Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 408/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 408/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 4032/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 408
Ședința publică din 14 martie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamanții I. M. V., H. M. L. și I. E. L. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva Sentinței civile nr. 2924 din 19.11.2012 pronunțată de Tribunalul A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror A.-I. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin Serviciul de registratură al instanței, la 13.03.2013, întâmpinare formulată de pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice A., căreia Curtea îi conferă caracterul unor concluzii scrise, nefiind depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nefiind formulate alte cereri și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamant, apreciind că prima instanță în mod corect a respins acțiunea reclamantului prin care acesta a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii de condamnare suferită de antecesorii săi, precum și acordarea daunelor morale.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 2924 din 19.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. a fost respinsă acțiunea civilă pentru constatarea caracterului politic și despăgubiri exercitată de reclamanții I. M. V., H. M. L. și I. E. L. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță la data de 11.06.2012, reclamanții I. M. V., H. M. L. și I. E. L. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 220.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării și respectiv a executării pedepsei privative de libertate pe o perioadă de 6 ani.
În motivarea cererii arată că tatăl, respectiv bunicul acestora, Ierhașiu V. P. a fost condamnat în anul 1949 de către Tribunalul M. Timișoara, pentru uneltire contra ordinii sociale, la o pedeapsă inițială de 8 ani, redusă ulterior la 6 ani închisoare, care a fost executată la penitenciarele Poarta Albă, Jilava și G..
Arată că, fapta pentru care a fost condamnat, a constat de fapt în ajutorul acordat familiei unui alt deținut politic ceea ce s-a considerat de autoritățile acelei vremi ca fiind „uneltire contra ordinii publice”, fiind învinovățit ca fiind legionar. Precizează că, anterior condamnării a fost inginer la uzinele M. și persoana care întreținea familia compusă din soție și doi copii.
Totodată arată că, după condamnare, familia lipsită de aportul material și prezența tatălui a fost ajutată de rude și familie, dar a suferit o . lipsuri materiale și de inconveniențe legate de educarea fiilor și sub aspectul relațiilor sociale, astfel că, măsura privativă de libertate a produs consecințe negative atât asupra persoanei condamnată pe nedrept cât și în ceea ce îi privește pe membrii familiei, atât pe perioada detenției cât și ulterior.
Menționează că pedeapsa aplicată lui I. V. P. este una cu caracter politic, abuziv, ilegal, înjositor și degradant, având în vedere fapta concretă care a fost considerată a fi uneltire .
Arată că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor sociale au avut în vedere faptul că pedeapsa aplicată și executată a cauzat un prejudiciu nepatrimonial care a constat în încălcarea gravă a drepturilor personale la viață, libertate și siguranță cu consecințe inclusiv de pierdere a legăturii cu familia, cu apropiații, supunerea la un tratament degradant fizic și moral, astfel consideră că despăgubirile solicitate ar putea oferi o satisfacție tardivă, minimă pentru reclamanți raportat la suferințele fizice și psihice provocate antecesorului lor, dar și pentru neajunsurile suferite personal ca fii ai unui condamnat politic.
În final arată că nici aceștia nici antecesorii lor nu au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/1990.
În drept își întemeiază cererea pe Legea nr. 221/2009, Constituția României din 1938, 1948, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 și următoarele Cod civil.
Pârâtul a depus întâmpinare pin serviciul registratură al instanței, la data de 05.09.2012, prin care solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată raportat la Decizia Curții Constituținale nr. 1358/20.10.2010 și Decizia Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 conform cărora nu se pot acorda despăgubiri morale în temeiul art. 5 al.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 .
Arată că, solicitarea reclamanților de obligare a Statului R. la plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 221 /2009 este lipsită de temei legal.
Pârâtul a invocat și argumentele Curții Constituționale din cadrul deciziei nr. 1358/2010 referitoare la încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr.24/2000, precum și faptul că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice există Decretul Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr.214/1999.
Pârâtul arată că prin Decizia nr. 12/19.09.2011 s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G.. Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5, alin. 1, lit. a, teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nul mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pârâtul consideră că reclamantul nu a dovedit în nici un fel suferințele pe care le-a suferit personal nu a depus nici un înscris care să facă dovada faptului că a fost prigonit din cauza măsurii la care ai fost supus defunctul sau orice alte consecințe care s-au răsfrânt asupra acestuia cu atât mai mult cu cât prejudiciul moral s-a produs asupra bunicului și într-o mai mică măsură asupra reclamantului, dat fiind faptul că în momentul aplicării măsurii acesta nu era născut.
