Revendicare imobiliară. Decizia nr. 66/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 66/2016 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 25-02-2016 în dosarul nr. 66/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 66
Ședința publică din data de 25 februarie 2016
Președinte - M. I. G.
Judecători - P. M. G.
- V. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de reclamantul N. I., domiciliat în comuna Cojasca, . împotriva deciziei civile nr. 682 pronunțată la 8 octombrie 2015 de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu pârâții M. M. D., domiciliată în București, ., .. B, .>L. I., domiciliat în comuna Cojasca, ., județ Dâmbovița și chemații în garanție M. M. D., domiciliată în București, ., ., . și M. I.- prin curator special G. P., domiciliată în București, L. Bradului, nr. 3, ., ..
Recurs timbrat cu 177,50 lei taxă judiciară de timbru, conform chitanței nr. 5034 care a fost anulată la dosar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-reclamant N. I. asistat de avocat S. D. din Baroul Prahova și intimatul-pârât L. I. asistat de avocat S. C. din Baroul Dâmbovița, lipsind intimata-pârâtă M. M. și intimații chemați-în garanție M. M. D. și M. I..
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea pune în discuție excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul-pârât L. I. prin întâmpinare.
Avocat S. C., având cuvântul, arată că recursul este motivat pe dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 7 din codul de procedură civilă de la 1865, care nu mai este în vigoare din data de 15.02.2013, când reglementarea cauzelor a început să fie guvernată de noul Cod de procedură civilă.
Conform Legii nr. 134/2010, noul Cod de procedură civilă se aplică tuturor cauzelor formulate după data de 15.02.2013, iar cauzele aflate pe rol la această dată sunt guvernate în continuate de Codul de procedură civilă de la 1865.
În noul Cod de procedură civilă recursul este prevăzut ca o cale de atac extraordinară, pentru motive strict reglementate și urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Deși prezenta cauză se află sub imperiul reglementărilor noului cod de procedură civilă, deoarece a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 29 iulie 2013, motivarea în drept a recursului se bazează pe dispozițiile vechiului cod.
Solicită admiterea excepției și respingerea recursului ca inadmisibil.
Cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat S. D., având cuvântul, arată că potrivit art. 27 NCPC, hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Acțiunea introductivă are la bază dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil, dar și situația faptică existentă încă din anul 1963, astfel încât, calea de atac este supusă prevederilor vechiului cod de procedură civilă.
De asemenea, conform art. 6 alin. 2 din Noul Cod Civil, faptele și actele juridice încheiate sau săvârșite înainte de . legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data producerii acestora.
Solicită respingerea excepției inadmisibilității recursului, ca nefondată.
Curtea rămâne în pronunțare asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată de intimatul L. I. prin întâmpinare.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față:
P. cererea înregistrată la Judecătoria Târgoviște sub nr._ , reclamantul N. I. a chemat în judecată pe pârâții M. M. și M. M. D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați aceștia să elibereze imobilul proprietatea sa care îi aparține din anul 1966, constând în casă de zid, acoperită și să i-l lase în deplină posesie și proprietate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că imobilul este format din trei camere, o cămară, două antreuri și trei anexe, bucătărie de vară, și are următoarele vecinătăți: la nord – C. D., la est – N. M., la sud - municipiul Targoviste, la vest – D. V.. La data de 02.08.1966 a încheiat cu numitul Ș. N. o chitanță sub semnătură privată, prin care acesta îi vindea în schimbul sumei de 34.000 lei locuința mai sus descrisă, iar de la acea dată și până în anul 1995 a folosit și plătit impozitul aferent acestei locuințe.
La data de 30.03.1995, Judecătoria Târgoviște a pronunțat sentința civilă nr. 2895 prin care se recunoaște valabilitatea chitanței sub semnătura privată din data de 02.08.1966, hotărâre ce reprezintă și titlul său de proprietate pe locuința respectivă.
În continuare, reclamantul a precizat că din cauza greșelii comisă de Comisia Locală Cojasca, care, în anul 1994, în mod nejustificat, a eliberat titlul de proprietate nr._ din 9.06.1994 pentru suprafața de 1000 mp fratelui reclamantului, numitul N. C., teren pe care se află casa de mai sus, el se găsește în situația de a nu-și putea folosi proprietatea.
In drept, reclamantul a invocat disp. art. 563 Cod civil, potrivit cărora proprietarul unui bun are dreptul la a revendica de la posesor sau de la o altă persoană care-l deține fără drept.
