Cereri. Decizia nr. 1778/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1778/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 1007/59/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1778
Ședința publică de la 12 Decembrie 2013
PREȘEDINTE :A.-M. N.
JUDECĂTOR :M. G.
JUDECĂTOR: DR.L. L.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea contestației în anulare formulată de contestatorii P. M., S. A., S. P.-B. prin reprezentanți legali S. A. și L., S. V. și S. L.-L. în contradictoriu cu intimatul W. R.-P. împotriva Deciziei civile nr. 1226 din 1.10.2013 a Curții de Apel Timișoara.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă mandatarul intimatului, domnul H. R., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform dispozițiilor art.98 C.pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând că intimatul a depus la dosar, prin Registratura instanței la 26 noiembrie 2013, întâmpinare.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată cererea în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia.
Mandatarul intimatului solicită respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite a hotărârii atacate conform întâmpinării, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare, constată următoarele
P. Decizia civilă nr. 1226 din 1.10.2013, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de pârâta P. M. împotriva dispoziției din decizia civilă nr. 155/A/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă prin care i-a fost respinsă acesteia cererea de sesizare a Curții Constituționale precum și recursul declarat de pârâții P. M., Stratilă V., Stratilă A., Stratilă L. – L. și Stratilă P. – B. – asistat de ultimii doi pârâți – împotriva aceleiași decizii.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că prin Decizia civilă nr. 155/A/27.02.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă, statuând în prealabil asupra unei cereri incidentale, a respins ca inadmisibilă cererea pârâților P. M., Stratilă A., Stratilă P.-B., Stratilă V. și Stratilă L.-L. de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 131/2, art. 132/1/2, art. 38/1, art. 5 din Legea nr. 304/2004 republicată, în raport cu dispozițiile art. 124/2/3, art. 126/5 teza 1, art. 129, art. 73/2 lit. l, art. 16/1-2, art. 20, art. 21/1-3, art. 1/1-5, art. 2/2 din Constituția României.
P. această hotărâre s-a statuat și asupra fondului cauzei, în sensul că a fost respins apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr._/10.12.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara dar a fost admis apelul declarat de reclamantul W. R.-P. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte în sensul că, prin admiterea în parte a acțiunii reclamantului, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în municipiul Timișoara, ., ., jud. T., fiind menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de 12,6 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxele judiciare, la fond și în apel, pentru petitul din cerere care i-a fost admis.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că este necesar a analiza, în respectarea dispozițiilor deciziei de casare, potrivit cu art.315 C.pr.civ., precum și din rațiuni de logică juridică, în mod prioritar, apelul declarat de pârâți, care critică sentința atacată sub aspectul lipsei procurii date mandatarului reclamantului la data introducerii acțiunii, împrejurarea ce, dacă ar fi reținută ar conduce la anularea cererii introductive, paralizând astfel, pe cale de excepție, analiza în fond a acesteia. Astfel tribunalul a conchis că criticile aduse sentinței sub acest aspect sunt nefondate, apreciind că în mod judicios a reținut judecătoria că perfectarea mandatului de reprezentare în procesul pendinte, în formă autentică, în acord cu art.68 alin.1 C.pr.civ., chiar la o zi după introducerea acțiunii reclamantului prin mandatar, echivalează juridic cu ratificarea expresă a mandatului potrivit art.1546 alin.2 C.civ.
Astfel, s-a considerat că nu se poate reține decât că mandatarul a acționat în respectarea voinței reclamantului, manifestând această voință în concret prin introducerea acțiunii, iar actul realizat (cererea de chemare în judecată) de „mandatar în afara limitelor puterilor încredințate” a fost înscris în aceste limite cu efect retroactiv prin darea procurii autentice din data de 14.08.2009, prin care numitul H. R. a fost împuternicit a-l reprezenta pe reclamant în dosarul de față în toate gradele de jurisdicție. Ținând cont de faptul că ratificarea valorează mandat, tribunalul a apreciat că în speță s-a făcut dovada calității de reprezentant a mandatarului, care a acționat legal pentru reclamant prin formularea acțiunii pendinte.
