Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1769/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1769/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 3319/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1769
Ședința publică de la 12 Decembrie 2013
PREȘEDINTE :A.-M. N.
JUDECĂTOR :M. G.
JUDECĂTOR: DR.L. L.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamantele recurente C. D. și B. D. O. în contradictoriu cu intimatul parat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva Sentinței civile nr. 1471 din 30.04.2013 pronunțată de Tribunalul T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă doamna avocat V. A. în reprezentarea recurentelor, lipsă fiind părțile.
Din partea Ministerului Public-P. de pe langă Curtea de Apel Timișoara a participat la dezbateri doamna procuror E. B..
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta reclamantelor recurente a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea hotararii recurate în sensul obligării paratului la plata despăgubirilor materiale solicitate de reclamante si dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin declarația martorului ocular C. Velemir și prin concluziile raportului de expertiză întocmit de domnul expert P. T., iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea in parte a hotararii recurate in sensul acordării in parte a despăgubirilor materiale solicitate pentru utilajele agricole, animalele din gospodărie și producția rămasă nerecoltată pe anul 1951, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public-P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând, constată:
Prin Sentința civilă nr. 1471 din 30.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele C. D. și B. D. O. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 30.04.2010 sub nr. dosar_ reclamantele Chiritescul D. si B. D. O. au chemat in judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea Statului R. plata despăgubirilor materiale si morale cauzate pentru suferințele fizice și psihice la care au fost supuși toți membrii familiei sale, precum si antecesorii săi, prin deportarea în B. și confiscarea tuturor bunurilor, precum și pentru toate persecuțiile pe care le-au suportat si după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educație și la condiții de viață decente, despăgubiri pe care le apreciază la suma totala de 730.000 euro pentru reclamantă si fiecare dintre antecesorii săi.
Solicita instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța sa dispună obligarea pârâților în baza Legii nr.221/2009 să plătească despăgubiri materiale si morale în valoare totala de 730.000 Euro, cu titlu de daune materiale si morale pentru luarea masurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr.200/1951, precum si suferințele cauzate de aceasta măsură administrativă nedreaptă.
La data de 31.01.2011 reclamantele si-au completat temeiul de drept al acțiunii cu art. 998 si 999 Cod procedura civila.
Prin sentința civilă nr. 2609/PI/09.05.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea precizata formulată de reclamantele CHIRITESCUL D. si B. D. O. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Analizând actele si lucrările dosarului, tribunalul a reținut ca se solicita acordarea de despăgubiri morale si materiale, in condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 si urm. Cod civil, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit. a) Teza I din L 221/2009 fiind insa declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, daca, in acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege menționat si-a pierdut eficienta juridica, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata si urmând a fi respinsa ca atare.
In ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat ca o astfel de pretenție este prescrisa întrucât, conf. art.3 si 8 din D 167/1958, termenul general de 3 ani a început sa curgă de la data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România și s-a împlinit pe data de 31.12.1992, regula generala privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art.7 alin.1 din D 167/1958 republicat, care, in acord si cu art. 1886 Cod civil, prevede ca prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speța, la 22 12.1989, de când s-ar fi putut reclama si solicita repararea nedreptăților suferite in vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989, instanța apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul prevederilor art. 13 din D 167/1958.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apta sa mai confere un drept la despăgubiri in cadrul legislativ existent in prezent in România.
Împotriva sentinței civile nr. 2609/PI/09.05.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ au declarat recurs reclamantele C. D. și B. D. O., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 13.09.2011 sub nr. dosar_, solicitând casarea hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, respectiv Tribunalului T., care a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nepreocupându-se de fel de petitul din cererea de chemare în judecată referitor la solicitarea de acordare de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru cele imobile, interpretând eronat conținutul art. 5 pct. 1 lit. b din L.221/2009, deși la data pronunțării hotărârii era publicată minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din 09.06.2010, în care s-a stabilit că interpretarea corectă a prevederilor art. 5 pct. 1 lit. b din L. 221/2009 este aceea conform căreia în cadrul despăgubirilor materiale sunt incluse si cele referitoare la bunurile mobile care au fost confiscate persoanelor supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, existând practica judiciară în acest sens.