Pârâta M. M. D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului M. M., decedat la 14.11.2012 și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere faptul ca în acest moment nu mai deține în proprietate acest imobil, fiind vândut către L. I., conform contractului de vânzare cumpărare autentificat de BNP A. G. M. sub nr. 3726/30.09.2013.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că prin contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3413 din 31.08.2005 de BNP C. I., împreună cu defunctul soț a dobândit în proprietate un imobil locuință, cu anexe gospodărești și terenul aferent de 1462 mp, din măsurători 519 mp, identificat cu număr cadastral 203/1, și 943 mp cu număr cadastral 203/2, situat în ., T 25, parcelele 1002 și 1002/1 de la vânzătorii C. F. și C. F.. Aceștia, la rândul lor, au dobândit imobilul de la N. C., conform contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1260/25.06.2002 de BNP C. I..
Așa cum rezultă din contract, N. C. a dobândit imobilul prin decizia civilă nr. 87/17.01.2000, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în soluționarea dosarului nr. 5988/1999, rămasă definitivă și irevocabilă, astfel încât apreciază că, la acest moment, nu mai poate fi contestat titlul de proprietate al vânzătorilor ei.
Pârâta a precizat că imobilul pe care l-a cumpărat era înscris în cartea funciară și din anul 2005 și până în anul 2013, când l-a vândut, a avut o posesie netulburată. În cererea de chemare în judecată se invocă o greșeală în titlul de proprietate nr._/09.06.1994 emis de comisia Locală Cojasca, însă acest aspect nu poate fi invocat pe calea unei acțiuni în revendicare.
La 18.04.2014, reclamantul, prin apărător, a depus concluzii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. M. D., solicitând citarea în cauză, în calitate de pârât, și a numitului L. I., actualul proprietar al imobilului revendicat, pentru ca, în ședința publică din 05.04.2014, reclamantul, prin apărător, să-și precizeze temeiul de drept al cererii ca fiind disp. art. 480 vechiul cod civil, raportat la disp. art. 6 alin 2 din noul cod civil, față de momentul la care ar fi avut loc deposedarea fără drept a reclamantului de acest imobil.
Pârâtul L. I. a formulat întâmpinare prin care a arătat că, din motivarea cererii de chemare în judecată, nu rezultă dacă reclamantul formulează acțiune în revendicare sau o acțiune în evacuare, dacă obiectul material al acțiunii este un imobil – casă de locuit sau dacă este și suprafața de teren pe care se află această construcție, care este titlul de proprietate al reclamantului și ce se dorește în legătură cu terenul de 1000 mp, reconstituit pe numele numitului N. C., apreciind că se impune a se face aceste precizări.
Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3726/30 09 2013, autentificat de către Biroul Notarilor Publici „B. și Asociații” a cumpărat de la vânzătoarele M. M. D. și M. I., prin curator special G. P., un imobil compus din terenul de 1600 mp (1462 mp conform măsurătorilor cadastrale), intabulat în Cartea Funciară nr._ (număr CF 227)–Cojasca, județ Dâmbovița, situat în ., tarlaua 25, . pe acesta C 1, casă din paiantă, acoperită cu tablă, formată din trei camere, cămară și două antreuri, cu o suprafață de 63 mp, identificată cadastral cu nr. 203/1 – C 1, pentru care a achitat prețul de 10.000 euro.
Pârâtul a mai precizat că a cumpărat de bună-credință și cu convingerea că vânzătoarele sunt proprietarele terenului și casei pe care le înstrăinează. Reclamantul își dovedește dreptul de proprietate pentru casă cu sentința civilă nr. 2895/30 martie 1995, pronunțată de către Judecătoria Târgoviște în dosarul nr. 1942/1995, prin care s-a constatat valabilă vânzarea–cumpărarea intervenită între N. I. și Ș. N. pentru o casă compusă din trei camere, o cămară, două antreuri, o bucătărie de vară, un grajd, în . din data de 2 aug. 1966, în timp ce pentru terenul de 1600 mp intravilan, reclamantul nu are titlu de proprietate .
Pârâta a invocat inopozabilitatea sentinței civile nr. 2895/30 martie 1995, întrucât, potrivit principiului relativității, ea produce efecte numai asupra părților din acea cauză.
A menționat că dreptul de proprietate al reclamantului nu este intabulat, în timp ce dreptul său este intabulat în cartea funciară a localității Cojasca, potrivit încheierii nr. 4368/6.08.2002, situație în care, dacă se revendică imobilul, urmează ca instanța să procedeze la compararea titlurilor, dându-se eficiență actului transcris în cartea funciară.