Reproșul adus instanței de fond de a fi reținut în mod greșit că este vorba despre o eroare materială în privința prenumelui mandatarului în cuprinsul procurii autentice, în opinia instanței de apel, nu este întemeiat, întrucât atât în fața primei instanțe, cât și în apel s-a procedat la verificarea datelor de identificare ale numitului H. R. (C.N.P., număr și . de identitate) și s-a constatat că ele corespund cu cele reținute în cuprinsul procurii autentice. Sub acest aspect s-a concluzionat că mandatarul H. R. este una și aceeași persoană cu indicatul H. R. și că numai o eroare materială poate explica greșeala în privința prenumelui menționat. Observând că pârâții tind a acredita ideea că instanța a rectificat eroarea materială din cuprinsul actului notarial (procura), deși nu avea căderea de a proceda astfel, tribunalul a constatat că afirmația nu este susținută, întrucât instanța nu a rectificat în niciun fel eroarea materială, ci doar a verificat identitatea dintre persoana mandatarului reclamantului prezent în ședința de judecată cu cea evidențiată în procura autentică.
Raportat la împrejurarea că instanța de fond a consemnat greșit numele mandatarului, s-a stabilit că aceasta se circumscrie evident unei erori materiale a instanței, în accepțiunea dată noțiunii de art.281 alin.1 C.pr.civ.
Pentru argumentele prezentate, tribunalul, văzând că criticile pârâților sunt nefondate, potrivit cu art.296 C.pr.civ. a respins ca atare apelul pârâților
În consecință, procedând la analizarea motivelor de apel ale reclamantului, tribunalul a constatat că în mod justificat s-a reproșat judecătoriei că ar fi procedat la interpretarea eronată în cauză a prevederilor O.U.G. nr.44/2009, cu neobservarea și nevalorificarea judicioasă a particularităților cauzei, întrucât unicul articol al acestei ordonanțe dispune fără echivoc că „durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocațiune, în condițiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.
Față de textul legal precitat, tribunalul a conchis că rezultă, fără de tăgadă, că prorogarea legală a contractelor de închiriere pentru care a operat tacita relocațiune în condițiile dreptului comun operează doar în privința, respectiv, pentru locuințele aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ teritoriale la data intrării în vigoare a ordonanței.
În speța dedusă judecății însă, s-a constatat că urmare a pronunțării sentinței civile nr.3891/11.04.2006 pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1190/R/21.09.2007 a Tribunalului T., reclamantul a devenit proprietar exclusiv asupra imobilului constând din apartamentul nr.2 situat în Timișoara, ., . de sistare a stării de coproprietate ce a purtat până la acel moment asupra imobilului atât în folosul reclamantului, cât și al statului. S-a apreciat că de vreme ce sentința civilă deja indicată a fost pronunțată și în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, chiriași ai apartamentului nr.2, care au dobândit calitatea de parte în dosarul de sistare a stării de coproprietate, se impune cu forța evidenței concluzia că dreptul reclamantului tranșat jurisdicțional le-a devenit opozabil din momentul pronunțării deciziei irevocabile, hotărârile judecătorești producând în principal efecte inter partes.
În plus, s-a avut în vedere că la data de 06.08.2009, dreptul reclamantului de proprietate asupra întregului imobil în cotă de 1/1 parte s-a înscris în cartea funciară, dreptul său devenind opozabil terților.
S-a concluzionat astfel că prelungirea de către Statul român la data de 24.08.2009, ulterior înscrierii dreptului reclamantului în cartea funciară, a contractului de închiriere perfectat încă din anul 2000 cu pârâții nu mai este una valabilă, prin raportare la dispozițiile supra citate ale O.U.G. nr.44/2009, prorogarea locațiunii fiind realizată de o persoană ce nu mai avea niciun drept asupra imobilului în litigiu, el însuși (imobilul) nemaicircumscriindu-se prevederilor legale menționate. Totodată s-a arătat că această opinie este confirmată și de poziția procesuală a Primăriei municipiului Timișoara ce a menționat că aplicarea ștampilei pe contractul de închiriere a reprezentat o eroare.
