrăinat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ .

Instanța de rejudecare a reținut că potrivit art. 315 alin.1 din Codul de procedură civilă „ în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Regula enunțată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Tribunalul, ca instanță de rejudecare, conformându-se îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare nr.942/20.11.2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, după punerea în discuție a părților, a dispus efectuarea unor expertize de specialitate în construcții și în topografie.

După administrarea probatoriului cu expertizele tehnice de specialitate Tribunalul Dâmbovița – Secția civilă a pronunțat Decizia civilă nr. 166/05.05.2011 prin care a admis apelurile și a schimbat, în parte, sentința apelată.

Pe cale de consecință instanța a obligat pe pârâta . să lase reclamantei B. F. în proprietate și posesie suprafața de 900 mp teren identificat în expertiza topo varianta a-II-a ( anexa 4) – fila 60 dosar apel, delimitată cu culoare galbenă, precum și construcția aferentă în suprafață de 100 mp, compusă din 3 camere și o dependință ( suprafață utilă = 99,92 mp), identificată în raportul de expertiză în construcții, a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2399/06.07.1998 în partea privitoare la imobilele descrise, a admis excepția autorității de lucru judecat invocate de apelantele pârâte . și Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii referitoare la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a respins acest capăt de cerere pentru autoritate de lucru judecat.

Totodată tribunalul a respins capătul de cerere privind obligarea la ridicarea construcțiilor demontabile, a admis cererea reconvențională și de chemare în judecată formulată de pârâta . și a obligat reclamanta să plătească acesteia sporul de valoare în cuantum de 25.673 lei, iar pe pârâta S.C. DÂMBOVIȚA S.A la plata către pârâta . a sumei de 75.400 lei, reprezentând valoarea de circulație actualizată a imobilelor ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare menționat cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută parțială.

Instanța a respins excepția prescripției cererii privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2399/06.07.1998, invocată de pârâta apelantă S.C. DÂMBOVIȚA S.A., a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de apelanta pârâtă S.C. DÂMBOVIȚA S., precum și de apelanta pârâta .., a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de M. E. și Comerțului și de Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație și a respins cererea privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0130/19.06.1997 ca fiind introdusă împotriva unor pârâte care nu au calitate procesual pasivă, calitatea procesual pasivă aparținând Ministerului Î. M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Au fost păstrate dispozițiile referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesual pasive invocată de C. L. Moreni, M. Industriei și Resurselor, S.C. DÂMBOVIȚA S.A, precum și la respingerea excepției autorității de lucru judecat invocată de pârâtele . și S.C. DÂMBOVIȚA S.A ce vizează capetele de cerere privind revendicarea și constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare menționat, ca și dispoziția referitoare la constatarea nulității absolute a Ordinului nr._/1955 împreună cu anexa în partea privitoare la imobilele în litigiu și va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că prima critică a apelantei pârâte . Moreni potrivit căreia în cauză operează autoritatea de lucru judecat - cu privire la acțiunea având ca obiect revendicare și constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare, statuată prin sentința civilă nr. 1397/2000 și nr. 267/2003 a Curții de Apel Ploiești, acțiunea de față fiind practic o repetiție a acțiunilor anterioare, nu poate fi primită, această excepție fiind dezlegată prin ultima decizie de casare a instanței de recurs, ale cărei statuări în ceea ce privește problemele de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare.

Instanța de control judiciar a reținut că, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998, nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât nu este întrunită identitatea de cauză, acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 393/2000 fiind întemeiată pe dispozițiile Legii 112/1995, iar prezenta acțiune, pe dispozițiile art. 46 și 47 din Legea nr. 10/2001.

Apelanta . a invocat, în mod formal, aceeași excepție și în ceea ce privește acțiunea în revendicare, critică ce nu poate fi primită, reținându-se că în sprijinul admiterii acestei excepții apelanta a menționat dosarul nr. 897/2003 al Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a respins acțiunea în revendicare și de constatare a nulității absolute a aceluiași contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurare ce nu corespunde realității, întrucât litigiul anterior menționat a fost soluționată de Judecătoria Moreni, prin pronunțarea sentinței civile nr. 571 din 16.07.2003, prin care aceasta și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, neputându-se reține existența triplei identități cerute de dispozițiile art.1200 Cod civil. De altfel, obiectul cauzei îl constituie chiar acțiunea dedusă judecății care a fost înregistrată inițial sub nr. 1928/2002, iar ulterior sub nr. 897/2003.

Tribunalul a învederat că este întemeiată, însă, critica aceleași apelante . .Moreni relativă la încălcarea autorității de lucru judecat ce vizează capătul de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 08 nr. 0130/19.06.1997, critică formulată și de către apelanta pârâtă Agenția Națională pentru Întreprinderile M. și Mijlocii și Cooperație, având în vedere considerentele ultimei decizii de casare a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a reținut că Judecătoria Moreni, prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003 a admis excepția de necompetență materială în soluționarea capătului de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiești, iar prin sentința civilă nr. 267/3 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca tardivă, acțiunea reclamantei pentru anularea acestui act, hotărâre devenită irevocabilă prin decizia nr. 2058/29.03.2005 pronunțată de I.C.C.J. – Secția de C. administrativ și fiscal prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, așadar, fiind soluționat irevocabil acest capăt de cerere prin hotărârile menționate, nu mai putea fi reluată judecarea acestuia de către cele două instanțe, fără a nu fi încălcat principiul autorității lucrului judecat.

S-a mai reținut de către instanța de recurs că este adevărat că pentru invocarea acestui principiu este necesar ca prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părți, dar, în speță operează acest principiu, pe de o parte, pentru că respingerea acțiunii pe prescripție afectează exercițiul dreptului la acțiune fiind o excepție de fond, iar pe de altă parte, prin reluarea judecății acestui capăt de cerere s-a încălcat competența materială exclusivă a instanței de contencios administrativ în favoarea căreia s-a declinat competența prin sentința civilă nr. 571/16.07.2003 și că în baza sentinței civile nr. 267/3 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2058/29.03.2005 a I.C.C.J., certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . 08 nr. 0130/19.06.1997 este valabil și de aceea, soluția instanțelor de anulare parțială a acestui act este nelegală.