De asemenea, a solicitat introducerea în cauză,în calitate de chemat în garanție, a numitei G. P., domiciliată în București, .. 3, . C 3, ., în calitate de curator special al minorei M. I., descendenta și moștenitoarea tatălui său M. M. care, alături de M. M. D. a vândut imobilul în litigiu pârâtului L. I..
Pe cale de excepție pârâtul L. I. s-a apărat invocând și disp. art. 1895 și următ. Cod civil, 1865, respectiv uzucapiunea scurtă de 10 la 20 de ani.
Astfel, la 25.06.2002 N. C., în prezent decedat, fratele reclamantului, a vândut soților C. F. și C. F. cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 3413/31 aug.2005, imobilul în litigiu, în baza deciziei civile nr. 87/2000 a Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a partajat, printre alții, și față de fratele său, N. I..
La data de 31.08.2005, dobânditorii de bună credință, soții C. F. și C. F., vând, tot prin act autentic notarial, același imobil soților M. M. și M. M. D.; la data de 30.09.2013 M. M. D. și fiica sa M. I., ca moștenitoare ale lui M. M., vând același imobil pârâtului L. I., tot prin act autentic de vânzare.
În lumina tuturor acestor date, a precizat pârâtul, începând cu soții C. „se câștigă cu bună credință și printr-o justă cauză un nemișcător” – art. 1895 cod civil - al cărui pretins proprietar, prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, locuia și locuiește în circumscripția Tribunalului Dâmbovița, unde se află și imobilul în litigiu, respectiv ..
Îndeplinindu-se aceste condiții, uzucapiunea este de 10 ani și se împlinește la data de 25.06.2012, în persoana soților M. M. și M. M., următorii dobânditori ai imobilului de la soții C., prin confuziunea celor două posesii de bună credință.
Conform art. 1897 cod civil, justa cauză de care face vorbire art. 1895 este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbului etc, iar conform art. 1898 cod civil, buna –credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Reclamantul, prin răspunsul la întâmpinare, a arătat că prezenta acțiune este o acțiune in revendicare imobiliară ce are ca obiect revendicarea casei de pe cei 1000 mp, dar și 1000 mp pe care se află casa și care s-au reconstituit, în mod eronat, fratelui său în baza prev. Legii nr. 18/1991 ca făcând parte din terenurile autorilor, solicitând instanței să facă aplicarea prev. art. III din Leg. 18/1991, așa cum a fost modificată în baza prev. Legii 169/1957.
Cu privire la modul de dobândire a imobilului de către cumpărători succesivi, se afirmă că toți au fost de rea credință, fiind de notorietate că aceste imobile se aflau în litigiu de ani de zile, dar, cu toate acestea, au cumpărat, crezând că reclamantul va renunța la acest drept avut din anul 1966, de la încheierea înscrisului cu primul proprietar, pentru care, la vremea respectiva, a plătit echivalentul celor 10.000 de euro tot invocați în întâmpinare.
Reclamantul a menționat că actul deținut de el din anul 1966, este înttemeiat din punct de vedere juridic tocmai pe sentința civilă nr. 2895/30.03.1995, sentință de care pârâții știau, dar au nesocotit-o.
S-a mai invocat faptul că, potrivit disp. art. 1294 din vechiul cod civil, una din condițiile esențiale ale unei vânzări valabile este ca cel care vinde să fie proprietarul acelui lucru vândut, deci prezenta vânzare – cumpărare are ca obiect un obiect al altuia și nu al adevăratului proprietar.
Cu privire la invocarea uzucapiunii de scurtă durată, în baza prev. art. 1895 și 1865 Cod civil vechi, reclamantul a arătat că lipsește buna credință, potrivit celor arătate de el.
In ședința publică din 16.06.2014 instanța a pus în discuție răspunsul la întâmpinare formulat de reclamant, care conține și o cerere în constatarea nulității unui titlu de proprietate emis în baza legii 18/1991, iar pârâții au declarat că se opun la primirea acestei cereri, nefiind formulată în termenul prev. de art. 204 NCPC, situație în care, reclamantul, prin apărător, a arătat că renunță la această cerere, înțelegând să solicite pe cale separată nulitatea titlului.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1113/13.03.2015 Judecătoria Târgoviște a respins cererea formulată de către reclamantul N. I. în contradictoriu cu pârâții M. M. D. și L. I., chemați în garanție fiind M. M. D. și M. I., prin curator special G. P., așa cum a fost precizată și a obligat reclamantul la 800 lei cheltuieli de judecată către pârâtul L. I., reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că reclamantul N. I. i-a chemat în judecată pe pârâții M. M. D., M. I., prin curator special G. M. și L. I., solicitând instanței să dispună obligarea acestora la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului a imobilului situat în ., format dintr-o construcție (cu trei camere, o cămară, două antreuri și trei anexe, bucătărie de vară) și suprafața de 1000 m.p teren aferent cu următoarele vecinătăți: la nord – C. D., la est – N. M., la sud- Drum județean spre municipiul Târgoviște, la vest – D. V., invocând disp. art. 480 vechiul cod civil.