Împrejurarea că statul, în absența oricărui drept asupra imobilului litigios și în nerespectarea dispozițiilor O.U.G. nr.44/2009, a procedat la prelungirea locațiunii cu pârâții, nu-i poate fi opusă cu succes reclamantului, proprietar exclusiv, față de care contractul de locațiune reprezintă un res inter alios acta, astfel că față de el prorogarea în discuție nu este aptă a produce efecte juridice (contractul fiind prelungit, de persoane care nu mai pot justifica legitim nici un drept asupra imobilului, situație, cunoscută din chiar procesul de partaj). Față de cele expuse, tribunalul a apreciat că nici susținerea pârâților, din apărare, că ar fi trebuit promovată o acțiune în anularea contractului de închiriere nu poate fi reținută, reclamantul nefiind parte a acestui contract, ci un terț care acționează în virtutea și apărarea atributului folosinței circumscris dreptului său de proprietate ce se impune a fi respectat de părțile contractante ale locațiunii ținute să nu aducă prin nimic atingere dreptului reclamantului opozabil erga omnes.
În aceeași ordine de idei, s-a considerat că nu poate fi reținută nici afirmația pârâților în sensul că reclamantul avea la îndemână o acțiune în revendicare și nu una în evacuare, cât timp cel dintâi tinde la redobândirea atributului folosinței de la pârâții ce prevalează, fără fundament legal, așa cum s-a dovedit mai sus, un titlu locativ. În condițiile în care, pârâții, nedeținând un contract de închiriere perfectat cu proprietarul actual al imobilului după august 2009, contract care să justifice titlul lor locativ nici nu pot fi considerați de bună credință, ei încălcând constant dreptul de proprietate al reclamantului recunoscut jurisdicțional și punându-l în situația suportării unei sarcini excesive și exorbitante, din moment ce de circa 3 ani și jumătate nu se poate bucura de atributele dreptului său de proprietate.
Instanța de control judiciar a păstrat însă soluția primei instanțe cu privire la petitul vizând obligarea pârâților la plata chiriei lunar către reclamant pentru perioada mai 2006-iulie 2009, reținând că se verifică faptul că între acesta și pârâți nu a existat un contract de locațiune care să-l îndreptățească la o astfel de pretenție ce trebuie obligatoriu a-și găsi sorgintea într-un contract de închiriere încheiat, prin ipoteză între reclamant și pârâți. Pe cale de consecință, s-a stabilit că nici solicitarea compensării chiriei pretinse cu contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu nu poate fi admisă, aceeași soluție și pentru aceleași argumente impunându-se și pentru obligarea pârâților la plata unei chirii lunare până la evacuarea efectivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P. M. împotriva dispoziției prin care Tribunalul T. a respins ca inadmisibilă cererea pârâților de sesizare a Curții Constituționale.
Printr-o altă cerere, aceeași pârâtă, alături de toți ceilalți pârâți: Stratilă A., Stratilă L.-L., Stratilă P.-B. și Stratilă V. au declarat recurs împotriva deciziei solicitând modificarea ei și a sentinței, în parte, în sensul respingerii acțiunii civile formulate de reclamantul W. R.-P., cu cheltuieli de judecată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., art. 3051 C.pr.civ., art. 306/2 C.pr.civ., art. 312/1/2/3 C.pr.civ. și altele, pe legislația națională, europeană și comunitară incidente în cauză iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
În concret, s-a susținut că instanța nu a avut în vedere judecarea cu prioritate a cererii de revizuire așa cum s-a dispus de către instanța de casare și trimitere.
De asemenea, s-a criticat decizia sub aspectul interpretării dispozițiilor legale privind mandatul de care s-a prevalat reprezentantul în proces al reclamantului, neputându-i fi create acestuia mai multe puteri decât i s-au atribuit și, în plus obligarea lui la a-și cere scuze publice, la a plăti 8000 lei despăgubiri pentru daune materiale și 8000 lei despăgubiri pentru daune morale și la a i se anula procura, câtă vreme, în apărările sale, i-a defăimat pe pârâți și pe apărătorul său.
Dezvoltând motivele de recurs pârâții au arătat că procura din 28.01.2010 de care s-a prevalat mandatarul reclamantului i-a fost dată acestuia pentru alte dosare decât cel din discuție, procura specială în acest sens fiindu-i dată abia ulterior.