Față de cele expuse, tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de apelante în ceea ce privește constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și în consecință a respins capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0130/19.06.1997 pentru autoritate de lucru judecat.

Cu privire la critica comună a apelantelor pârâte . Moreni și S.C. Dâmbovița S.A. potrivit căreia acțiunea în revendicare a reclamantei ar fi inadmisibilă, tribunalul a reținut că instanța de recurs, Curtea de Apel Ploiești, prin ultima decizie de casare nr.942/20.11.2009, a statuat în mod irevocabil, că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun invocată, nu poate fi primită, astfel că se impune respingerea acestei excepții.

În acest sens, s-a reținut, că dreptul fundamental al accesului liber la justiție este reglementat prin art. 21 din Constituția României ce garantează oricărei persoane accesul liber la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept care nu poate fi îngrădit prin nicio lege, dar și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, iar prin decizia nr. 33/9 iunie 2008 a I.C.C.J. – secțiile Unite nu s-a stabilit în mod neechivoc, în sensul că acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii 10/2001, ar fi inadmisibile, ci dimpotrivă, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, fiind, însă, necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar duce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Tot, instanța de recurs, prin decizia de casare, care potrivit art. 315 alin.1 din Codul de procedură civilă, asupra problemelor de drept dezlegate, este obligatorie pentru Tribunal, a reținut în considerente că în speță, reclamanta se prevalează de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, respectiv de Decizia civilă nr. 975/18 mai 1997 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2185/15.09.1998 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din litigiu, situat în Moreni, . ( fost nr. 8), motiv pentru care trebuie să i se asigure accesul la justiție, iar pârâta .. Moreni la rândul său, are un bun, în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare – cumpărare, prin care a dobândit imobilul și tocmai de aceea trebuie să se verifice, pe fond, dacă este un terț dobânditor de bună credință și dacă acțiunea în revendicare poate fi admisă, cu despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului, această ultimă împrejurare urmând a face obiectul analizei apelurilor de față de către Tribunal.

În legătură cu acest ultim aspect ce vizează soluționarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998, s-a reținut că instanța de recurs, prin aceeași decizie de casare, ale cărei îndrumări sunt obligatorii a stabilit ce împrejurări urmează a fi avute în vedere în soluționarea apelurilor declarate.

Astfel, prin acțiunea introductivă, reclamanta și-a întemeiat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –cumpărare autentificat sub nr. 2399/6.07.1998 pe prevederile art. 46 alin. 1 din Legea 10/2001, invocând reaua-credință a ambelor pârâte care sunt părți contractante asupra imobilului din litigiu.

Potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată (fostul art. 46 alin. 2) ,, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. Textul cuprinde o reglementare generală, fără a preciza ce se înțelege prin bună credință și dacă ea trebuia să fie comună, adică bilaterală ( ambele părți să fie în eroare) ori, dimpotrivă, unilaterală.

Pornind de la faptul că Legea nu distinge, iar, pe de altă parte, rațiunea textului este chiar ocrotirea bunei-credințe și de la faptul că valoarea actului, îl interesează în primul rând pe achizitor, opinia majoritară a doctrinei și practicii judecătorești este că buna-credință este suficient să existe în persoana acestuia din urmă, căci el este singurul interesat să paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau în anulare.

Deși, buna-credință se prezumă, atitudinea celui care o invocă, nu este total pasivă, el trebuind să arate că a dat dovadă în atitudinea față de bunul cu privire la care se crede proprietar-de diligențe minime ale unui bun gospodar, impuse de rigoarea înstrăinării și a dobândirii.

S-a concluzionat, de către instanța de recurs, că în prezentul litigiu se impune a se face proba răsturnării prezumției de bună-credință a cumpărătoarei .. Moreni, iar aceasta din urmă, să facă dovada unor diligențe minime cu privire la regimul juridic al bunului înstrăinat.

Cu privire la critica apelantelor pârâte . Moreni și S.C. Dâmbovița S.A. potrivit căreia reclamanta nu a dovedit reaua-credință a cumpărătoarei imobilelor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, prin prisma celor reținute și de către instanțe de recurs, tribunalul a reținut că s-a probat în speță că în cursul judecății dosarului nr.16/1997 al Judecătoriei Moreni finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 419/24.03.1997 și ulterior exercitării căii de atac a apelului la Tribunalul Dâmbovița – în dosarul nr. 5311/1997, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 975/18.05.1998, ce constituie titlul de proprietate invocat de reclamantă, la data de 6.07.1998 s-a încheiat contractul de vânzare –cumpărare autentificat sub nr. 2399 între cele două societăți pârâte, în condițiile în care reclamanta o notificase pe pârâta vânzătoare prin cererea nr.542/25.03.1997 cu privire la împrejurarea că se află în litigiu cu Primăria Moreni pentru restituirea imobilelor, fapt ce rezultă din interogatoriul luat acestei pârâte în cadrul dosarului nr.393/2000 al Judecătoriei Moreni și actele depuse ( fila 82 și următoarele).

Cu privire la societatea cumpărătoare, s-a reținut că aceasta a încheiat actul de vânzare-cumpărare, fără a face nici un fel de verificări, fără a depune un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului, aspect ce rezultă din însuși cuprinsul actului de vânzare- cumpărare încheiat -vânzătoarea a garantat cumpărătoarea că imobilul înstrăinat nu a fost naționalizat, iar .. a arătat că renunță la cercetarea registrelor de sarcini, înțelegând să dobândească imobilul pe riscul său.

Această atitudine de pasivitate a cumpărătoarei nu este de natură să contribuie la conturarea bunei-credințe, în înțelesul dat de Legea nr.10/2001 acestei noțiuni, iar încheierea contractului de vânzare-cumpărare în aceste condiții arată explicit că și-a asumat riscul de a dobândi dreptul de proprietate chiar și de la un neproprietar.

A reținut tribunalul că nu se poate astfel aprecia că pretinsa bună-credință a cumpărătoarei pârâte este perfectă, pentru a o apăra și a nu afecta actul încheiat, iar prezumția relativă instituită de art.46 din Legea nr.10/2001 este răsturnată.

