Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1563/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1563/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 6953/30/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1563/R
Ședința publică din 14 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află judecarea recursului, formulat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 748/07.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile lipsesc.
Ministerul Public este reprezentat de procuror D. L. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită. Reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa de la dezbateri, conform dispozițiilor art. 242 alin. c.pr.civ..
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care, instanța pune în discuția reprezentantei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara cerere de repunerea pe rol:
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara declară că este de acord.
Instanța, constată întemeiată cererea și repune pe rol cauza. Reținând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de soluționat, constată că cererea este în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia:
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită respingerea recursului declarat de reclamantă.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.748/07.03.2012 pronunțată în dosarul nr._, tribunalul T. a respins acțiunea civilă promovată de reclamanta B. M. cu domiciliul în . . în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București . sectorul 5, prin DGFP TIMIS cu sediul în Timișoara .. 9B.
Instanța de fond a constatat că, în limita în care reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, este de reținut că, în ce privește evoluția art. 5 alin 1 lit. a a acestui act normativ, el prevedea până la data de 01.07.2010, că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, arătând, totodată, ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama și de masurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauza în temeiul Decretului-lege 118/1990 și al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat în vigoare modificările aduse textului normativ menționat prin OUG 62/2010, astfel încât art. 5 al. 1 lit. “a” a prevăzut, începând cu aceasta data, plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeași ordonanță de urgență a introdus și o . criterii exemplificative care să fie avute în vedere de către instanțe la stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social și masurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege 118/1990 și al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate în alin. 1 indice 1 al art. 5.
Prin Deciziile nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare).
Conform art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În ceea ce privește cauza de față, Tribunalul constată că Parlamentul României nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstituționale - cu dispozițiile Constituției, astfel încât aceste prevederi și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menționate ale Curții Constituționale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin măsura administrativă cu caracter politic.
Astfel, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al cererii de acordare a daunelor morale l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Însă dreptul la acțiune în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este prescris.
Acțiunea reclamantului, având caracter patrimonial este supusă, în ceea ce privește prescripția extinctivă, dispozițiilor Decretului nr.167/1958. Astfel, conform art. 3 alin. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Potrivit art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite ca încep sa curgă de la . acestui decret.
Conform art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abroga orice dispoziții legale contrare, în afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și următoarele), precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctiva.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la căderea regimului comunist, în 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanța prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate absolută de a promova acțiunea în răspundere civila delictuala împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilata forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu desființarea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a dreptului la acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a statului a început sa curgă cel târziu la data anterior menționata, împlinindu-se în 22.12.1992.
Așadar, pe baza considerentelor mai sus expuse, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului privind cererea de acordare a despăgubirilor în baza răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ).
Tot astfel, nu se poate considera că prin respingerea cererii de chemare în judecata s-ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. Sub acest aspect, este demn de reținut că ÎCCJ, în conțintul argumentelor ce au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 12/2011 (în completul învestit cu soluționarea recursurilor în interesul legii) a reținut, în esență, că Legea nr. 221/2009 nu a avut ca efect nașterea în patrimoniul beneficiarilor legii a unui bun, apt de a fi protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conveției. Cu atât mai mult, odată cu declararea ca neconstituțional a textului art. 5 lit. a teza I din corpul legii, așa cum s-a arătat în cele ce preced, existența unui atare bun nu mai este de conceput.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta B. M., care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.
În concret, după ce a reprodus starea de fapt menționată și în cuprinsul cererii introductive de instanță, recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit disp.art.5 lit.a din l.221/2009, cu referiri la jurisprudența CEDO, privind discriminarea precum și cele privind neretroactivitatea.
Pârâta – intimată, DGFP T., legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.
Curtea, analizând recursul reclamantei B. M. din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.304/1 și la art.312 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motivele de modificare prev. de art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ.
Singura critică de fond explicită din memoriul de recurs al reclamantei s-a referit la interpretarea dată de tribunal disp.art.5 lit. a și b din L.221/2009, astfel că sub aspectul prev.art.304 pct.9 C.pr.civ., curtea va constata că, referitor la interpretarea dată de tribunal efectelor art.5 alin.1 lit. a, ca o consecința a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aceasta este justificata și corecta din punct de vedere juridic.
Astfel, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care ar fi stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea constata că se impune în cauză respingerea recursului și astfel, menținerea soluției de respingere a acțiunii.
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, după . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta în vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele nationale.
În plus, curtea va mai adăuga că reclamanții, invocând un prejudiciu creat prin deportarea în URSS a membrilor familiei de etnie germană, anterior datei de 6 martie 1945, nu se regăsește oricum în situațiile și intervalul de timp vizat de L.221/2009.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ., rap. la art.304 pct.9 C.pr.civ.va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanta B. M., împotriva sentinței civile nr.748/07.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 748/07.03.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.11.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. C. P. A.-M. N.
GREFIER,
R.
P.-D.
Red. C.P. – 28.11.2013
Tehnored. R.P.D./2 ex. – 22.11.2013
Instanța de fond: Tribunalul T. – Judecător: D. H.
| ← Validare poprire. Încheierea nr. 1228/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 828/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