Ca titlu de proprietate, reclamantul și-a întemeiat demersul pe sentința civilă 2895/1995 pronunțată de Judecătoria Târgoviște în dosarul 1942/1995 prin care s-a admis cererea reclamantului N. I. în contradictoriu cu pârâtul Ș. N., constatându-se valabilitatea convenției părților privind vânzarea-cumpărarea imobilului casă din zid învelită cu tablă galvanizată, compusă din trei camere, cămară, 2 antreuri, 2 sobe de teracotă și 3 anexe, o bucătărie de vară, un grajd și o fântână cu tuburi, situată pe teritoriul comunei Cojasca, jud. Dâmbovița (fila 4).
Pârâții au invocat, în dovedirea dreptului lor de proprietate, contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică încheiate cu vânzătorii.
Din analiza contractelor de vânzare cumpărare, instanța de fond a reținut că imobilul ce face obiectul litigiului a fost vândut în anul 2002 de N. C., în prezent decedat, fratele reclamantului, lui C. F. cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3413/31 aug.2005 (fila 61), vânzătorul fiind proprietar în baza deciziei civile nr. 87/2000 a Tribunalului Dâmbovița.
Potrivit acestei decizii (fila 39 a dosarului 5988/1999 atașat dosarului 5327/1998 al Judecătoriei Târgoviște, atașat la prezentul dosar), instanța, admițând apelul lui N. I., a dispus ieșirea din indiviziune și împărțirea averii rămasă de la autorii comuni, atribuind lui N. C. (lotul 2), o casă și terenul în suprafață de 1600 m.p (casa fiind compusă din 3 camere, o cămară, o bucătărie și două antreuri, potrivit motivării deciziei și rapoartelor de expertiză întocmite în dosarul de fond și suprafața de 1600 m.p apare în TP_/1994 emis pe numele N. C.), iar lui N. I. o casă în valoare de 83.824.550 ROL, care, potrivit aceleași motivări și rapoartelor de expertiză întocmite în dosarul de fond, este amplasată pe suprafața de 1000 m.p teren proprietatea lui N. I., casa fiind formată din 4 camere, verandă închisă, cămară și hol,
La data de 31.08.2005, soții C. F. și C. F., vând, tot prin act autentic notarial, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3413 din 31.08.2005 (fila 57) același imobil soților M. M. și M. M. D., iar la data de 30.09.2013 pârâtul L. I. dobândește, prin vânzare-cumpărare cu contractul autentificat sub nr. 3726/2013 (fila 63), de la M. M. D. și fiica sa M. I., ca moștenitoare ale lui M. M., imobilul în litigiu.
În anul 2008, reclamantul N. I. a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu N. C., Comisia Locală Cojasca și Comisia Județeană Dâmbovița prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate_/1994 emis pe numele N. C., reiterând, în fapt, o altă cerere ce făcuse obiectul dosarului_ al Judecătoriei Târgoviște, cereri ce au fost respinse pentru lipsa interesului în promovarea lor.
Cu privire la dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, casă și teren, instanța de fond a reținut în cauză puterea de lucru judecat de care se bucură decizia 2927/2000 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a soluționat problema proprietății asupra imobilului ce face obiectul prezentului litigiu, în sensul că s-a respins recursul declarat de N. I. împotriva deciziei 87/2000 a Tribunalului Dâmbovița, reținându-se că „singurul act de proprietate depus la dosar (n.n. cu privire la terenul în suprafață de 1600 m.p) este titlul de proprietate nr._/1994 eliberat de Comisia Județeană Dâmbovița reclamantului N. C.….
Titlul de proprietate nu a fost anulat și este anterior sentinței invocată de recurent (n.n. 2895/1995), prezentând aceleași vecinătăți cu cele menționate de recurent în acțiunea în constatare. Întrucât accesoriul urmează principalul, recurentul nu poate pretinde că este proprietarul unei construcții situată pe terenul altuia, putând pretinde cel mult un drept de creanță”.
Astfel, s-a apreciat că principiul puterii de lucru judecat impune ca drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.
Mai mult decât atât, CEDO, în cauza Zazanis și alții contra Greciei, a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune în discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă.