Prin decizia civilă nr. 271/31.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara in dosar nr._ a fost admis recursul declarat de reclamantele C. D. și B. D. O. împotriva sentinței civile nr. 2609/PI/09.05.2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
A fost casată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, Tribunalul T., în vederea rejudecării.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în ordinea de prioritate prevăzută de art. 137 alin. 1 C.pr.civ., precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Reclamantele C. D. și B. D. O. au solicitat, prin acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009, acordarea unor despăgubiri materiale, în sumă de 20.000 euro, și daune morale, în cuantum de 50.000 euro, pentru reclamanta C. D., 500.000 euro, pentru defunctul său soț, C. G. și 80.000 euro, pentru C. Cosara.
Prin chiar acțiunea introductivă, au indicat, ca și temei de drept al cererii, art. 998 și art. 999 Cod civil, precum și art. 2, 3, 4 și 5 din CEDO, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
În ceea ce privește petitul privind daunele morale, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamante în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea acestora.
Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Declararea, ca neconstituțională, a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege nu are aceleași efecte juridice, precum în cazul abrogării unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce neconstituționalitatea unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor aflate în curs de soluționare. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului și nu poate retroactiva, iar declararea neconstituționalității unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au avut recunoscut pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentele încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene. Niciunul dintre textele Convenției Europene ale Drepturilor Omului nu consacră dreptul persoanelor persecutate de fostele regimuri politice comuniste la despăgubiri.
Pe de altă parte, nici pretinsa discriminare nu este prezentă în cauză, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs. Nu se poate reține nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantelor în raport de alte persoane.
Nu se poate discuta nici despre încălcarea principiului egalității armelor, deoarece nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificare a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare. De asemenea, încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantelor.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentele susțin, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față), nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentelor, Curtea a constatat că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului moral întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamante, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C. civil.
Nu se poate vorbi nici despre o renunțate tacită la dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune al reclamantelor și aceasta față de disp. art. 25 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, o dată cu . Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX- art. 1837 și următoarele, precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.
În ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune (CEDO), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, față de neaplicarea dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. R. a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994.
Referitor la natura juridică pretins diferită a sumelor de bani acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv a celor cerute în cauză, în baza Legii nr. 221/2009, curtea a constatat că aceste diferențe invocate nu pot conduce, nici dacă ar fi reale, la reformarea sentinței atacate, în condițiile în care nu mai pot fi acordate daune morale în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, față de decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care este obligatorie pentru instanțele de judecată, atât în ceea ce privește soluția pronunțată, cât și considerentele ce au stat la baza acesteia.
Ca atare, se impune a conchide că recursul de față se privește a fi neîntemeiat în partea privind daunele morale, capăt de cerere ce a fost corect soluționat de către prima instanță, astfel că sentința atacată a fost menținută sub acest aspect.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor materiale, aceasta a fost respinsă, ca prescrisă, fără ca Tribunalul T. să pună în discuția părților această excepție, fiind astfel încălcat dreptul la apărare al reclamantelor, ca o componentă a dreptului lor la un proces echitabil, fiindu-le produsă o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procesual prejudicial, în condițiile art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
În plus, s-a impus a constata că Tribunalul T. a soluționat în mod eronat această excepție, cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu ignorarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din actul normativ arătat, persoana împotriva căreia s-a luat una dintre măsurile cu caracter politic prevăzută de art. 1-4 din lege, poate solicita repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărâre judecătorească de condamnare sau ca efect al măsurilor cu caracter politic aplicate, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în baza celorlalte legi reparatorii, această solicitare putând fi formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.
Prin această dispoziție legală, S. a înțeles să repună persoanele beneficiare ale legii în dreptul de a solicita repararea prejudiciului material produs prin măsurile politice definite de lege, indiferent că se tinde la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea unor bunuri imobile sau mobile, atâta timp cât nu au fost deja despăgubite pentru bunurile luate abuziv de Stat.
Ca atare, față de data introducerii prezentei acțiuni (29.04.2010), și de dispozițiile legale arătate, Curtea a constatat că, în mod eronat, Tribunalul T. a reținut prescripția dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului material, legea specială trebuind aplicată cu prioritate față de dreptul comun în materie de prescripție ( Decretul nr. 167/1958).