În condițiile în care exista cerere de retrocedare a imobilului, finalizată ulterior și cu pronunțarea hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea reclamantei B. F., este lipsit de relevanță că despre acest fapt nu a știut cumpărătoarea, care trebuia să-și manifeste diligențele într-o manieră mult mai temeinică și responsabilă, pentru a-și forma convingerea că înțelege să cumpere de la adevăratul proprietar.

Cât privește susținerea pârâtei S.C.Dâmbovița S.A. că acțiunea ar fi prescrisă, aceasta nu a fost primită, fiind expres invocată și motivată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare astfel cum reiese din dispozițiile Legii nr.10/2001.

Așadar, reținând reaua-credință a pârâtei cumpărătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, tribunalul a apreciat ca fiind fondată cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat.

În consecință, a admis și capătul de cerere privind revendicarea, capăt accesoriu celui privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care doar reclamanta exhibă un titlu de proprietate - Decizia civilă nr. 975/18 mai 1998 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 5311/1997, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2185/15.09.1998 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 4311/1998 prin care s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 419/24.03.1997 pronunțată de Judecătoria Moreni în dosarul nr. 16/1997, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Moreni, . (fost nr.8), s-au acordat despăgubiri pentru imobilul situat în Moreni, ., nr. 2 (fost nr. 16) în sumă de_ lei și s-au menținut restul dispozițiilor sentinței cu privire la imobilul din . (fost mr. 15)), ea având un bun în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în timp ce titlul invocat de pârâta S.C.G. a fost constatat nul absolut, astfel încât nu se mai impune a se compara titlurile, așa cum nejustificat susține apelanta . fără relevanță că certificatul de atestare emis pârâtei din urmă, act premergător încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a fost desființat.

A mai reținut tribunalul că, apare ca fiind întemeiată, așa cum a reținut, instanța de recurs, prin ultima decizie de casare și critica apelantei pârâte . ce vizează soluția de admitere a capătului de acțiune în revendicare, prin care pârâta S.C.G. a fost obligată să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din suprafața de 1816 m.p. teren împreună cu clădirile din zid, imobil situat în Moreni, . (fost nr.8 ) județul Dâmbovița, întrucât există neconcordanțe în ceea ce privește componența imobilului, între titlul reclamantei și ceea ce s-a dispus de instanța de fond a i se restitui acesteia.

Pentru tranșarea acestei chestiuni, tribunalul a dispus efectuarea unor expertize topo și în construcții, astfel cum a impus instanța de recurs prin ultima decizie de casare.

Având în vedere expertizele efectuate în cauză, tribunalul a constatat că se impune a o obliga pe pârâta .. să lase în proprietate și posesie reclamantei suprafața de 900 mp teren identificat în expertiza topo varianta a-II-a - anexa 4– fila 60 dosar apel - propusă de către expertă, delimitată cu culoare galbenă, precum și construcția aferentă în suprafață de 100 mp compusă din 3 camere și o dependință în suprafață utilă de 99,92 mp, identificată în raportul de expertiză în construcții, imobilele mai sus menționate fiind identificate de către experți având în vedere actele depuse la dosar.

Cu privire la cererea pârâtei . referitoare la plata de despăgubiri cu titlul de garanție pentru evicțiune tribunalul a reținut că așa cum a statuat Curtea de Apel Ploiești prin ultima decizie de casare răspunderea pentru evicțiune în sarcina pârâtei S.C.Dâmbovița S.A. solicitată de pârâta ., în calitate de cumpărător, prin cererea de chemare în garanție a ., în calitate de vânzător, pentru situația admiterii capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, este reglementată de dispozițiile art. 1337 și 1341 Cod civil, în baza cărora pârâta S.C.Dâmbovița S.A. în calitate de vânzătoare trebuie să acopere prejudiciul creat pârâtei . Moreni, în calitate de cumpărător, ca urmare a micșorării patrimoniului său, corespunzător cu valoarea de circulație a imobilului și nu cu prețul primit, actualizat cum susține pârâta.

Întrucât instanța de fond a omologat un raport de expertiză efectuat într-o altă cauză, ceea ce este nelegal, neexistând posibilitatea cenzurării obiectivelor și concluziilor acelui raport de expertiză, instanța de apel s-a conformat celor dispuse de instanța de control judiciar și a dispus ca expertul constructor să stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului în componența existentă la data preluării de către stat, așa cum rezultă din adresa nr. 3605/13.06.1995 și ,, situația imobilelor administrate de I.O.L.L. Moreni la data de iulie 1955,, aflate la filele 20-23 dosar fond nr. 1928/2002.

Față de cele reținute, având în vedere soluția admiterii capătului de cerere în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, precum și dispozițiile art. 1337 și 1341 Cod civil, tribunalul a apreciat că pârâta S.C.Dâmbovița S.A., în calitate de vânzătoare trebuie să acopere prejudiciul creat pârâtei . Moreni, în calitate de cumpărătoare, ca urmare a micșorării patrimoniului său, corespunzător cu valoarea de circulație a imobilului și nu cu prețul primit, actualizat cum susține pârâta, considerent pentru care se a admis cererea de chemare în garanție formulate de pârâta . și a obligat pârâta S.C.Dâmbovița S.A. la 75.400 lei, către pârâta ., reprezentând valoarea de circulație actualizată a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

S-a reținut calitatea procesual pasivă a pârâtei S.C.Dâmbovița S.A în soluționarea capătului de cerere mai sus menționat, critica apelantei pârâte privind excepția lipsei calității procesual pasive fiind practic fără interes, în condițiile în care doar pârâta . a fost obligată să lase în proprietate și posesie imobilele în litigiu, reclamantei.

