Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 199/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 199/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-02-2013 în dosarul nr. 4037/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 199
Ședința publică din 12 februarie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele D. V. și T. L. O. împotriva sentinței civile nr. 2520/24.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. S. Madona–M. pentru reclamante, lipsă fiind intimatul.
Ministerul Public este reprezentat de d-na procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că, prin cererea de recurs s-a solicitat recalificarea căii de atac din apel, în recurs, și acordă cuvântul pe această solicitare.
Reprezentanta reclamantelor arată că susține în continuare cererea, invocând art. 4 alin. 6 din Legea nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010.
Reprezentanta Ministerului Public, de asemenea, pune concluzii de admitere a cererii privind calificarea căii de atac din apel în recurs, având în vedere data pronunțării primei instanțe.
Instanța, în deliberare, având în vedere obiectul cauzei și data pronunțării sentinței atacate, procedează la recalificarea căii de atac, ca fiind recurs, în raport de dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantelor solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate cu recurs în sensul admiterii acțiunii și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către defunct.
De asemenea, solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată angajate în fața primei instanțe.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului formulat și de menținere, ca legală și temeinică, a sentinței recurate, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și ale Deciziei în interesul legii nr. 12/19.09.2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 11 iunie 2012, sub nr._, reclamantele D. V. și T. L. O. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București, au solicitat să se constate caracterul politic al condamnării la 12 ani temniță grea, pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale, a defunctului lor soț și tată, D. F., fiul lui F. și A., născut la data de 04.09.1927 în Zărand, jud. A., CNP –_, dispusă prin sentința nr. 965/1951 a Tribunalului M. Timișoara, să se ia măsurile necesare pentru obținerea, sau după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare; să se dispună acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de 500.000 de euro, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantele au arătat că defunctul lor soț și tată a fost condamnat prin sentința nr. 965/1951 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara, la 12 ani temniță grea, pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, dovedind aceasta cu adresa Ministerului Justiției – Tribunalul M. Teritorial nr.780/C din 21 iunie 2002 și cu Hotărârea nr.27 din 05.07.1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului–lege nr.118/1990.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și nedovedită, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, față de decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.1354/2010.
Prin sentința civilă nr. 2520/24.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă exercitată de reclamantele D. V. și T. L. O., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., având ca obiect acțiune în constatare și despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, și a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect reconstituire dosar, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că întrucât prevederile art. 5 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 modificată fac referire la persoanele care au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic începând cu data de 06.03.1945, iar antecesorul reclamantelor a fost condamnat după această dată, respectiv anul 1951, acțiunea formulată de către reclamante se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Având în vedere faptul că, tatăl, respectiv soțul, reclamantelor a fost condamnat în baza art. 209 pct. III Cod penal anterior, care constituie de drept condamnare cu caracter politic, potrivit disp. art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, prima instanță a constatat că reclamantele nu au niciun interes să se constate caracterul politic al condamnării, cu atât mai mult cu cât prev. art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezentau temeiul de drept al despăgubirilor morale pentru condamnările suferite, au fost declarate neconstituționale.
Chiar în situația în care reclamanții ar fi suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic care sunt reglementate de Legea nr. 221/2009, cererea acestora privind plata despăgubirilor morale a rămas fără temei juridic pe parcursul procesului datorită declarării neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezentau temeiul de drept al pretențiilor acestora.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr. 221/2009.
Conform art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin decizia nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, încalcă două principii constituționale: - dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție; - principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar conform art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că, de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului, care, însă, nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum.
Având în vedere și Decizia în interesul Legii nr.12 din data de 19.09.2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, tribunalul a respins prezenta acțiune civilă, având ca obiect acțiune în constatare și despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009 modificată, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantele D. V. și T. L. O., care au solicitat instanței să recalifice calea de atac din apel în recurs, să constate că hotărârea judecătorească atacată cu recurs este vădit nelegală și, în consecință, să procedeze la modificarea ei, în sensul admiterii acțiunii și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea defunctului lor soț și tată, în cuantum de 500.000 de euro, cu obligarea pârâtului Ia plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe.
În motivare, reclamantele au arătat că înțeleg să renunțe la primele 2 capete de cerere, respectiv la cel privind constatarea caracterului politic al condamnării la 12 ani temniță grea, pentru crimă și uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. III din Codul penal anterior, a defunctului lor soț și tată, D. F., dispusă prin Sentința nr. 965/1951 a Tribunalului M. Timișoara, precum și la capătul de cerere privind obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare.
Reclamantele au formulat cele 2 capete de cerere menționate mai sus, la care înțeleg să renunțe, întrucât, până la data introducerii acțiunii, nu le-au fost comunicate documentele aflate în dosarul din arhiva operativă a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Ulterior, în timpul procesului, au primit toate documentele aflate în dosarul din arhiva operativă a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, printre care se află și Sentința nr. 965/1951, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara în Dosarul nr. 599/1951, precum și Deciziunea nr. 4.004 din 13 noiembrie 1951, pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție.