Nu în ultimul rând, pârâtul aduce la cunoștință instanței faptul că despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii de cheltuieli publice, lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate, de învățământ, de investiții publice de care ar beneficia toți cetățenii țării, ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.
Din actele dosarului, tribunalul a reținut în fapt că antecesorul reclamanților a fost condamnat în anul 1949, de către Tribunalul M. Timișoara pentru uneltire contra ordinii sociale, la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pedeapsă executată în mai multe penitenciare.
Prima instanță a apreciat că acțiunea reclamanților ca neîntemeiată și o a respins-o ca atare pentru următoarele considerente:
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Constituția României, ca și constituțiile altor state democratice, proclamă în art.1 alin.3 statul de drept care reflectă coexistența statului cu dreptul și supunerea statului principiilor fundamentale ale Constituției.
Unul dintre principiile Constituției este cel al controlului jurisdicțional al constituționalității legilor. Acest principiu constă în verificarea conformității legilor cu prevederile Constituției.
Prin decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, care conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție.
Prin decizia nr. 12/19.09.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursurile în interesul legii a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art.330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În ce privește temeiurile juridice subsidiare invocate de reclamanți, respectiv art. 998-999 Cod civil, acestea nu pot fi reținute în cauză din următoarele considerente:
Astfel, orice acțiune întemeiată pe dispozițiile art.998-999 cod civil este paralizată de excepția de prescripție, fiind vorba despre o cerere de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, care potrivit art.1 alin.1, art.3 alin.1 și art.8 alin.1 este de 3 ani și începe să curgă de la momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Or, este evident că acest termen s-a împlinit cu mulți ani înaintea promovării prezentei cereri de chemare în judecată, cererea în despăgubiri formulată de reclamantă fiind prescrisă.
Celelalte dispoziții invocate de reclamanți în susținerea pretențiilor, Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale, ratificată prin Legea nr.30/1994), nu sunt incidente în cauză deoarece nu pot primi aplicare retroactivă. Despăgubirile sunt solicitate, în lipsa oricărui text legal expres, în vigoare la data pronunțării prezentei hotărâri, pentru prejudicii suferite cu mult înainte ca România să adere la tratatele internaționale la care reclamanta face trimitere.
În consecință, în condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit, instanța a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții I. M. V., H. M. L. și I. E. L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Împotriva Sentinței civile nr.2924 din 19.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ au formulat recurs reclamanții solicitând casarea hotărârii atacate și admiterea cererii așa cum a fost formulată.
În motivarea cererii de recurs reclamanții au arătat că au solicitat instanței, în baza dispoz. L 221/2009, să constatate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl, respectiv bunicul de tată, defunctul I. V. P., decedat la data de 12 ianuarie 1999, obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 220.000 euro plătibili în lei la data achitării reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării și, respectiv, a executării pedepsei privative de libertate pe perioada de șase ani.
Antecesorul reclamanților, I. V. P., născut la Hălmagiu la data de 25 ian. 1906 și decedat la A. la data de 12 ianuarie 1999, a fost condamnat în anul 1949 de Tribunalul M. Timișoara, pentru uneltire contra ordinii sociale. Pedeapsa inițială a fost de 8 ani, redusă ulterior la 6 ani închisoare. Pedeapsa de 6 ani a fost executată la penitenciarele Poarta Albă, Jilava și la G.. Fapta pentru care a fost condamnat, a constat de fapt în ajutorul acordat familiei unui alt deținut politic ceea ce s-a considerat de autoritățile acelei vremi ca fiind „uneltire contra ordinii publice", fiind învinovățit ca fiind legionar. Anterior condamnării a fost inginer la uzinele M. și persoana care întreținea familia compusă din soție și doi fii. După condamnare, familia lipsită de aportul material și prezența tatălui, a fost ajutată de rude și familie, dar a suferit o . lipsuri materiale și de inconveniente legate de educația fiilor și sub aspectul relațiilor sociale. Deci măsura privativă de libertate a produs consecințe negative atât asupra persoanei condamnată pe nedrept cât și în ceea ce îi privește pe membrii de familie, atât pe perioada detenției cât si ulterior.
Reclamantul Irhasiu M. V. născut la data de 7 oct. 1941 la București este fiul lui Irhasiu V. P., iar reclamantele H. M. L. ns. Irhasiu și Irhasiu A. L. sunt nepoatele fostului deținut, fiind fiicele lui Irhasiu M. P. decedat la data de 20 iulie 2006.