În ceea ce privește titlul locativ al pârâților, ei susțin că nici până în prezent acesta nu e anulat, el fiind prelungit până în 19.05.2014, de aceea greșit s-a considerat de către tribunal că prelungirea contractului lor de închiriere, aprobată de Primăria municipiului Timișoara, nu este opozabilă reclamantului.
Statului nu i s-a făcut opozabilă sentința civilă nr. 3891/11.04.2006 a Judecătoriei Timișoara și nici decizia civilă nr. 1190/R/21.09.2007 a Tribunalului T. în baza cărora reclamantul W. R.-P. și-a intabulat fraudulos titlul de proprietate în cotă de 1/2 asupra imobilului în litigiu, fără a se observa că statul nu a avut niciun folos din procesul de sistare a stării de coproprietate, folosul fiind doar pentru reclamant și pentru Primăria municipiului Timișoara și Consiliul Local al municipiului Timișoara care s-au apărat ineficient și care nu au arătat titularul adevărat al dreptului conform art. 64 și 66 C.pr.civ. și nr. Legii 213/1998.
Chiar și în doctrină s-a menționat că nu sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat hotărârile care condamnă la un lucru ilicit sau contrar ordinii de drept.
În atare condiții, încheierea dată de O.C.P.I. nr._/6.08.2009 în baza căreia s-a intabulat în C.F. este nulă total și absolut.
S-a mai arătat că în dosarul nr._/2005 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 3891/11.04.2006, în pofida expertizei judiciare care a evidențiat statul ca proprietar al cotei de 1/2 din imobilul în discuție, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea în sistarea coproprietății, în contradictoriu cu instituțiile menționate care nu aveau o asemenea calitate.
Astfel, se impunea suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr._/325/2012 având ca obiect rectificare de carte funciară unde figurează ca și chemat în garanție inclusiv statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, lucru pe care instanțele, în mod nejustificat, l-au refuzat, fiind astfel avantajate jocurile crimei organizate în afaceri imobiliare.
Greșit le-au fost refuzată pârâților înscrierea în fals a Încheierii de C.F. prin care reclamantul și-a intabulat dreptul de proprietate, ceea ce denotă lipsa de independență și autonomie a instanței, aspect ce susține și cererea lor de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a textelor menționate.
S-a reproșat instanței de apel neincluderea în dispozitiv a soluției de respingere a acestei cereri precum și omisiunea de a indica calea legală de atac a recursului în 48 de ore de la pronunțare, soluția pronunțată în această privință fiind și nemotivată corespunzător.
Aceleași apărări de fond au fost reiterate și dezvoltate în notele de ședință și în concluziile scrise formulate de pârâți pentru termenul de 1.10.2013 pentru când s-a amânat pronunțarea deciziei.
P. întâmpinarea formulată în cauză, intimatul reclamant prin mandatarul său a solicitat respingerea recursurilor pârâților ca nefondate considerând că instanțele anterioare au apreciat corect legea constatând că pârâții nu mai au un titlu locativ valabil pentru imobilul în cauză și că nu îi defăimează pe aceștia, însă îi apreciază ca abuzivi conform numeroaselor lor acțiuni, manifestări maniace, atitudini și comportări anormale.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 al. 2 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce privește recursul declarat de pârâta P. M. împotriva dispoziției din decizie referitoare la respingerea cererii pârâților de sesizare a Curții constituționale, Curtea constată că criticile sale sunt neîntemeiate.
Pârâții au solicitat sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a mai multor texte din Legea nr. 304/2004 – republicată – privind organizarea judiciară, respectiv a art. 131/2, a art. 132/1/2 (referitor la bugetele instanțelor și parchetelor), a art. 38/1 (referitor la consacrarea judecătoriilor ca instanțe fără personalitate juridică) și a art. 5 (care prevede că Ministerul Justiției asigură buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public), texte de lege care – așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel – nu au legătură cu aspectele de fond ale cauzei cu care a fost investită, potrivit competențelor sale materiale și funcționale, (întrucât ele privesc o acțiune în evacuare formulată de reclamantul W. R.-P. împotriva pârâților), aceste texte fiind consacrate doar în scopul de a permite funcționarea conformă a justiției ca serviciu public, aspect care nu face, în mod evident, obiectul judecății în cauza de față.