Cum nici până la acest moment nu s-a schimbat situația proprietății asupra imobilului, respectiv nu s-a anulat titlul de proprietate emis în baza dispozițiilor Legii 18/1991, instanța a reținut că proprietarul imobilului în litigiu era, la momentul înstrăinării, numitul N. C., autorul pârâților din prezenta cauză.
Potrivit art. 480 vechiul cod civil „ proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”, în timp ce acțiunea în revendicare este manifestarea procesuală a acestui drept de către proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Instanța a constatat, față de considerentele exprimate, că reclamantul nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra acestui imobil, care este unul și același cu cel dobândit de defunctul vânzător primar N. C. prin hotărârea de partaj și titlul de proprietate emis în baza legii fondului funciar, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expert M. C., motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, așa cum a fost precizată.
Potrivit disp. art. 453 cod procedură civilă, instanța a obligat reclamantul la cheltuieli de judecată către pârâtul L. I., onorariu apărător avocat I. G..
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel atât apelantul –pârât L. I., cât și apelantul reclamant N. I..
Pârâtul L. I. a susținut că singurul motiv de apel este acela că deși reclamantul a căzut întru totul în pretențiile sale, prin respingerea acțiunii instanța de fond i-a acordat în parte cheltuielile de judecată în sumă de 800 lei, fără a motiva că ele sunt acordate în parte, astfel că în mod normal instanța trebuia să acorde în întregime aceste cheltuieli, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului și a se dispune modificarea sentinței atacate în sensul obligării reclamantului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Reclamantul N. I. a solicitat a se efectua o readministrare a probelor deja încuviințate și administrate de instanța de fond, respectiv actele care au stat la baza deschiderii acțiunii cum sunt:chitanța din anul 1966 prin care apelantul reclamant a cumpărat casa și terenul aferent acesteia în suprafață de 1600 m.p. sentința civilă din anul 1995 prin care se consideră titlul de proprietate, sentința civilă din anul 1996.
S-a mai solicitat a se observa că în speța de față este vorba de o revendicare în cadrul căreia trebuia să se compare, nu actualele titluri de proprietate cum în mod eronat s-a întâmplat, ci actele de proprietate și calitatea adevăraților autori ai părților, respectiv care dintre proprietarii autori ai părților din prezentul dosar are calitatea de adevărat și autentic proprietar, Ș. N. sau N. C., că în speța de față nu s-a ținut cont de sentința civilă pronunțată în anul 2000 de către Judecătoria Târgoviște.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că în anul 1966 a cumpărat casa ce formează obiectul litigiului de față și terenul aferent acestei case de cca 1600 m.p., a locuit o perioadă în față și întrucât era plecat cu munca în țară a lăsat pe părinții săi și pe fratele său N. C. să locuiască în această casă care era mult mai bună decât casa părintească. După moartea părinților N. C. a deschis un dosar de partaj în care a inclus în mod eronat și casa ce îi aparținea reclamantului N. I. și nu părinților acestora, dosar definitivat prin decizia nr. 87/2000 în care instanța de judecată a pronunțat un partaj fără existența unui titlu, decizie care stă la baza tuturor actelor de vânzare cumpărare, iar prin sentința pronunțată de instanța de fond nu s-au comparat autorii părților din dosarul de fond.
Tribunalul Dâmbovița, prin decizia nr. 682 pronunțată la 8 octombrie 2015, a respins apelul reclamantului apelant N. I., a admis apelul pârâtului L. I. și a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul că a obligat reclamantul și la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată (în total 2000 lei) către pârât, păstrând restul dispozițiilor sentinței.
De asemenea, a fost obligat apelantul reclamant N. I. la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel către apelantul pârât L. I..
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că apelul declarat de reclamantul N. I. împotriva sentinței instanței de fond este nefondat, pentru următoarele considerente:
Apelantul, prin cele cinci motive de apel (deși le-a numerotat ca fiind șapte în mod eronat), a solicitat o reanalizare a actelor de proprietate ale părților și în special a actelor autorilor părților, precum și a sentinței civile nr. 87/2000 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, ce nu are la bază un titlu de proprietate pe casa ce face obiectul litigiului.
Imobilul în litigiu, revendicat de reclamantul N. I. îl constituie o casă compusă din trei camere, cămară, două antreuri și trei anexe, bucătărie de vară, pe care acesta pretinde că l-a dobândit la 2.08.1966 printr-o chitanță încheiată cu Ș. N., valabilitatea vânzării fiind recunoscută ulterior, prin sentința civilă nr. 2895/1995 pronunțată de Judecătoria Târgoviște și depusă la dosar alături de chitanța încheiată în 1966, dar și suprafața de 1000 mp pe care se află construcțiile (conform precizării la acțiune de la fila 97).
