Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 988/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 988/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-09-2013 în dosarul nr. 547/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 988
Ședința publică din 10 septembrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 721/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamanta recurentă P. M., av. G. A., lipsă pârâtul S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. V..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată, arătând că în mod eronat prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și în cazul bunurilor mobile.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 721/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta P. M. față de pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta P. M. nu legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, întrucât - deși a afirmat - nu a dovedit, prin actele de stare civilă depuse la dosar legătura de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea cu nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
Se poate conchide că - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Față de cele menționate, tribunalul a reținut că reclamanta nu legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de persoana condamnată politic.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P. M. solicitând modificarea ei în tot cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulate, respectiv obligarea instituției pârâte la plata sumei de 52.015 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate și 1800 lei onorariu expert.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 (pe care Curtea îl constată ca fiind incident în cauză întrucât pretențiile reclamantei nu decurg dintr-un act juridic convențional astfel cum prevede textul) și pct. 9 Cod pr. civ.
În motivarea în fapt a recursului s-a arătat aceea că există la dosar probe care atestă condamnarea politică a numitului L. M. în anul 1959, pentru atitudinea sa de opoziție împotriva regimului comunist precum și dovezi care demonstrează că persoana condamnată a fost bunicul matern al reclamantei, împrejurări în raport cu care art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri.
Aceste despăgubiri reprezintă, pe de altă parte, repararea consecințelor lipsirii de libertate a bunicului său pentru o perioadă de 3 ani, consecințele traumatizante pe plan psihic și fizic suportate de acesta, izolarea lui socială și a familiei sale iar, pe de altă parte, ele trebuie să acopere contravaloarea bunurilor ce i-au fost confiscate cu ocazia condamnării, respectiv casa și anexele, pământul arabil de 4,83 ha, 2 iepe și 2 mânji, vacă, doi viței și doi purcei.
Pentru faptul că familia reclamantei a trebuit să plătească chirie în propria casă, în perioada 1959-1962, reclamanta apreciază nivelul acesteia la suma de 6000 euro iar contravaloarea animalelor domestice menționate la nivelul sumei de 9000 euro.
Despăgubirile solicitate prin acțiune se consideră că trebuie să-i fie acordate întrucât textul art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 vorbește despre contravaloarea bunurilor confiscate, fără a face distincție între bunuri mobile și imobile, trimiterea la Legea nr. 10/2001 făcută de legiuitor având doar scopul de a evita o dublă despăgubire pentru cele din urmă.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză va fi admis pe baza excepției – dar nu și pe fond – pentru următoarele considerente:
Rezultă astfel că soluția de respingere a acțiunii reclamantei pronunțată de Tribunalul T. s-a bazat pe faptul că reclamanta este lipsită de calitate procesuală activă întrucât nu a făcut dovada calității de descendent în gradul II (condiție expres prevăzută de lege pentru acordarea despăgubirilor) în raport cu persoana care a fost supusă condamnării cu caracter politic, respectiv numitul L. M..
Curtea constată că din conținutul copiilor actelor de stare civilă depuse de reclamantă ca probe în dosar, rezultă fără putință de tăgadă că aceasta justifică în cauză calitate procesuală activă în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Rezultă astfel că numitul L. M., persoana condamnată în 1959 de Tribunalul M. Timișoara la 8 ani de muncă silnică, degradare civică și confiscarea averii în baza art. 209 din vechiul Cod penal (deci persoana supusă unei condamnări recunoscută de drept a avea caracter politic conform art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 fără a mai fi necesară constatarea acestui fapt pe cale judiciară, așa cum a cerut reclamanta, cererea sa fiind, în consecință, lipsită de interes în sens procesual), este bunicul matern al reclamantei.
Urmează a se reține în acest sens că el a avut ca fiică pe L. E. (actul de stare civilă de la f. 6 dosar de fond), căsătorită R. (actul de la fila 7 același dosar) care, la rândul său o are ca descendentă pe R. M. (act fila 8), căsătorită P. (act fila 9), adică pe reclamanta în cauză.
În raport de aceste dovezi rezultă că reclamanta P. M. este descendentă de gr.II a persoanei supuse condamnării cu caracter politic și că datorită acestui fapt ea îndeplinește condiția impusă de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 pentru a legitima în cauză calitate procesuală activă.
Prin urmare, având în vedere faptul că soluția pronunțată de Tribunalul T. s-a întemeiat pe o excepție greșit reținută, în baza art. 312 alin. 3 și 4 Cod pr. civ., va casa sentința civilă nr. 721/26.02.2013 cu reținerea cauzei spre soluționare.
Procedând apoi la evocarea fondului în recurs, Curtea constată că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.
Ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat de altfel nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
Această interpretare a legii consacrată în deciziile de speță ale instanței supreme a fost, de altfel, consolidată recent și prin decizia de recurs în interesul legii nr. 6/15.04.2013 pronunțată de aceeași instanță.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamanta P. M. poartă asupra contravalorii animalelor domestice confiscate și a contravalorii chiriei plătite pentru folosirea propriei case după confiscarea ei ca urmare a condamnării bunicului său, în mod justificat urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamantă s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei cât și al nelegalității iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului său de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
În atare condiții, aprecierea corectă a probelor și interpretarea corectă a legii nu poate conduce la o altă soluție decât cea a respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiate.
Concluzionând, Curtea va admite recursul reclamantei P. M., va casa sentința civilă nr. 721/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă cu reținere și, în rejudecarea fondului, va respinge acțiunea formulată de aceasta împotriva pârâtului S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta P. M. împotriva sentinței civile nr. 721/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. pe care o casează cu reținere și, în rejudecarea fondului:
Respinge acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 10 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. D.C./11.09.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./13.09.2013
Prima instanță: Tribunalul T., jud. C. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 408/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 44/2013. Curtea de... → |
|---|