P. urmare, în mod corect s-a constatat de către tribunal că textele pretinse a fi în dezacord cu Constituția nu au nicio legătură cu cauza dedusă judecății, motiv pentru care, justificat s-a constatat că cererea pârâților este inadmisibilă în sensul dispozițiilor art. 29 al.1 din Legea nr. 47/1992.
Faptul că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale nu a fost inserată în dispozitivul deciziei nu afectează de nulitate această hotărâre câtă vreme ea a făcut obiectul discuțiilor și al statuării în prealabil judecății propriu-zise, în considerarea naturii sale de incident procedural iar acest lucru a fost consemnat în practicaua deciziei.
Nu se poate dispune, totodată, anularea deciziei pentru omisiunea indicării termenului de recurs specific acestei instituții (48 de ore de la pronunțarea hotărârii), având în vedere că neobservarea acestui lucru nu a condus la o vătămare a interesului pârâților ce nu ar putea fi altfel remediată ( art. 105 al. 2 C.pr.civ.), din moment ce ei, cunoscând regimul acestei căi de atac, au utilizat-o în termenul legal.
Rezultă, deci, că critica de nelegalitate, din acest punct de vedere, a deciziei Tribunalului T. nu se confirmă, din care cauză recursul pârâților în această privință este nefondat.
Curtea constată că recursul lor este, în egală măsură, nefondat și în privința celorlalte critici inclusiv a acelora aduse modului de soluționare a fondului cauzei.
Într-o corectă observare și respectare a principiului ierarhiei căilor de atac rezultă că în mod justificat Tribunalul T. a înaintat Curții de Apel Timișoara dosarul de față în care pârâții au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 155/A/27.02.2013 urmând ca după finalizarea judecării recursului dosarul să-i fie returnat în vederea soluționării cererii de revizuire formulate de pârâți împotriva aceleiași decizii de apel, criticile lor din recurs la adresa tribunalului, fiind, din această cauză neîntemeiate.
Neîntemeiate sunt și criticile acestora privind respingerea cererii lor de suspendare a judecății apelului până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/325/2012 al Judecătoriei Timișoara având ca obiect rectificare de carte funciară, ținând cont că în raport de obiectul cauzei de față, nu există premiza ca soluția din acel dosar să aibă influență asupra modului de soluționare a cauzei de față, în sensul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.pr.civ.
În ceea ce privește criticile de fond, la adresa deciziei din apel, Curtea constată că și acestea sunt neîntemeiate.
Rezultă astfel că obiectul cauzei de față este solicitarea reclamantului W. R.-P., proprietar al apartamentului 2 din imobilul în litigiu, de preluare a posesiei materiale a bunului său, prin evacuarea pârâților.
În atare condiții, instanța nu avea a verifica decât dacă reclamantul are calitate de proprietar pentru a solicita evacuarea pârâților și dacă aceștia aveau la data introducerii acțiunii (13.08.2009) un titlu valabil care să justifice opoziția lor la admiterea acțiunii reclamantului precum și rămânerea lor în posesia spațiului.
Din acest punct de vedere s-a observat că reclamantul avea la momentul respectiv calitatea de proprietar unic al apartamentului locuit de pârâți, ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (decizia civilă nr. 1190/R/2007 a Tribunalului T., precedată de sentința civilă nr. 3891/2006 a Judecătoriei Timișoara) prin care s-a sistat coproprietatea dintre reclamant și Consiliul Local al municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara, fiindu-i atribuită proprietatea întregului apartament, cu obligația reclamantului de a plăti sultă coproprietarilor menționați, pentru cota lor de 1/2.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se opune astfel, total și absolut, rediscutării în cauza de față, a calității de coproprietari ai instituțiilor menționate în dosarul de partaj, o asemenea discuție dorită de recurenții pârâți fiind în măsură să afecteze siguranța raporturilor juridice dar și dreptul părților la un proces echitabil, așa cum el e consacrat de jurisprudența C.E.D.O. exprimată în aplicarea art. 6 par. 1 al. Convenției Europene a Drepturilor Omului (ca de exemplu, în cauza A. contra România).