În ceea ce privește lipsa de interes a reclamantelor în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, acest aspect trebuie raportat atât la petitul privind acordarea de daune materiale, cât și la cel referitor la daunele morale, lucru pe care prima instanță l-a ignorat.
Această manieră de a soluționa litigiul impune concluzia că tribunalul nu a analizat pe fond toate cererile cu care a fost legal investit, aspect ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii, ce impune, în condițiile art. 312 alin. 1-3 și 5 C.pr.civ., casarea hotărârii atacate, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei.
Cu ocazia rejudecării, tribunalul a fost îndrumat a se preocupa exclusiv de petitul privind repararea prejudiciului material, respectiv cererea de constatare a caracterului politic al măsurii dispuse împotriva familiei reclamantelor, sens în care se vor cere și precizări cu privire la cuantumul daunelor materiale solicitate defalcat pe fiecare bun distinct și se vor administra probe în dovedirea acestora.
Pentru aceste considerente, având în vedere greșita soluționare a petitelor privind daune materiale și constatarea caracterului politic al măsurii administrative pe baza unor excepții greșit reținute, în baza dispozițiilor legale arătate coroborate cu art. 304 pct. 5 și 9 și art. 312 alin. 1-3 și 5 C.pr.civ., Curtea a constatat că prezentul recurs este întemeiat, astfel că a fost admis si a fost casată sentința atacată cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul T..
Urmare a casării, la Tribunalul T. cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Reclamantele au precizat acțiunea, indicând bunurile mobile confiscate cu prilejul deportării familiei în Câmpia Bărăganului, anume utilaje agricole, animale, mobilier, producția agricolă.
În probațiune, au depus proces verbal din 14.1.2012, sentința nr. 1344 pronunțată de Tribunalul M. București la data de 02.11.1951 în dosar nr. 1676/1951, decizia nr. 36/04.01.1952 pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție pronunțată în dosar nr. 4050/1951, dosarul nr. 12/1952, a fost audiat martorul C. Velimir, a fost efectuat un raport de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare.
Din actele și lucrările dosarului tribunalul reține că reclamanta C. D. și autoarea reclamantei B. D. O. au fost deportate în B., în perioada 1951-1955. ( fila 8 dosar fond primul ciclu procesual)
Din decizia de casare nr. 271/31.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul de față tribunalul reține în baza art. 315 C.proc.civ. că reclamantele sunt îndreptățite la acordarea despăgubirilor pentru bunurile materiale confiscate ca efect al măsurii administrative a deportării.
Din precizarea de acțiune de la fila 7dosar de fond rejudecare rezultă că reclamantele au în vedere repararea prejudiciului determinat de confiscarea utilajelor agricole, a contravalorii recoltelor, a bunurilor mobile din gospodărie, din casa de locuit, dar deși a fost efectuată dovada existenței bunurilor în parte, a valorii acestora atât la momentul confiscării, cât și la momentul prezent, se impune respingerea acestui petit.
Prin decizia nr. 6 din 15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, care are prioritate față de aplicarea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. în temeiul art. 329 C.proc.civ., s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Din actele depuse la dosar nu rezultă că bunurile vizate de reclamante se circumscriu sferei de aplicare a celor două acte normative, astfel că tribunalul a respins acțiunea.
Împotriva Sentinței civile nr. 1471 din 30.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. au declarat recurs reclamantele C. D. și B. D. O. solicitând in baza art. 304 pct. 7 și 9, art. 304 indice 1 C.pr.civilă, art. 274 C.pr.civilă admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor materiale solicitate și dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin declarația martorului ocular C. Velemir și prin concluziile raportului de expertiză efectuat în dosarul cauzei de către dl. expert P. T., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În principal se solicită admiterea recursului și examinând cauza sub toate aspectele în lumina prevederilor art. 304 ind.1 C.pr.civilă, să se modifice în tot hotărârea pronunțată de instanța de fond, Tribunalul T., admițându-se cererea reclamantelor prin obligarea intimatului pârât la plata despăgubirilor materiale solicitate conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluare bunuri efectuată în dosarul cauzei de dl. expert judiciar P. T. și depusă la dosarul cauzei la 19.03.2013, expertiză susținută atât de înscrisurile depuse la dosar (nenumăratele înscrisuri ce emană de la CNSAS), alte înscrisuri depuse de reclamante toate acestea completându-se cu proba testimonială administrată constând în depoziția martorului C. Velemir consătean cu C. D., care la rândul său a suferit alături de familia sa măsura deportării abuzive în Câmpia Bărăganului). Contrar amplului material probator încuviințat și administrat, instanța în mod inexplicabil a respins în totalitate cererea reclamantelor.