Pârâții inițiali, M. M. D. și M. M. (decedat la data introducerii acțiunii), dețineau un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul locuință și anexe, precum și terenul aferent de 1462 mp, încheiat cu vânzătorii C. F. și C. F., aceștia dobândindu-l, la rândul lor, printr-un contract încheiat în anul 2002 și autentificat sub nr. 1260/25.06.2002 la BNP C. I., de la N. C., care îl deținea conform Deciziei civile nr.87/2000 a Tribunalului Dâmbovița și titlului de proprietate nr._/1994 eliberat de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmbovița.
Respectivul titlu de proprietate fusese atacat de către apelantul reclamant în dosarul nr._ al Judecătoriei Târgoviște, iar acțiunea i-a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1599/12.03.2009 pronunțată de această instanță.
La rândul lor, M. M. D. și M. M. au înstrăinat imobilul lui L. I., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3726/30.09.2013, autentificat de BNP A. G. M. (filele 63-68 dosar fond).
Tribunalul a stabilit că în cauză s-a reținut de prima instanță, în compararea titlurilor, puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 2927/12.09.2000 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. 5337/2000 având ca obiect partaj succesoral, de pe urma defuncților N. M. și N. E., moștenitori ai acestora fiind și reclamantul din prezenta cauză, N. I. și autorul pârâților M., N. C., fratele reclamantului.
P. această decizie, s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul casă de locuit compus din 3 camere, 2 antreuri, cămară, din . se află situat pe un teren intravilan în suprafață de 1000 mp aparținând lui N. C., conform titlului de proprietate nr._/9.06.1994, astfel că accesoriul urmează principalul, iar pe de altă parte, casa respectivă a fost cumpărată de părinții părților de la preotul Ș. pentru intimatul N. C., prețul fiind achitat în întregime de aceștia, care însă l-au rugat pe pârâtul N. I. să încheie actul sub semnătură privată, tată acestora fiind handicapat.
P. urmare, instanța de apel a reținut că această decizie, opozabilă atât reclamantului cât și autorului pârâților, N. C., are putere de lucru judecat și față de cei care au dobândit proprietatea imobilelor de la N. C., neputându-se contrazice printr-o altă hotărâre judecătorească ceea ce s-a statuat în mod irevocabil anterior, printr-o altă hotărâre judecătorească.
Tribunalul a mai precizat că și dacă se compară titlurile de proprietate ale părților, se constată că acestea provin de la autori diferiți, astfel că va avea câștig de cauză acea parte care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, ori s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2967/2000 a Curții de Apel Ploiești, că dreptul preferabil este al lui N. C., autorul autorului pârâților, care s-a judecat în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză și a avut câștig de cauză în acțiunea de partaj, acesta deținând și titlu de proprietate valabil pentru terenul în litigiu.
Față de considerentele expuse, tribunalul a respins apelul reclamantului ca nefondat în temeiul dispozițiilor art.480 Noul Cod de procedură civilă.
Referitor la apelul declarat de apelantul L. I., tribunalul a apreciat că este fondat, câtă vreme cererea reclamantului în contradictoriu cu acesta a fost respinsă în totalitate, iar în virtutea dispozițiilor art. 453 Noul Cod de procedură civilă acesta datora pârâtului cheltuieli de judecată, în cuantum total de 2000 lei și nu de 800 lei, așa cum eronat a reținut prima instanță.
Astfel, la dosarul de fond, există atât onorariu de expert în cuantum de 1200 lei, achitat de pârâtul L. I. și nu de reclamant, cât și onorariu de avocat în cuantum de 800 lei (avocat I. G.), prin urmare suma la care trebuia obligat reclamantul cu titlu de cheltuieli de judecată era de 2000 lei în loc de 800 lei.
Față de considerentele expuse, conform art. 480 Noul Cod de procedură civilă, tribunalul a admis apelul declarat de apelantul pârât L. I. și a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul obligării reclamantului și la 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul L. I. (în total 2000 lei).
Tribunal a mai reținut că există depusă în apel și o chitanță în cuantum de 1500 lei achitată de pârât în dosarul nr. 7257/2013 la 2.06.2014, pe numele avocatului S. C., această chitanță fiind depusă și în copie la instanța de fond, însă a considerat o sarcină disproporționată și excesivă a pune în sarcina părții adverse onorariul pentru doi avocați angajați, aceasta fiind opțiunea părții care i-a angajat, astfel că nu a luat-o în considerare la stabilirea cheltuielilor de judecată.