Privitor la apelul reclamantei B. F., tribunalul a reținut că aceasta critică doar soluția dată cererii reconvenționale, prin care a fost obligată la plata sumei de_ lei vechi către pârâta ., motivat de faptul că, pe de o parte, potrivit art.49 din Legea nr.10/2001 această obligație revine statului sau unității deținătoare, iar pe de altă parte raportul de expertiză prin care s-a stabilit sporul de valoare a fost întocmit de expert I. A. în dosarul nr.393/2000 al Judecătoriei Moreni, raportul fiind opozabil părților din proces, ce au fost de acord cu el susținând și că suma reprezentând sporul de valoare adus fondului este prea mare, dispozițiile legale arătând că se au în vedere doar îmbunătățirile necesare și utile făcute pentru conservarea bunului, iar calculul expertului vizează îmbunătățiri ce nu intră în această categorie.

Instanța de recurs, prin ultima decizie de casare, a statuat în mod irevocabil că prin admiterea acțiunii în revendicare, ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără justă cauză a adevăratului proprietar, care naște în sarcina sa obligația de restituire către posesor a cheltuielilor efectuate, că așa se explică de ce obligația de restituire există în cazul posesorului de bună-credință, dar și a celui de rea-credință, pentru că dispozițiile art. 484 Cod civil, nu-l exclud pe posesorul de rea-credință.

In legătură cu aceste cheltuieli, s-a reținut că există trei categorii: cheltuielile necesare - acele cheltuieli care au trebuit să fie făcute neapărat, pentru conservarea bunului însuși, iar posesorul, fie de bună credință, fie de rea-credință, are dreptul să ceară proprietarului restituirea lor integrală, deoarece și acesta trebuia să le facă dacă se afla în posesia bunului, pentru că numai în acest fel ar fi putut să-l conserve, cheltuieli utile sau ameliorările - sunt acelea care, fără să fi fost necesare, aduc totuși un folos prin faptul că sporesc valoarea bunului, iar în privința lor, posesorul, fără nicio distincție, are dreptul la restituire în măsura sporului de valoare pe care aceste cheltuieli le-au adus imobilului, spor socotit la momentul restituirii și cheltuieli voluptorii sau de simplă plăcere - sunt acelea care nu aduc nici un folos obiectiv, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui personală, care nu măresc valoarea lucrului și pentru care posesorul nu are nici un drept de a cere restituirea contravalorii lor.

In speță, instanța de recurs a reținut că soluția instanței de obligare a reclamantei la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu de către pârâta . respectă aceste condiții pentru a nu fi încălcat principiul îmbogățirii fără justă cauză și că pe de altă parte, în concordanță cu acest principiu sunt și prevederile Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 care prin art. I pct. 14 și 15 a dispus că ,,la articolul 48, alin.(2) se modifică și va avea următorul cuprins: ,,indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin.(1) revine persoanei îndreptățite,, iar la art. 48 alin. (3) se abrogă.

Ca atare, tribunalul a apreciat că, așa cum argumentat a menționat și instanța de recurs, nu poate fi primită solicitarea apelantei reclamante de a fi respinsă cererea pârâtei . de obligare a sa la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu.

Tribunalul a arătat că este întemeiată însă, susținerea apelatei reclamante cu privire la cuantumul sumei reprezentând sporul de valoare, având în vedere că prin lucrarea de expertiză dispusă în prezenta cale de atac, expertul a concluzionat că sporul de valoare este în cuantum de 25.673 lei, astfel că a fost admis apelul reclamantei doar sub acest ultim aspect, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei S.C. G. sporul de valoare în cuantum de 25.673 lei, în loc de 25.674,1 lei.

Tribunalul a mai reținut că prin ultima decizie de casare cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor să ridice de pe teren construcțiile demontabile, s-a reținut că, în mod greșit, s-a dispus și obligarea pârâtei S.C.Dâmbovița S.A să ridice de pe teren acele construcții, atâta timp cât ele nu mai sunt proprietatea acesteia și nu mai sunt în posesia sa, ci a cumpărătorului . și în al doilea rând soluția este greșită pentru că aceste construcții nu sunt individualizate, cu atât mai cu cât, la data preluării, în componența imobilului intră numai o dependință.

Și sub acest aspect s-a constatat că se impune completarea probatoriilor prin stabilirea unui obiectiv al expertizei în construcții, acela de a identifica construcțiile demontabile existente pe terenul de 900 m.p. ce a aparținut autorului reclamantei, cine este proprietarul și dacă au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte.

Conformându-se deciziei de casare, tribunalul a dispus completarea probelor în acest sensul și cum expertul constructor a menționat în lucrarea întocmită că în prezent pe terenul de 900 m.p. ce a aparținut autorului reclamantei nu mai există nicio construcție demontabilă, s-a apreciat că se impune a se respinge acest capăt de cerere.

A mai reținut instanța de apel că prin apelul declarat pârâtul M. E. și Comerțului acesta a susținut că, în mod greșit, a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive a sa și că instanța a încălcat competența acestei instanțe cu privire la cererea în anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care este un act administrativ, cererea fiind rezolvată irevocabil prin hotărâri judecătorești.

Prima critică a apelantei privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a sa, a fost apreciată ca fiind fondată, ea fiind și obiectul recursului declarat, iar Curtea de Apel Ploiești a statuat în mod irevocabil că este greșită soluția instanțelor de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, întrucât în soluționarea capătului de cerere în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0130/19.06.1997, calitatea procesuală pasivă aparține Ministerului Intreprinderilor M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, soluția legală fiind de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului E. și respingerea acțiunii reclamantei în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În contextul reținut în argumentația instanței de recurs, cum excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. E. și Comerțului în soluționarea capătului de cerere al reclamantei de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost apreciată ca fiind fondată, situație în care tribunalul a considerat că se impune admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate sub acest aspect, în sensul admiterii excepției și respingeri cererii reclamantei în soluționarea capătului de cerere privind nulitatea absolută a certificatului de atestare ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesual pasivă.

Susținerea aceleași apelante privind instanța competentă să soluționeze capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a fost anterior tranșată de către instanțele ce s-au pronunțat în acest sens, reținându-se de către instanța de recurs, prin ultima decizie de casare, că în privința acestui capăt de cerere operează autoritatea de lucru judecat.