Concluzionând, rezultă că la data introducerii acțiunii, reclamantul avea legitimare procesuală activă pentru a solicita evacuarea pârâților.
În ceea ce privește pretinsa lipsă de legitimare a prezenței în proces a reprezentantului acestuia, numitul H. R., Curtea urmează a constata – la fel ca și instanța de apel - că ea nu se confirmă în cauză, câtă vreme, deși în ziua introducerii acțiunii acesta nu avea o procură specială pentru susținerea acestei cauze, o zi mai târziu, respectiv la data de 14.08.2009, el a primit o astfel de împuternicire care valorează o ratificare a demersurilor sale, în sensul dispozițiilor art. 1546 al. 2 C.civ.
În ceea ce privește fundamentul cererii reclamantului de evacuare a pârâților, Curtea va reține că la momentul introducerii acțiunii ei nu mai puteau, în mod valabil, opune acestuia un drept legitim de ocupare a apartamentului.
P. faptul participării lor în procesul de partaj prin care reclamantul la data de 21.09.2007 a devenit, în mod irevocabil, proprietar unic al apartamentului ocupat de pârâți, ei au putut afla în mod direct și nemijlocit atât acest lucru cât și faptul că, în virtutea O.U.G. nr. 44/2009 (a cărei necunoaștere nu o pot invoca în susținerea apărărilor lor), prelungirea contractului lor de închiriere, de către statul neproprietar, nu mai putea avea loc la data de 24.08.2009 (astfel cum s-a procedat), eroare pe care, de altfel, Primăria municipiului Timișoara a recunoscut-o și și-a asumat-o așa cum rezultă și din comunicările scrise făcute pârâtei P. Maricia (fila 32 dosar recurs) și mandatarului reclamantului (fila 31 același dosar). Datorită acestui fapt statul nu mai putea percepe de la pârâți nici chirie după acest moment.
Rezumând cele anterior expuse, rezultă că prin soluția de evacuare a pârâților dispusă în apel, Tribunalul T. a făcut o corectă interpretare a stării de fapt ce caracterizează raporturile juridice dintre părți precum și o aplicare corectă a legii la cauza dedusă judecății.
În legătură cu cererea formulată în apel de pârâți la data de 13.11.2012 pentru termenul de judecată din 14.11.2012 (întemeiată pe dispozițiile de drept material consacrate de actualul Cod civil: art. 252, 253, 255, 58, 60, 70 și 72), referitoare la modul insultător în care mandatarul își face apărările în cauză și prin care s-a solicitat constatarea caracterului ilicit al faptelor sale și obligarea lui la a-și cere scuze publice, Curtea a constatat că această cerere de substanță a fost formulată pentru prima oară în apel și, de aceea, este inadmisibilă conform art. 294 C.pr.civ., neputând beneficia astfel de o soluție favorabilă pârâților.
Pentru aceleași argumente de drept este inadmisibilă și solicitarea formulată în cadrul aceleiași cereri de obligare a mandatarului reclamantului la plata sumei de 8000 lei despăgubiri pentru daune materiale, a sumei de 8000 lei despăgubiri pentru daune morale precum și anularea procurii sale.
Având în vedere toate considerentele de drept și de fapt expuse în cuprinsul prezentei, Curtea a respins ca nefondate recursurile pârâților.
De asemenea, instanța de recurs a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva Deciziei civile nr. 1226 din 1.10.2013 a Curții de Apel Timișoara au formulat contestație în anulare contestatorii P. M., S. V., S. A., S. L.-L. și S. P.-B. prin reprezentanți legali S. A. și S. L.-L., precum și împotriva Deciziei civile nr. 155/A/27.02.2013, pronunțata de Tribunalul T., Secția I - A Civila, in dosar nr._, a celorlalte hotărâri judecătorești date in acest dosar; Sentința civila nr._/10.12.2009, pronunțata de Judecătoria Timișoara in dosar nr._/ 325/ 2009, in contradictoriu cu reclamantul W. R. P., solicitând anularea Deciziei civile nr.1226/ 01.10.2013 si reluarea judecății de la cel din urma act de procedura rămas neviciat si rejudecând recursul să fie admis, casând/ modificând in parte Decizia civila nr.155/ A/ 27.02.2013 a Tribunalului T. in dosar nr._, Secția l-A Civila, respingând apelul lui W. R. P..