Conform dispozițiilor art.453 Noul Cod de procedură civilă, apelantul reclamant N. I. a fost obligat la plata sumei de 2000 lei către apelantul pârât L. I., cu titlu de onorariu de avocat în apel.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul N. I., care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civilă.
A susținut recurentul că a solicitat instanței de fond și de apel să compare titlurile de proprietate pentru a da valabilitate celui mai preferabil din punct de vedere al dreptului de proprietate, drept absolut, perpetuu și imprescriptibil, respectiv a solicitat să se compare actul său de proprietate, care provine de la autorul inițial, Ș. N., precum și actul de proprietate care provine de la N. C. (care în perioada 1966-1980 a posedat efectiv imobilul în litigiu).
Învederează recurentul că instanța a dat întâietate actelor aparținând lui N. C., fără a lua în considerare ca toate actele de vânzare–cumpărare din dosar au la bază decizia nr. 87/2000 a Tribunalului Dâmbovita, hotărâre dată în lipsa unui titlul de proprietate pe bunul partajabil.
Precizează recurentul că prin decizia invocată mai sus s-a făcut partajul fără ca in titlul de proprietate ce a aparținut autorilor lui N. I. și N. C. sa fie menționat terenul de 1600 mp intravilan.
În raport de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei.
P. întimpinarea formulată, intimatele M. M. și M. I., prin procurator special G. P., au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală și temeinică, întrucât în mod corect instanța a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii de partaj.
Intimatul L. I., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția inadmisibilității recursului.
La termenul de judecată din 25.02.2016 Curtea a pus in discuția părților excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul L. I. și a rămas în pronunțare.
Analizând excepția sus-menționată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului cât și a textelor legale incidente, Curtea constată că aceasta este întemeiată, iar recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În dreptul procesual român, inadmisibilitatea unei căi de atac poate fi analizată din perspectiva faptului că mijlocul procesual ales de părți pentru valorificarea drepturilor și apărarea intereselor lor, fie nu este prevăzut de dispozițiile legale a fi exercitat în anumite situații, fie deși este reglementat din punct de vedere juridic, trebuie îndeplinite anumite condiții privind momentul la care acesta poate fi declanșat, condiții care nu se regăsesc în speța respectivă.
În pricina de față, din cuprinsul actelor și lucrărilor dosarului rezultă că recurentul din prezenta cauză, după . Noului Cod de procedură civilă, a investit instanța cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâților să elibereze imobilul proprietatea sa, constând în casă de zid, acoperită și să i-l lase în deplină posesie și proprietate .
P. sentința civilă nr. 1113/13.03.2015 Judecătoria Târgoviște a respins cererea formulată de către reclamant așa cum a fost precizată și l-a obligat pe acesta la 800 lei cheltuieli de judecată către pârâtul L. I., reprezentând onorariu avocat, iar Tribunalul Dâmbovița, prin decizia nr. 682 pronunțată la 8 octombrie 2015, a respins apelul reclamantului apelant N. I., a admis apelul pârâtului L. I. și a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul că a obligat reclamantul și la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată (în total 2000 lei) către pârât, păstrând restul dispozițiilor sentinței. În cuprinsul fiecăreia dintre hotărârile mai sus-menționate s-au explicat detaliat argumentele pentru care instanțele au ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Conform art. 457 din Noul Cod de Procedură civilă hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Calea de atac a unei hotărâri reprezintă o parte componentă din totalitatea mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv civil sau a unei situații juridice, dar și pentru asigurarea apărării părților în proces. Plecând de la ideea că obiectul căilor de atac nu îl mai constituie pretenția concretă dedusă judecății, ci hotărârea judecătorească, textul de lege menționat anterior reglementează o aplicare particulară a principiului legalității procesului civil înscris în dispozițiile art. 7 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă.
Pentru a proceda la analizarea excepției inadmisibilității, este necesară, din punct de vedere procedural, o analiză a dispozițiilor privind legea aplicabilă prezentului proces, respectiv dacă acesta este supus Codului de procedură civilă de la 1864 sau Noului Cod de procedură civilă, care a intrat în vigoare la 15.02.2013.
Conform art. 24 din NCPC „dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .”.
Potrivit expunerii de motive formulate la legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, pentru asigurarea previzibilității normei juridice, noul cod cuprinde soluții normative cu caracter de noutate în ceea ce privește aplicarea legii de procedură, înlocuind principiul aplicării imediate a noii norme de procedură, prevăzut în art. 725 alin. (1) C. 1865, cu acela potrivit căruia dispozițiile noii legi de procedură civilă sunt aplicabile numai proceselor și executărilor silite începute după . acesteia.
