Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1247/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1247/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-10-2013 în dosarul nr. 1499/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1247
Ședința publică din 8 octombrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., împotriva sentinței civile nr. 817/14.02.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata I. F., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror E. B..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în absența părților, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ., și nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentata Ministerului Public a solicitat admiterea recursului pârâtului și modificarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 817/14.02.2013 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul C.-S. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta I. F. în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 79.949 lei reprezentând daune materiale, precum și suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și a luat act de cererea reclamantei la renunțarea de la petitul privind acordarea daunelor morale, aflată la fila 27 și 33 dosar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, în baza Deciziei nr. 200/1951, familia reclamantei, compusă din I. E. (născută Draghina), bunică decedată la data de 17.08.1991, I. G., bunic decedat la 28.09.1996 și I. M. E. (născută L.) mama sa, decedată la data de 23.05.2009; a fost strămutată forțat la data de 18.06.1951 din localitatea de domiciliu, unde locuiau, și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în B..
În momentul deportării le-a fost confiscată casa construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, compusă din cinci camere, o magazie, o cămară cu alimente, un șopron, o pivniță, un grajd, toate acoperite cu țiglă, o cocină acoperită cu țiglă, o fânărie acoperită cu șindrilă, având opt uși, cinci geamuri, de lemn, 15 ferestre cu geamuri în stare bună, 2 coridoare, 2 paturi din lemn, 2 mese și două lăzi, o fântână acoperită cu tablă, și 4 scaune, din care două cu spătar, astfel cum este relatat în procesul verbal de confiscare.
Potrivit extraselor depuse la filele 35 și următoarele dosar, prima instanță a constatat existența bunurilor enumerate ca fiind în posesia reclamanților, că imobilul a fost restituit, de asemenea și terenurile agricole în suprafață de 0,74 ari, arabil, 0,84 fânețe, 0,14 ari pomi.
C atare, tribunalul a reținut ca fiind certă existența în patrimoniul antecesorilor reclamanților doar a bunurilor arătate, întrucât cu privire la acestea există înscrisuri, reprezentând procesele-verbale întocmite de autorități în momentul preluării, înscrisuri ce au natura unui început de probă scrisă și care au putut fi coroborate cu probe testimoniale.
Prima instanță a înlăturat concluziile expertizei referitoare la valoarea bunurilor enumerate în acțiunea principală și neconfirmate de vreun înscris emis de autoritatea care a dispus confiscarea, văzând dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b Legea 221/2009, potrivit cărora legiuitorul a avut în vedere doar bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Pentru ca un bun să fie confiscat este necesar ca acel bun să fi existat la momentul deportării, din această categorie nefăcând parte și bunuri care ar fi putut exista în viitor (cum sunt culturile agricole viitoare).
Având în vedere aceste considerente, s-a constatat că în cauză a fost dovedită atât existența în patrimoniul antecesorilor reclamantei, cât și faptul confiscării bunurilor enumerate în procesul verbal, ce se încadrează și în noțiunea de "bunuri confiscate" (astfel cum este prevăzută la art. 5 alin. 1 lit. b Legea 221/2009), la care se adaugă culturile aflate pe terenurile confiscate în anul 1951 (70.851 lei), dar și contravaloarea bunurilor enunțate anterior, care, conform expertizei de specialitate efectuate în cauză, se ridică la suma de 9098 lei.
Prima instanță a constatat că reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. 1, raportat la art. 5 alin 1 lit.b din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, în consecință, a dispus admiterea în parte a acțiunii civilă formulată de către reclamanta I. F., conform celor deja arătate.
În baza art. 274 C.pr.civ., a constatat că au fost solicitate cheltuieli de judecată, motiv pentru care le-a acordat în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu expertiză, urmare a admiterii doar în parte a acțiunii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, referitor la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 79.949 lei și 1.000 lei cheltuieli de judecată, iar, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299, 301, 302, 304 pct. 9 Cod pr. civ., iar în fapt pe aceea că a fost interpretată și aplicată greșit legea la cauza dedusă judecății, întrucât dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 permit acordarea despăgubirilor pentru daune materiale doar pentru acele bunuri confiscate de regimul comunist și nerestituite până la data introducerii acțiunii care fac și obiectul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 247/2005.
Reclamanta nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, sub toate aspectele și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat de pârât este fondat.
Prezentul recurs vizează problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 în raport cu care, instituția pârâtă a considerat că pretențiile reclamantei trebuiau respinse în totalitate.
Ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamantă poartă asupra bunurilor mobile rămase în locuința și gospodăria din care au fost deportați membrii familiei sale de origine, a contravalorii reparațiilor efectuate la casă, precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamantă s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei, atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamanților la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
În raport de aceste condiții și de soluția pronunțată, în baza art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., Curtea va admite recursul pârâtului S. R. prin reprezentanții săi legali și va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va respinge în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta I. F. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. C.-S..
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr. 817/14.02.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata I. F..
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta I. F. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. C.-S..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 08.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./16.10.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./ 21.10.2013
Prima instanță: Tribunalul C.-S., jud. Maruschka M.
| ← Cereri. Decizia nr. 46/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 856/2013. Curtea de... → |
|---|