Cu privire la critica apelantei pârâte Agenția Națională pentru Intreprinderi M. și Mijlocii și Cooperație sub aspectul încălcării de către instanță a principiului autorității de lucru judecat statuat în raport de sentința civilă nr. 267/3.12. 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, susținând că instanța de fond nici nu a dispus, în condițiile anulării Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cu privire la diferența de teren rămasă, ignorând dreptul de proprietate al . a apreciat-o ca fondată pentru aceleași considerente anterior relevate.

Apelanta a mai arătat că instanța, în cel mai bun caz, trebuia să constate nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al . de teren fiind proprietatea acestei societăți.

A considerat tribunalul că practic această critică nu se mai impune a fi analizată, dată fiind soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele . Moreni și ..

În motivarea cererii sale de recurs recurenta . Moreni a arătat într-un prim motiv de recurs că hotărârea atacată face o greșită aplicație a dispozițiilor art. 45 al. 1 și 2 și art. 46 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, răsturnând astfel prezumția de bună-credință a societății, în calitate de cumpărătore în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parțială s-a constatat.

A mai precizat recurenta că pentru a reține reaua credință a acesteia hotărârea atacată constată că reclamanta a notificat vânzătorul SA Dâmbovița, prin cererea nr. 542/25.03.1997, asupra existenței unui litigiu, angajat cu Primăria Moreni, care avea ca obiect revendicarea imobilelor în litigiu și s-a renunțat de către cumpărătoare la cercetarea registrelor de sarcini, înțelegând să dobândească pe riscul său relativ la eventuala indisponibilizare sau grevare a imobilelor respective.

Aceste fapte și împrejurări nu puteau primi semnificația juridică pe care le-a dat-o hotărârea atacată, întrucât notificarea, făcută de către reclamant, vânzătorului SA Dâmbovița, nu a beneficiat de publicitatea imobiliară și nu a ajuns la cunoștința recurentei, iar renunțarea la cercetarea registrelor de sarcini a fost făcută în cazul în care imobilele ar mai fi fost vândute, donate sau ipotecate potrivit contractului autentificat la 06 iulie 1998.

Ori este clar că, pe de o parte, recurenta nu putea constata că imobilele au fost naționalizate sau au fost scoase din circuitul civil, în temeiul vreunui act normativ de trecere în proprietatea statului și că, pe de altă parte, riscul evicțiunii a fost asumat pentru ipotezele că imobilele cumpărate „ar mai fi fost vândute, donate sau ipotecate...".

A învederat recurenta că după cum a stabilit și decizia de casare, reaua-credință în privința vânzătorului nu afectează dreptul dobândit de aceasta prin contractul respectiv, iar prezumția de bună-credință în ceea ce o privește, nu a fost răsturnată.

Recurenta a mai precizat într-un al doilea motiv de recurs că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și este dată cu ignorarea dispozițiilor art. 480, art. 481 și art. 489 - 492 cod civ.

Astfel, de vreme ce titlul de proprietate asupra terenului pentru care s-a admis acțiunea în revendicare, și pe care se află construcția pe care a fost obligată a o lăsa în deplina proprietate și posesie a reclamantei, a fost socotit valid, în mod irevocabil, prin decizia de casare, acțiunea nu putea fi admisă contra proprietarului terenului.

Decizia de casare constată clar că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor însumând 57.664,51 mp - între care și terenurile înstrăinate recurentei prin contractul de vânzare-cumpărare atacat - eliberat de M. Industriei și Comerțului la 19.06.1997, cu . nr. 0130, este valid.

Față de cele învederate recurenta . a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și modificarea soluției în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 06.07.1998 și a acțiunii în revendicare.

În motivarea cererii sale de recurs recurenta . a arătat că reclamanta nu mai este îndreptățita sa solicite în principal anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 2399/06.09.1998 încheiat de către cele două recurente, deoarece in cauza exista autoritate de lucru judecat întrucât pe acest capăt de cerere principal s-a pronunțat Tribunalul Județean Dâmbovița prin sentința civila nr. 1392/12.12.2000 in Dosarul nr. 393/2000, sentința rămasa definitiva si irevocabila prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1509 din 17.07.2001, in dosarul nr. 4853/2001, ambele hotărâri judecătorești aflându-se depuse la dosarul cauzei.

A precizat recurenta că în acest sens, urmează a se avea în vedere că dacă reclamanta își motivează in drept cererea principala invocând

prevederile art. 480, art. 948, art. 968 si art. 1073 cod civil - revendicare invocă excepția autorității de lucru judecat.

În situația în care reclamanta isi motivează in drept pretențiile pe prevederile Legii nr.10/2001 - art. 46 - art. 47 cererea este inadmisibila având in vedere lipsa notificării ce ar fi trebuit adresate si comunicate prin executor judecătoresc recurentei si/sau altor instituții asa dupa cum prevede imperativ art. 21 din respectiva lege. In atare condiții, cererea nu poate fi primita de instanța de judecata, deoarece reclamanta a pierdut dreptul de a solicita restituirea in natura a imobilului in cauza sau masuri recuperatorii conform cu prevederile legii.

A mai învederat recurenta că pana in prezent, reclamanta in toate fazele litigiilor care au avut loc pana in prezent intre părți, nu a putut dovedi ca imobilul revendicat nu a fost preluat cu titlu valabil de către stat.

Spre deosebire de reclamanta, recurenta in mod incontestabil, a dovedit ca imobilul a cărui restituire in natura se solicita in cauza de fata a fost preluat cu titlu valabil prin aplicarea prevederilor de naționalizare ale art.4 din Decretul nr. 92 din 1950.

Pe de altă parte prezenta acțiune este inadmisibila si prin prisma faptului ca reclamanta-apelanta, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu poate opune subscrisei S.C. DÎMBOVIȚA S.A. un „act preferat" in sensul art. 1295 Cod Civil.

A învederat recurenta că invocă aceasta deoarece sentința judecătoreasca pe care își bazează cererea principala, respectiv Decizia nr. 975/18.05.1998 pronunțata de instanța Tribunalului Dâmbovița, nu îi este opozabila întrucât nu am fost parte in litigiul respectiv.

Totodată, titlul reclamantei, respectiv Decizia nr. 975/18.05.1998 pronunțata de instanța Tribunalului Dâmbovița, a fost obținut in baza legii nr. 112/1995 care specifica ca se pot revendica apartamente si locuințe ilegal intrate in proprietatea statului.