Consideră condamnarea aplicată lui Irhasiu V. P. ca având un caracter politic, abuziv, ilegal, înjositor și degradant, având în vedere fapta concretă care a fost considerată a fi uneltire raportat la persoana tatălui și bunicului nostru. La stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate au avut în vedere faptul că pedeapsa aplicată și executată a cauzat un prejudiciu nepatrimonial care a constat în încălcarea gravă a drepturilor personale la viață, libertate și siguranță cu consecințe inclusiv de pierdere a legăturii cu familia, cu apropiații, supunerea la un tratament degradant fizic și moral. Consideră că despăgubirile solicitate ar putea oferi o satisfacție tardivă, minimă pentru subsemnații raportat la suferințele fizice și psihice provocate antecesorului, dar și pentru neajunsurile suferite personal ca fii ai unui condamnat politic.
Starea de fapt descrisă mai sus a îndreptățit reclamanții să formuleze cererea prezentă, bazată pe dispozițiile L 221/2009. Prima instanță a respins în totalitate cererea noastră, deși au depus la dosar probe scrise suficiente care să dovedească situația descria mai sus, precum și actele doveditoare ale gradului nostru de rudenie.
Deși acțiunea a avut un prim capăt de cerere acela de a se constata caracterul politic al condamnărilor suferite de antecesorul reclamanților, Tribunalul A. s-a preocupat în exclusivitate de capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri. Consideră că prima instanță trebuia să se pronunțe asupra cererii în întregul ei, și nu doar asupra unui capăt de cerere.
De altfel și motivele invocate în respingerea cererii de acordare de despăgubiri sunt considerate neavenite și în total dezacord eu Constituția României și cu textele acordurilor internaționale în care România este parte.
În drept au invocat dispoz. art.304/1, 304 pct. 7, 9., 312 alin.1 C.pr.civ., Legea 221/2009, Constituțiile României din 1938, 1948, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 998 și urm. c. civ.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de recurs reține că în mod legal și temeinic a fost respinsă în întregime cererea reclamanților, atât petitul privind constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamanților, cât și cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale.
Astfel, în ceea ce privește cererea de constatare a caracterului politic al condamnării antecesorului reclamanților în baza art.209 Cod penal (1936), conform mențiunilor din fișa matricolă penală depusă în copie la fila 6 din dosarul de fond, Curtea constată că în conformitate cu art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3), iar cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Așadar, cererea de constatare a caracterului politic al condamnării poate fi formulată doar în cazul în care privește alte condamnări decât cele considerate a avea de drept un caracter politic potrivit prevederilor art.1 alin.2 din Legea 221/2009. Reclamanții nu au vreun interes sa solicite instanței a constata caracterul politic al unei condamnări cu privire la care art.1 alin.2 din Legea 221/2009 prevede în mod expres că are un caracter politic.
În ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale, se reține că prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pe de altă parte, în mod corect a reținut tribunalul că dreptul la acțiune în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiile art. 998-999 C. civ. este prescris. Acțiunea reclamanților, având caracter patrimonial, este supusă în ceea ce privește prescripția extinctivă dispozițiilor Decretului nr.167/1958. Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Potrivit art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile si prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale in vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite ca încep sa curgă de la . acestui decret.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist si să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate absolută de a promova acțiunea în răspundere civila delictuala împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilata forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu desființarea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a dreptului la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a statului a început sa curgă cel târziu la data anterior menționata, împlinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca întreruptiva de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958. Astfel, cat privește repunerea in termenul de prescripție, acesta poate fi făcuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a întâmplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001) sau poate fi dispusa de către instanța de judecata, in condițiile art. 19 din Decretul 167/1958. Deoarece Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate in paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Art. 19 din Decretul 167/1958 prevede că instanța judecătoreasca poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, sa dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere in termen putând fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Conform art. 16 alin.1 lit. a din Decretul 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel in folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripție numai dacă recunoașterea a fost făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia. Pe de alta parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat sa mai producă orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizând repunerea în termenul de prescripție.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr. 2924 din 19.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. prin care a fost respinsă cererea reclamanților este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art. 312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți I. M. V., H. M. L. și I. E. L. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP A. împotriva Sentinței civile nr. 2924 din 19.11.2012 pronunțată de Tribunalul A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 26.03.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./ 26.03.2013
Tribunalul A., Judecător: T. B.
| ← Expropriere. Decizia nr. 650/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 988/2013. Curtea de... → |
|---|