In temeiul art.319 ind.1 Cod proc. civila, solicită suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere, urmând să depună cauțiunea conform art.403 alin.3 si 4 Cod proc.civila.
Solicită cheltuieli de judecata .
În motivarea contestației în anulare arată că prin Decizia civila nr.1226/01.10.2013 s-a respins recursul formulat de contestatori. Hotărârea a fost data de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publica privitoare la competenta. Instanța de recurs nu putea sa eludeze eroarea judiciara comisa pana in prezent, in sensul ca se admite evacuarea dintr-un imobil in care o cota de 1/2 apartenenta Statului roman, prin frauda a trecut la reclamantul intimat W. R. P., prin Sentința civila nr. 3891/11.04.2006 data de Judecătoria Timișoara in dosar nr._/2005, fara ca Statul roman sa fie chemat in judecata, efectiv citat si reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice si fara sa i se faca opozabila o astfel de hotărâre prin care s-a dispus sistarea coproprietatii cu Statul in regim de drept comun, iar in proces figurând ca parate: Consiliul Local al Municipiului Timișoara si Primăria Municipiului Timișoara.
Instanța de recurs nu avea ca si competenta sa nu sancționeze eroarea judiciara semnalata si prin aceasta sa se prejudicieze Statul roman in calitate de proprietar al unui bun imobiliar închiriat contestatorilor. Puterea judecătoreasca nu poate acționa, dicta, controla Statul fara sa-si depășească rolul, atribuțiile si neamestecul. A proceda astfel, duce la subminarea siguranței de stat. Nimeni, nici un grup de persoane nu pot exercita suveranitatea in nume propriu. Nu te poti folosi de justiție, care este monopol de stat impotriva intereselor Statului roman, nesanctionand frauda ce a generat un lant de erori judiciare care a condus la intabularea prin frauda a lui W. R. P. in C.F. Consiliul Local al Municipiului Timișoara si Primăria Municipiului Timișoara ca autorități publice locale nu pot reprezenta Statul roman, aceste autorități nedispunând de personalitate juridica. Sistarea coproprietății cu Statul roman s-a făcut in regim de drept comun. Statul roman nu a fost chemat in judecata. Nu exista o hotărâre judecătoreasca opozabila Statului roman. Cu toate acestea cota de 1/2 proprietate a Statului roman din C.F. este transferata fraudulos la reclamantul-intimat W. R. P. . Pe aceasta cota de 1/2 apartenenta Statului roman exista contractul de locatiune. Imobilul inca figurează ca mijloc fix in patrimoniul Primăriei, care administrează acest bun domenial. Dreptul public este inalienabil, insesizabil. P. la acest moment eroarea judiciara fundamentala trebuia indreptata si aceasta revenea in competenta instanței de recurs, ca instanța de control judiciar. P. nesancționarea erorii suferă interesul public si interesul locativ legitim al contestatorilor fiindcă dispun de contract de închiriere nr. 327/ 21.03.2000 valid, încheiat cu Primăria Timișoara, valabil pana la data de 19.05.2014 in temeiul OUG 44/ 2009. Contractul de inchiriere nr.327/21.03.2000, nu a fost atacat in instanța, chiriile fiind percepute pana la finele anului 2013. Conservând eroarea judiciara instanțele s-au izolat in interiorul sferei puterii judecătorești evitând controlul Statului si deturnându-și rolul. Conclusiv, Statul prin puterea judecătoreasca, nu putea in cadrul controlului judecătoresc sa nu sancționeze decizia data in apel, care a ignorat dreptul de proprietate al Statului. Instanța de recurs a omis din greșeala sa cerceteze motivele de modificare si de casare .
In drept se invocă preved.art.317 (1), punctul 2, art.318-321 Cod proc.civila si alte acte normative incidente in cauza.