In ceea ce privește imobilul din cauza de fata, din verificările făcute a rezultat ca imobilul revendicat a avut la inceput destinație de cârciuma, nicidecum de locuința.

A mai precizat recurenta că trebuie menționat ca, in cazul de fata, reclamanta a mai solicitat si primit in natura inca doua imobile in Orașul MORENI - care au avut intradevar destinația de locuințe, imobile ce nu se identifica cu imobilul aflat in litigiu.

Pentru reglementarea situației in spete similare in mod unitar prin prevederile Legii nr. 247/2005 s-a stabilit imperativ ca pentru imobilele intrate in proprietatea statului in mod legal pe baza unui titlu legal, solicitanții au dreptul la masuri recuperatorii - Decizia nr. 7526/2005 a înaltei Curți de Casație si Justiție.

In baza prevederilor art. 27 alin. 2 coroborat cu art. 28 din Legea nr. 10/2001 modificata si completata prin Legea nr. 247/2005 pentru imobilele evidențiate in patrimoniul societăților comerciale, persoanele care le revendica au dreptul la despăgubiri si masuri recuperatorii, iar imobilul revendicat in cauza de fata a intrat in patrimoniul autoarei recurentei in baza prevederilor Legii nr. 15/1990.

In concluzie, in cazul imobilelor preluate cu titlu valabil de către stat si deținute de către o societate comerciala privatizata "masurile recuperatorii se acorda de instituția publica implicata in privatizarea respectiva", respectiv A. București.

De asemenea, cererea este inadmisibila si pentru faptul ca societăților cu capital integral privatizat nu li se pot solicita restituirea in natura ori echivalent sau revendica părți din patrimoniul acestora in condițiile in care privatizarea a fost făcuta legal - fara a solicita anularea actelor de privatizare

A mai precizat recurenta că instanța poate retine cu ușurința temeinicia si legalitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2399/1998 încheiat intre S.C. DÂMBOVIȚA S.A. si .., deoarece acesta a fost încheiat înainte de pronunțarea Deciziei nr. 975 /1998 de Tribunalul Dâmbovița, deci înainte ca reclamanta-apelanta Boaltres F. sa emită vreo pretenție asupra imobilului revendicat in cauza.

Acest argument este întărit si menținut si de către Rezoluția data de către P. de pe lângă Judecătoria Moreni de neîncepere a urmăririi penale împotriva conducerii . a administratorului .>

La acea data, P. a stabilit indubitabil ca atât vânzătorul cat si cumpărătorul nu au știut la data respectiva ca exista un litigiu având ca obiect revendicarea unui imobil aflat in proprietatea vânzătorului.

Mai mult decât atât, prin răspunsurile la interogatoriul luat sub jurământ reprezentanților legali ai vânzătorului si cumpărătorului au declarat si in fata instanței de judecata ca nu știau de existenta acestui litigiu promovat de reclamanta Boaltres F..

In ceea ce privește titlul de proprietate al . a fost reținut ca valabil in mod irevocabil prin Decizia 1185/2004 a ICCJ București aflata in dosar la filele 64 - 65.

Privitor la obligația de plata către . pentru evicțiune recurenta a arătat că este neîntemeiata soluția pronunțata de instanța de apel in ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 75.400 lei (RON) reprezentând valoarea de circulație actualizata a imobilelor ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare pentru care s-a constatat nulitatea absoluta parțiala.

Prin decizia recurata, s-a constatat nulitatea absoluta parțiala a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. M. sub nr. 2399/06.06.1998 pentru suprafața de 900 mp teren si construcția aferenta in suprafața de 100 mp.

Imobilul - 900 mp teren + 100 mp construcție, conform deciziei recurate, trece in proprietatea reclamantei B. F., efectele de dezdăunare cu titlu de spor de valoare revenindu-i in totalitate reclamantei.

Imobilul - 944 mp + 376 mp construcții pentru care nu s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, rămâne in continuare in proprietatea paratei .. care urmează sa se bucure de toate drepturile ce ii revin din calitatea de proprietar.

A mai precizat recurenta că dacă se va considera ca este răspunzătoare pentru evicțiune in fata paratei .., urmează a se avea in vedere faptul ca nulitatea parțiala absoluta incumba, conform art. 1341 pct. 1 coroborat cu art. 1337 din Codul civil, pentru obligația de restituire a prețului contractului de vânzare-cumpărare proporțional si corespunzător cu suprafețele pentru care s-a anulat contractul.

Pe cale de consecința, recurenta este răspunzătoare pentru evicțiune proporțional cu suprafețele pentru care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, respectiv suprafața de 900 mp teren si construcția aferenta in suprafața de 100 mp.

Prin urmare, fiind răspunzătoare pentru evicțiunea parțiala a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2399/06.09.1998, va fi in situația de a restitui parțial prețul contractului - actualizat si nicidecum valoarea de circulație a imobilului restituit reclamantei, așa după cum in mod greșit s-a pronunțat instanța de apel.

A mai învederat recurenta că instanța de apel, in mod greșit, a obligat societatea la plata valorii de circulație a întregului imobil ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2399/06.09.1998, deoarece valoarea de circulație include si sporul de valoare al acestuia - din valoarea de circulație de 75.400 lei trebuie scăzuta valoarea in suma de 25.673 lei, rămânând doar de 49.727 lei.

Ori, prin obligarea recurentei la plata valorii de circulație a imobilului restituit aceasta este obligată in mod direct si la plata sporului de valoare.

In asemenea situație, prin decizia recurata, instanța de apel favorizează parata .. care ar primi astfel de 2 ori contravaloarea sporului de valoare: o data de la reclamanta si o data de la subscrisa - îmbogățire fora just temei.

A învederat recurenta că pentru soluționarea justa si corecta a cauzei trebuie avut in vedere faptul ca in cazul evicțiunii, nu se poate restitui valoarea de circulație atat timp cat, in conformitate cu art. 1341 pct. 1 coroborat cu art. 1337 din Codul civil, legiuitorul obliga la restituirea prețului.