Ceea ce prezintă relevanță pentru stabilirea incidenței sau nu în cadrul unui proces a Noului Cod de procedură civilă, este data înregistrării cererii de chemare în judecată la instanță sau în ipoteza depunerii cererii la poștă, unități militare sau locuri de deținere, aceea a predării sale instituțiilor menționate.
În condițiile in care, în speța dedusă judecății, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la data de 29 iulie 2013 (așa cum reiese din ștampila aplicată pe cererea de la fila 3 dosar fond, la aceeași dată fiind depus la poștă și plicul cu care a fost comunicată acțiunea la judecătorie – fila 8 ), deci după . NCPC care a avut loc la 15.02.2013, rezultă că legea aplicabilă acestui proces este Noul Cod de Procedură civilă.
În art. 483 NCPC se reglementează obiectul recursului. În acest sens, în alineatul 1 se menționează că „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.
Mai departe, alineatul 2 precizează expres care sunt hotărârile care nu fac obiectul acestei căi de atac, respectiv „hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.”
În art. XVIII din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Codului de procedură civilă, care instituie aplicarea disp. art. 483 alin.2 din NCPC proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, se prevede că „ în procesele pornite începând cu 15 februarie 2013 și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct.1 lit.a)-i) din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.
Din analiza celor două texte de lege, se observă o restrângere a ariei hotărârilor care pot fi atacate cu recurs, care, corelată cu posibilitatea ca anumite categorii să fie atacate numai cu apel, configurează, într-un mod mai pronunțat față de vechea reglementare, caracterul de cale extraordinară de atac rezervată recursului.
Prezenta acțiune, prin care se solicită obligarea pârâților să elibereze imobilul proprietatea reclamantului, compus din construcția cu trei camere, o cămară, două antreuri, trei anexe, bucătărie de vară și suprafața de 1000 mp teren aferent și să îl lase acestuia în deplină proprietate și posesie, reprezentă o acțiune evaluabilă în bani, iar din cuprinsul cererii de chemare în judecată (fila 3 dosar fond), cât și a cererii depuse de apărătorul reclamantului la data de 02.10.2013( fila 24 dosar fond), în raport de care s-a stabilit și taxa de timbru aferentă acțiunii ( fila 32 dosar fond) rezultă ca valoarea imobilului a fost estimată la suma de 5000 lei.
În condițiile în care suntem în prezența unei cereri evaluabile in bani, iar valoarea acesteia este de 5000 lei, rezultă că sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. 2 NCPC, iar hotărârea pronunțată într-o astfel de cauză nu este supusă recursului .Raportat la această valoare, soluția primei instanțe era supusă numai apelului la tribunal nu și recursului, față de prevederile art. XVIII din Legea nr.2/2013 teza I final, mai sus-citat. Așadar în speță, prin hotărârea atacată cu prezentul recurs, în mod legal, Tribunalul Dâmbovița s-a pronunțat definitiv cu privire la apelul cu a cărui soluționare a fost investit.
În același timp, potrivit art. 634 alin.(6) NCPC, sunt hotărâri definitive orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Coroborând dispozițiile art. 483 alin.2 ( în forma aplicabilă procesului în curs) și art. 634 alin.(6) NCPC rezultă că recursul introdus împotriva unei hotărâri definitive este inadmisibil. .
P. urmare, în raport de argumentele expuse în precedent, excepția inadmisibilității invocată de intimatul L. I. este întemeiată, motiv pentru care instanța urmează să o admită și în baza art. 496 NCPC coroborat cu art. 483 alin. 2 NCPC, va respinge recursul ca inadmisibil.
Deoarece se află în culpă procesuală, în baza art. 453 NCPC, recurentul-reclamant N. I. va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimatul L. I., în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I DE :
Admite excepția inadmisibilității recursului.
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de reclamantul N. I., domiciliat în comuna Cojasca, . împotriva deciziei civile nr. 682 pronunțată la 8 octombrie 2015 de Tribunalul Dâmbovița în contradictoriu cu pârâții M. M. D., domiciliată în București, ., .. B, .>L. I., domiciliat în comuna Cojasca, ., județ Dâmbovița și chemații în garanție M. M. D., domiciliată în București, ., ., ., sector 2 și M. I.- prin curator special G. P., domiciliată în București, L. Bradului, nr. 3, ., ., sector 3.
Obligă recurentul să plătească intimatului 2000 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 februarie 20 16.
Președinte, Judecători,
M. I. G. P. M. G. V. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. GV
Tehnored.PJ
6 ex/ 07.03.2016
j.f. N. A. I.
j.a M. M., L. B.
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Sechestru asigurător. Decizia nr. 386/2016. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 80/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