P. întâmpinare intimatul W. R.-P. a solicitat respingerea contestației in anulare, precum si respingerea cererii de suspendare a executării hotărârii de evacuare.
Analizând contestația în anulare, instanța reține următoarele:
Contestatorii au invocat faptul că instanța de recurs a încălcat dispozițiile de ordine publică referitoare la competență deoarece această instanță "nu avea ca si competenta sa nu sancționeze eroarea judiciara semnalata si prin aceasta sa se prejudicieze Statul roman in calitate de proprietar al unui bun imobiliar închiriat contestatorilor".
Potrivit art.317 alin.1 pct.2 C.pr.civ. (invocat de contestatori), hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Este evident că acest text de lege se referă la competența generală, materială și teritorială exclusivă în înțelesul dispoz. art.159 C.pr.civ. Însă contestatorii nu au invocat încălcarea din acest punct de vedere a competenței de către instanța de recurs, ci au criticat soluția pe care această instanță a pronunțat-o susținând de fapt că nu ar fi avut competența să adopte această dezlegare a pricinii. P. urmare se constată că prin contestația în anulare nu se invocă aspecte ce pot fi încadrate în textul art.317 alin.1 pct.2 C.pr.civ.
De asemenea, potrivit art. 318 C.pr.civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Este evident că motivele invocat de contestatori nu se încadrează în cazurile de contestație în anulare mai sus citate, cazuri care sunt de strictă interpretare și aplicare, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac permisă doar în condițiile reglementate expres de lege.
Contestatorii au mai invocat faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor din cererea de recurs.
Însă pe calea contestației în anulare nu se poate critica neînsușirea motivelor de casare de către instanță deoarece în caz contrar s-ar transforma într-o cale de ordinară de atac îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs. De asemenea, trebuie făcută deosebirea dintre motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Art.318 C.pr.civ. se referă doar la omisiunea instanței de a examina unul din motivele de casare, nu și argumentele de fapt și de drept indicate în cererea de recurs. Instanța care soluționează recursul poate grupa argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Din acest punct de vedere, Curtea constată că în speța de față toate motivele de recurs formulate de contestatori au fost înlăturate de instanța de recurs ca fiind neîntemeiate, de altfel contestatorii neindicând în mod concret ce motive de recurs nu au fost analizate.
Noțiunea de greșeală materială din teza întâi a art.318 alin.1 C.pr.civ. nu se referă la greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale, ci are în vedere acele greșeli materiale de ordin procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate (în acest sens TS dec.58/E/14.01.1988). Deci greșeala materială înseamnă eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța (TS, dec. nr.715/22.03.1972).
Motivele invocate de contestatori în cererea acestora privesc considerentele pentru care instanța de recurs a respins recursul. Însă, așa cum s-a arătat, pe calea contestației în anulare nu se poate critica legalitatea și temeinicia deciziei de recurs
Pentru considerentele arătate, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.317 sau 318 C.p.civ., astfel încât va respinge această cale de atac împotriva Deciziei civile nr.1226/1.10.2013 a Curții de Apel Timișoara.
De asemenea se respinge și cererea de suspendare a executării Deciziei civile nr.1226/1.10.2013 a Curții de Apel Timișoara formulată în baza art.319 indice 1 C.pr.civ., având în vedere că motivele invocate de contestatori nu sunt întemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii P. M., S. V., S. A., S. L.-L. și S. P.-B. prin reprezentanți legali S. A. și S. L.-L. în contradictoriu cu intimatul W. R.-P. împotriva Deciziei civile nr.1226/1.10.2013 a Curții de Apel Timișoara.
Respinge cererea de suspendare a executării Deciziei civile nr.1226/1.10.2013 a Curții de Apel Timișoara formulată în baza art.319 indice 1 C.pr.civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.12.2013.
PREȘEDINTE, A.-M. N. | JUDECĂTOR, M. G. | JUDECĂTOR, L. L. |
GREFIER, M. S. L. |
Red. A-M.N. / 19.12.2013
Tehnored.M.S.L. / 19.12.2013
2 ex.
Instanța de recurs Curtea de Apel Timișoara, judecători D. C., C. R., M. L.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 192/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1534/2013. Curtea de... → |
|---|