Dacă referitor la petitul privind solicitarea de acordare a despăgubirilor morale întemeiate pe prevederile art. 5 pct. 1 lit. a din L. 221/2009, în vigoare la data promovării cererii (21.04.2010), având în vedere cele statuate prin decizia Curții Constituționale 1358/21.10.2010 și având în vedere și decizia dată în recursul în interesul legii promovată de Procurorul General cu nr. 12/19.09.2011 este în prezent discutabilă îndreptățirea de a fi acordate, instanța fiind însă datoare a se pronunța pe incidența celorlalte texte de lege pe care încă de la promovare și-au întemeiat cererea, respectiv art. 998-999, art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) soluția este netemeinică și nelegală în ceea ce privește respingerea petitului de acordare a despăgubirilor materiale întemeiat pe prevederile art. 5 pct. 1 lit. b din L. 221/2009.
Acest text de lege nu a fost declarat neconstituțional, nu a fost abrogat, el fiind în vigoare .
Această soluție este rezultatul interpretării eronate a conținutului art. 5 pct. 1 lit.b din L.221/2009 precum și a deciziei nr. 6/15.04.2013 pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție pe calea recursului în interesul legii.
Contrar textului de lege, respectiv a art. 5 pct. 1 lit. b din Legea 221/2009, doctrinei și practicii judiciare în materie, contrar prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului, a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, contrar prevederilor art. 21 din Constituția României, instanța de fond a respins cererea reclamantelor.
Este de notorietate faptul că autoritățile comuniste ale acelor vremuri au confiscat întreaga avere a celor deportați (întregul inventar gospodăresc, utilajele, animalele, recolta de pe câmp ș.a.) nemaivorbind de construcții, terenul intravilan și extravilan fapt ilustrat în toate monografiile publicate după schimbarea regimului, instanța de fond neagă această realitate istorică.
Astfel:-proletcultismul din anii 1951 a determinat ca multe procese verbale de confiscare să fie redactate sumar, în multe localități nu s-au încheiat defel, arhiva din acei ani în puține localități s-a păstrat (de exemplu în comunele mai mari gen Variaș, Ciacova arhiva este în starea bună și pentru toți cei deportați s-au întocmit procese verbale de confiscare);
-terenurile au fost preluate în majoritate de GAS Gospodăria Agricolă de Stat, precursoarele IAS-urilor sau de CAP-uri, în Banat inițierea înființării lor a fost foarte „eficientă" în acei ani;
-recolta rămasă pe câmp a fost recoltată de soldați în general și însușită de autorități.
Dreptul la un proces echitabil este garantat atât de legislația internă (art. 21 Constituția României) cât și de legislația Europeană (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Soluția instanței de fond este vădit nelegală întrucât, în pofida probelor administrate, cererea reclamantelor a fost respinsă deși despăgubirile materiale solicitate au fost dovedite.
Analizând cu toată obiectivitatea cauzele care ar fi putut determina pronunțarea unei hotărâri atât de netemeinice și nelegale, o explicație ar putea fi găsită și în aceea că în speță a fost încălcat și principiul continuității care ar trebui să existe.
Acest lucru a determinat să nu existe o „viziune" unitară, de ansamblu asupra pricinii deduse judecății, să fie încălcat principiul continuității fapt ce a generat respingerea cererii formulate de recdlamante.
Instanța de fond, rejudecând cauza după casare, deși a încuviințat administrarea probelor solicitate în dovedirea pretențiilor materiale formulate, interpretând eronat decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție pe cale recursului în interpretarea legii în sensul că „s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative de reparație, respectiv L. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație", a respins cererea.
Se apreciază că decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/15.04.2013 privind recursul în interesul legii, admis în 08.03.2013 nu este incident în prezenta cauză întrucât în situația în care se constată existenta unei contradicții între dispozițiile legii interne și convențiile și tratatele internaționale la care România a aderat, se aplică cu prioritate dispozițiile acestor convenții și tratate internaționale, respectiv dispozițiile CEDO.