Din cuprinsul pct. 11 al dispozitivului Sentinței nr. 965/1951, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara în Dosarul nr. 599/1951, rămasă definitivă prin Deciziunea nr. 4.004 din 13 noiembrie 1951, pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție, rezultă, fără putință de tăgadă, că defunctul lor soț și tată a fost condamnat, „cu unanimitate de voturi și cu circumstanțe atenuante"", pentru una dintre infracțiunile prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, „la 12 (doisprezece) ani temniță grea, 6 (șase) ani degradare civică și confiscarea averii, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, făcând aplicațiunea art. 209 pct. III CP.. art. 25 CP. modif. cu D. 192/950, art. 58 CP. și art. 157 CP. "
Se mai arată că modificările succesive ale Legii nr. 221/2009 și schimbarea practicii judecătorești, în numai 2 ani și jumătate, afectează grav drepturile foștilor condamnați politic, a soților, precum și a urmașilor lor care s-au adresat instanțelor de judecată, astfel încât au fost create situații de vădită discriminare a acestora, în funcție de data la care s-au promovat acțiunile în justiție și celeritatea instanțelor competente, precum și, în mod deosebit de grav, de existența unei legislații imprevizibile și incoerente.
Prin respingerea acestei acțiuni privind acordarea de compensații, pentru prejudiciile morale suferite de defunctul lor soț și tată, este perpetuată discriminarea pe baza caracterului condamnării ( politice sau de drept comun), discriminare la care este supus defunctul lor soț și tată, în calitate de deținut politic în tot timpul regimului comunist. Astfel, deși „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", totuși acest drept constituțional este legal recunoscut numai infractorilor și preveniților de drept comun, chiar și după ce regimul comunist a fost înlăturat și recunoscut ca ilegitim și criminal.
Solicită instanței să facă aplicarea prevederilor art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24 și ale art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și pe cele ale art. 3, art. 5 și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituția României.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul material și moral produs, iar la pct. 8 din Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei sunt recomandate anumite măsuri cu privire la compensațiile ce trebuie acordate foștilor deținuți politici, conform cărora „aceste reparații nu vor fi mai mici decât compensațiile acordate celor condamnați în condițiile codului penal în vigoare " .
De asemenea, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că, „atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în S. respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte " .
Legiuitorul a avut obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, pentru că altfel s-ar crea un vid legislativ.
Faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabilă reclamantelor și nu reprezintă un temei legal ca acțiunea să fie respinsă, ci este obligatoriu să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
Mai mult, art. 5 paragraful l și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția... 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații" .
Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, Tratatelor și Acordurilor la care România a fost și este parte.
În sprijinul celor de mai sus, invocă jurisprudența Curții de Apel Timișoara și consideră că prima instanță făcut, însă, o discriminare inadmisibilă între cei ce au fost condamnați pe nedrept, au fost privați de libertate ori cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal și sunt despăgubiți în temeiul dispozițiilor art. 504 și ale art. 505 din Codul de procedură penală și defunctul lor soț și tată, în calitate de condamnat politic. Este de notorietate faptul că măsurile luate împotriva persoanelor deținute politic au fost toate ilegale, motiv pentru care cererea reclamantelor pentru acordarea de daune morale trebuie admisă.
Se reiau argumentele invocate în fața primei instanțe privind suferințele cauzate antecesorului lor și noțiunea de daune morale.
Pornind de la rațiunea recunoașterii de către S. R., după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi de către regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a înțeles să adopte, începând cu anul 1990, o . acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată, Ordonanța de urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, Hotărârea Guvernului nr. 1.724/2005, abrogată ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 1.372/2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public, în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 -22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluția 1.096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat - printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist -reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime", care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale" care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.
Legea nr. 221/2009 se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim, nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.
Așa cum rezultă din chiar titlul actului normativ aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta are ca obiect de reglementare, stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic și/sau al unor măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie ¡945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea Decretului - lege nr. 118/1990 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.
In drept, își întemeiază cererea de recurs pe prevederile: art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24 și ale art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 3, art. 5 și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994; art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; pct. 8 din Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei; art. 20 alin. (1) din Constituția României - republicată; art. 1 alin. (2) lit. a), art. 4 alin. (4) și alin. (6) și ale art. 5 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare; art. 504 și ale art. 505 din Codul de procedură penală; art. 242 alin. (2), art. 274 alin. (1), art. 304 pct. 9 și ale art. 304 ind.1 din Codul de procedură civilă.
În cauză, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., nu a depus întâmpinare, deși a fost citat cu această mențiune.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele devoluțiunii judiciare potrivit manifestării de voință a reclamantelor, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul A. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamante în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestora. Această soluție se impunea, chiar dacă pricina s-ar fi aflat pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, și se impune cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune a fost promovată ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale arătate.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantelor în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantelor.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentele susțin, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă, așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond, nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentelor, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Cu privire la prevederile art. 504-505 C.proc.pen., respectiv ale Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (in Anexa 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 si Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, etc., față de prev. art. 20 din Constituția României, curtea constată că aceste temeiuri de drept au fost invocate pentru prima oară în recurs, contrar disp. art. 294 coroborate cu art. 316 C.proc.civ..
Prima instanță nu a analizat deloc îndeplinirea cerințelor textelor arătate, iar acest lucru nu se poate face pentru prima oară în calea de atac, fără a se aduce atingere dispozițiilor imperative ale legii procesual civile, lucru care nu poate fi admis. Nu se poate constata un vid legislativ, cum încearcă a acredita reclamantele, ce pot valorifica noile temeiuri de drept invocate în cadrul unei alte cereri de chemare în judecată, astfel că instanța de recurs își va cantona cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în fața primei instanțe.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentelor cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele D. V. și T. L. O. împotriva sentinței civile nr. 2520/24.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./13.02.2013
Tehnored L.P./27.02.2013
Ex.2
Primă instanță: A. Ș. - Tribunalul A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1084/2013. Curtea de... | Pretenţii. Decizia nr. 1447/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