Astfel, expertiza efectuata in cauza trebuia sa stabilească valoarea de circulație a imobilului in vederea stabilirii sporului de valoare a imobilului, acesta valoare de circulație neputând fi luata in considerare si/sau ca reper in vederea stabilirii sumei de restituit.

Într-o atare situație, recurenta fiind răspunzătoare pentru evicțiune pentru 900 mp teren + 100 mp construcție - imobil retrocedat reclamantei, este in situația de a restitui paratei .. prețul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2399/06.09.1998 proporțional cu suprafețele imobilelor restituite, respectiv suma de 12.370,77 lei ,actualizata cu dobânda de referința BNR sau suma de 11.900,23 lei actualizata in funcție de cotația valutei dolar american USD.

Pentru motivele învederate recurenta a solicitat admiterea recursului, cu modificarea a hotărârii recurate si, pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinica si nelegala.

În situația in care nu se va respinge acțiunea reclamantei, recurenta a solicitat exonerarea acesteia de la plata sporului de valoare a imobilului revendicat, iar în cazul menținerii restituirii în natură obligarea acesteia la plata sporului de valoare către parata ..

A mai solicitat recurenta ca în situația in care instanța va considera că este răspunzătoare de evicțiune fata de parata S.C. G. S.R,L., să fie obligată la restituirea către cumpărătoare a sumei de 12.370,77

lei cu titlu de restituire a prețului corespunzător.

La termenul de judecată din data de 8 decembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă a reținut că ulterior pronunțării Deciziei de casare nr. 942 din 20.11.2009 a Curții de Apel Ploiești – Secția Civilă și pentru cauza cu minori și de familie, prin care s-a stabilit cu caracter obligatoriu în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0130/19.06.1997, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Î. M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri și Consiliului L. Moreni, a fost adoptată și publicată Hotărârea de Guvern nr. 1634/2009, iar potrivit art. 19 din această hotărâre M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri a preluat și M. Î. M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri .

Întrucât în baza art.22 din același act normativ a fost abrogată HG nr. 4/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Î. M. și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri instanța de recurs a considerat că ulterior casării a avut loc transmisiunea calității procesuale pasive prin reorganizare ministerială, astfel încât calitate procesuală pasivă are M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri.

Intimata B. F. a formulat și depus la dosar concluzii scrise.

Curtea, analizând cererile de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:

Sub aspectul recursului declarat de pârâta . Curtea reține că un prim motiv de recurs vizează modul în care instanța de apel în rejudecare, după casarea cu trimitere a soluționat petitul referitor la nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de către aceasta cu pârâta . prisma dispozițiilor legale aplicabile și a prezumției de bună credință.

Ori, așa cum a reținut în mod corect și tribunalul o parte din aspectele legate de soluționarea capătului de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2399/06.07.1998 au fost dezlegate prin ultima decizie de casare pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Astfel, pe de o parte s-a stabilit că este suficient ca buna credință să existe în persona achizitorului, în speță ., întrucât acesta este singurul interesat să paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau în anulare, iar pe de altă parte că este necesară completarea de probe prin care reclamanta să facă dovada relei credințe a cumpărătoarei și aceasta din urmă a unor minime diligențe cu privire la regimul juridic al bunului înstrăinat.

Față de aceste împrejurări și de probatoriul administrat în mod legal a apreciat instanța de apel că atitudinea de pasivitate a cumpărătoarei nu este de natură să contureze buna credință a acesteia la facerea actului.

Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că nu putea constata că imobilele au fost naționalizate sau au fost scoase din circuitul civil, în temeiul vreunui act normativ de trecere în proprietatea statului și că, pe de altă parte, riscul evicțiunii a fost asumat pentru ipotezele că imobilele cumpărate „ar mai fi fost vândute, donate sau ipotecate...".

Tocmai din această renunțare a recurentei se naște prezumția că aceasta nu a depus niciun fel de diligențe pentru a strânge date cu privire la situația juridică a imobilului achiziționat, neproducând probe în acest sens așa cum s-a stabilit prin decizia de casare.

Pe de altă parte, Curtea constată că susținerea recurentei din cadrul motivelor de recurs în sensul că după cum a stabilit și decizia de casare, reaua-credință în privința vânzătorului nu afectează dreptul dobândit de aceasta prin contractul respectiv este lipsită de eficiență juridică.

Astfel, tribunalul a constatat nulitatea absolută parțială nu prin prisma relei credinței a vânzătoarei, ci în lipsa unor elemente privitoare la buna credință a cumpărătoarei.

Pentru motivele arătate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de recurs.

Sub aspectul celui de al doilea motiv de recurs Curtea reține că recurenta face referire la lipsa de temei legal a hotărârii și care ar fi fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 480, art. 481 și art. 489 – 492 Cod civ.

Primele două texte de lege – art. 480 și art. 481 din vechiul Cod civil, aplicabile speței, reglementau dreptul de proprietate și în lipsa unui alt temei legal au fost utilizate de practică și doctrină drept temei juridic al acțiunii în revendicare.

Existența însă a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil nu paralizează o acțiune cu un astfel de petit, în soluționarea sa aplicându-se reguli cristalizate de-a lungul anilor.

Celelalte texte de lege – respectiv art. 489 – 492 din vechiul Cod civil reprezentau sediul materiei pentru accesiunea imobiliară.

Ori, atâta vreme cât instanța de apel a dispus obligarea recurentei să lase reclamantei intimate în proprietate și posesie terenul de sub construcție și aferent acesteia nu mai sunt îndeplinite în persoana societății condițiile pentru a invoca instituția juridică în discuție.

Pentru motivele arătate Curtea constată că sunt nefondate și criticile recurentei subsumate celui de al doilea motiv de recurs.

Sub aspectul recursului formulat de recurenta .>Curtea reține că o primă critică a recurentei vizează autoritatea de lucru judecat a demersului judiciar al reclamantei.

În acest context Curtea reamintește că dispozițiile ce reglementează instituția autorității de lucru judecat au fost invocate și de către recurenta . în calea de atac exercitată împotriva Deciziei nr. 107/2009 a Tribunalului Dâmbovița, atât în ceea ce privește acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, cât și în ceea ce privește acțiunea în revendicare.