Or decizia nr. 6/2013 în soluționarea recursului în interesul legii potrivit căreia se interpretează dispozițiile art. 5 alin. 1 litera b din Legea 221/2009 în sensul că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea 10/2001 modificată și Legea 247/2005 modificată, sub imperiul cărora partea să nu fi obținut deja o reparație, se află în contradicție cu dispozițiile art. 14 din CEDO privind dreptul la nediscriminare întrucât în sensul acestei interpretări s-ar crea o gravă discriminare între reclamante și persoanele care au beneficiat de despăgubiri pentru bunurile confiscate cu ocazia deportării care nu fac obiectul actelor normative sus menționate.
Pentru aceste considerente și având în vedere dreptul la un proces echitabil, drept consacrat prin art. 6 din CEDO, se impune soluționarea prezentei cauzei în temeiul dispozițiilor invocate prin acțiunea introductivă precizată și prin prisma dispozițiilor hotărârii de casare, iar dispozițiile deciziei nr. 6/2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt aplicabile în prezenta cauză.
În altă ordine de idei, intenția avută de legiuitor prin adoptarea L. 221/2009, a fost aceea de a repara gravele prejudicii suferite de cetățeni în perioada regimului comunist prin măsurile abuzive și inumane dispuse asupra unor categorii sociale, tristul episod al deportărilor în Câmpia Bărăganului fiind unul dintre acestea. Este prin urmare logic, că nu s-a urmărit să se repete ceea ce s-a reglementat deja prin legile reparatorii anterioare gen Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare (inclusiv L. 247/2005), L. 10/2001 ș.a., ci doar să se suplinească lacunele strecurate pentru a se obține despăgubirile pentru o categorie de bunuri ce a rămas în afara lor, în speță utilajele și uneltele agricole, producția rămasă nerecoltată în anul 1951, inventarul agricol.
Chiar în cuprinsul deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/15.04.2013 cu privire la interpretarea și aplicarea despăgubirilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. 221/2009 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 245/2013 se stipulează „Norma de trimitere nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude bunurile mobile din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale.
Din considerentele mai sus arătate, se solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii reclamantelor de acordare a despăgubirilor materiale solicitate.
În subsidiar, solicită admiterea recursului și acordarea în parte a despăgubirilor materiale solicitate pentru utilajele agricole, inventarul agricol deținut (inclusiv animalele din gospodărie) precum și producția pe anul 1951 rămasă nerecoltată ( 5931 lei + 4730 lei = 10.661 lei) respectiv obligarea pârâtului de a le acorda despăgubiri pentru bunurile indicate în concluziile raportului de expertiză efectuat -Anexa A pag. 6a și Anexa B pag. 8a - anul 1951 deci în total (36.336 lei + 10.661 lei) 46.997 lei .
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, reclamantele au adus critici sentinței civile pronunțate de tribunal din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daunele materiale formulată în temeiul art.5 lit. b din Legea nr.221/2009.
În ceea ce privește despăgubirile pentru daunele materiale, dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005).
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Nu se poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Prin cererea de chemare în judecată formulată, precum și prin cererea de recurs, reclamantele au solicitat acordarea daunelor materiale pentru bunuri care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, legi în baza cărora reclamantele să fi solicitat restituirea și să nu fi obținut o reparație. Așadar, în mod legal tribunalul a aplicat în cauză decizia obligatorie nr. 6/2013 pronunțată de ÎCCJ.
Prin urmare, motivele de recurs invocate de reclamante nu sunt fondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat împotriva Sentinței civile nr.1471 din 30.04.2013 pronunțată de Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul formulat de recurentele reclamante C. D. și B. D. O. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței civile nr.1471 din 30.04.2013 pronunțată de Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.12.2013.
PREȘEDINTE, A.-M. N. | JUDECĂTOR, M. G. | JUDECĂTOR, L. L. |
GREFIER, M. S. L. |
Red. A-M N. / 20.12.2013
Tehnored.M.S.L. / 20.12.2013 / 4 ex.
Instanța de fond:Tribunalul T., judecător A. Crainiceanu
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 65/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