Pe de altă parte se reține că o parte din hotărârile invocate cu acel prilej în susținerea lucrului judecat sunt comune cu cele invocate de către recurenta . recursul pendinte.

Ori, cu privire la aceste aspecte s-a dat dezlegare cu caracter obligatoriu de către instanța de recurs prin ultima decizie de casare, stabilindu-se că în cauză nu operează autoritatea de lucru, cu excepția anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Așadar sunt nefondate criticile recurentei cu privire la existența în cauză a autorității de lucru judecat atât în ceea ce privește nulitatea absolută parțială a actului de înstrăinare, cât și în ceea ce privește revendicarea.

Sub aspectul criticilor vizând inadmisibilitatea solicitării de restituire în natură față de lipsa notificării Curtea reține că așa cum s-a stabilit și prin decizia de casare anterioară petitul privind revendicarea a fost întemeiat pe dreptul comun.

Într-o atare situație nu se poate vorbi de necesitatea urmării unei proceduri administrative prealabile sesizării instanței.

Totodată Curtea reamintește că instanța de recurs a stabilit cu caracter obligatoriu că în cauză de față acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, întrucât atât reclamanta, cât și pârâta . se prevalează de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la aceasta.

Față de cele învederate Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentei vizând inadmisibilitatea cererii de restituire în natură.

Pentru aceiași argumentație juridică sunt nefondate și susținerile aceleiași recurente în sensul că reclamanta avea în lumina reglementărilor speciale – Legea nr. 10/2001 și legea nr. 247/2005 dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Împrejurarea că hotărârile judecătorești invocate de către reclamantă nu i-ar fi opozabile recurentei nu poate fi reținută de Curtea de vreme ce acestea sunt pronunțate în materia dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, față de considerentele deciziei de casare cu privire la verificările ce urmează a fi efectuate pentru soluționarea revendicării modul de preluare a imobilului nu poate fi folosit drept un argument în sensul inadmisibilității demersului reclamantei.

Sub aspectul criticilor vizând modul de soluționare a cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de cele două recurente din litigiul de față Curtea reamintește că a analizat în precedentul prezentelor considerente, cu ocazia argumentației juridice în ceea ce privește recursul . de ce instanța de apel, în rejudecare după casarea cu trimitere a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente.

Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni nu poate fi invocată ca și o chestiune prejudicială deja tranșată, iar în speța pendinte soluția a fost pronunțată pe baza reținerii situației de fapt rezultată din probatorii.

Așadar și criticile vizând aceste aspecte sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile vizând întinderea garanției pentru evicțiune către recurenta . Curtea reține că în opinia recurentei . din urmă trebuia în mod legal obligată numai la restituirea prețului actualizat al contractului, iar nu la valoarea de circulație.

Ori și acestui aspect i s-a dat dezlegare de către instanța de recurs în ultima decizie de casare, Curtea stabilind cu caracter obligatoriu că se impune completarea probatoriilor în sensul ca expertul constructor să stabilească valoarea actuală de circulație a imobilului în componența existentă la data preluării de către stat, precum și sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor reprezentând sporul de valoare al fondului adus de ..

Mai mult decât atât instanța de recurs a reținut în mod expres că prejudiciul creat cumpărătoarei ca urmare a micșorării patrimoniului său corespunde valorii de circulație a imobilului, iar nu prețului primit actualizat, așa cum s-a susținut de .>

Instanța de apel în rejudecare nu a făcut altceva decât să se conformeze deciziei de casare, dispunând probe pe linia acesteia și pronunțându-se în concordanță cu îndrumările primite și dezlegările date problemei de drept a întinderii obligației de despăgubire în caz de evicțiune.

Așa fiind sunt nefondate criticile recurentei . la obligarea sa la plata valorii de circulație a imobilului restituit reclamantei.

Nefondate sunt și criticile aceleiași recurente în sensul că instanța de apel a procedat în mod nelegal la obligarea sa la plata valorii de circulație a întregului imobil.

În realitate, așa cum rezultă din conținutul raportului de expertiză constructor valoarea de circulație a fost stabilită numai pentru acea parte din imobil pentru care s-au admis pretențiile reclamantei în soluționarea capetelor de cerere având ca obiect constatare nulitatea absolută act și revendicare, iar suma respectivă a fost acordată cumpărătoarei.

În privința sporului de valoare acesta a fost calculat distinct, iar la plata sa către . a fost obligată vânzătoarea, ci reclamanta Boltes F..

Așadar, cumpărătoarea evinsă nu s-a îmbogățit fără just temei primind de două ori sporul de valoare – o dată de la reclamantă și o dată de la . acesteia din urmă fiind nefondate.

Față de argumentația pe larg expusă Curtea constată că sunt nefondate și criticile recurentei în sensul că expertiza efectuată în cauză trebuia să stabilească valoarea de circulație, numai pentru determinarea sporului de valoare.

Pentru toate motivele arătate, având în vedere textele de lege expuse, precum și dispozițiile art. 312 al. 1 Cod pr. civ. Curtea urmează să respingă ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursurile formulate de pârâtele .., cu sediul în Moreni, ., nr.15, județul Dâmbovița, S.C. DÂMBOVIȚA S.A., cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, împotriva Deciziei civile nr. 166 din 5 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă, în contradictoriu cu reclamanta B. F. domiciliată în Moreni, ., județul Dâmbovița și pârâții C. L. Moreni, cu sediul în Moreni, ., nr.15, județul Dâmbovița și M. E., Comerțului și Mediului de Afaceri, cu sediul în București, Calea V., nr.152, sector 1, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 19 ianuarie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

A. M. R. C. P. M. P.

GREFIER,

N. M.

Red.RAM

2ex./31.01.2012

d.f. nr. 897/2003 Judecătoria Moreni

j.f. P. D.

d.a. nr._ Tribunalul Dâmbovița – Secția civilă

j.a. D. Ș., A. S.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 51/2012. Curtea de Apel...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 14-05-2013,... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 517/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Uzucapiune. Decizia nr. 1728/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI Strămutare. Sentința nr. 24/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 51/2012. Curtea de Apel PLOIEŞTI