Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 460/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 460/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 4978/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 460
Ședința publică din 21 martie 2013
PREȘEDINTE: Prof.Univ.Dr. L. B.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: D. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta E. L. împotriva sentinței civile nr. 3538/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror S. I. A. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, se constată depuse la dosarul cauzei de către pârâtul intimat, întâmpinare și copia deciziei civile nr. 2192/23.03.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._, prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 20.03.2013.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și constatând că s-a solicitat în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă judecarea cauzei în lipsă, instanța acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului declarat în cauză, arătând că reclamanta a solicitat acordarea de daune materiale, dar acestea nu au fost dovedite.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ /11.06.2012, reclamanta E. L. a chemat in judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare/strămutare cu domiciliul forțat a bunicii sale paterne Lazici (Lazits) Nisirca (decedată) în localitatea P. (Movila Galdaului), județul Călărași; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale in cuantum de 500.000 euro sau echivalentul in lei la data plății, prejudiciului moral constând in suferințele de ordin fizic și moral ca efect al măsurii administrative a dislocării bunicii sale in B., atât in perioada dislocării, cât și după ridicarea măsurii administrative; cu obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale, așa cum se va preciza in termen procedural.
In motivare, reclamanta arată că bunica sa Lazici Nisirca, in prezent decedată, a fost dislocată din localitatea Ivanda, județul T. și i s-a fixat domiciliul obligatoriu in B., mai exact în localitatea P. (Movila Galdaului), jud. Călărași, unde a fost obligat să stea până în decembrie 1955, având domiciliul obligatoriu.
Întorcându-se in Ivanda, a găsit casa dezafectată, nici un bun material nu mai exista, anexele erau dărâmate. În casa pe care fusese nevoită să o abandoneze a funcționat grădinița satului, iar din materialul anexelor gospodărești s-a construit căminul cultural.
Prin măsura administrativă luată i-a fost cauzat un imens prejudiciu nepatrimonial ce a constat in consecințe dăunătoare rezultate din atingerile și încălcările dreptului la libertate, având consecințe și in plan fizic, prin pierderea confortului și in plan moral, profesional, afectându-i ireversibil relațiile social-umane.
In drept: dispozițiile Legii nr. 221/2009; art. 1349 și urm. Cod civil.In baza art. 242 alin. 2 cod proc.civilă, se solicită judecarea in lipsă.
Pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice București, in calitate de reprezentant legal al paratului S. R., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiata si referitor la acțiunea in constatarea caracterului politic al asa zisei condamnări a autoarei reclamantei, solicita respingerea acțiunii in constatare ca neîntemeiata, susținând următoarele:
"ART. 4 (...) 2) Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător."
"ART. 3 Constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 si Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr.490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului."
Ca urmare, in condițiile in care reclamanta nu a dovedit existenta condițiilor in care poate fi promovata o acțiune in constatarea caracterului politic al masurilor administrative suferite, condiții stabilite in mod expres de prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, susține ca acțiunea este neintemeiata si se impune a fi respinsa ca atare.
2). Referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor morale, acțiunea reclamantei este lipsita de temei legal, având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010,Curtea Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantelor se impune a fi respinsa ca neintemeiata in drept.
Prin sentința civilă nr. 3538/13.12.2012, pronunțată de Tribunalul T., în dosar nr._, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta E. L. împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., pentru despăgubiri la Legea nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a investit la data de 11.06.2012, instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material, solicitate pentru suferințele cauzate familiei sale prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr. 221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art. 5 alin. 1 din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare;
c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotărârea judecătoreasca de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară ".
Numai că norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Lg. nr. 47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr. 221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art. 4 apartenent Decretului lege nr. 118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art. 1 alin. 3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. nr. 221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art. 31 alin. 1 și 3 din Lg. nr. 47/1992 republicată - care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art. 147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie (I. M. și D. C.) și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art. 31 alin. 3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției - că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional.
Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr. 1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art. 5 alin. 1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr. 221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art. 147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr. 221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
În ceea ce privește daunele materiale, tribunalul a observat că petiționara, deși a beneficiat de asistență juridică (prin serviciile unui apărător ales) nu a înțeles să precizeze în ce constau despăgubirile materiale solicitate.
Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta E. L. a declarat recurs în termen legal la data de 04.02.2013, solicitând admiterea lui, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii civile astfel cum a fost formulată în scris, atât sub aspectul daunelor morale de 500.000 euro, cât și pentru petitul de daune materiale, în sumă de 30.000 euro.
În motivare, reclamanta a reiterat împrejurări concrete în care statul a procedat la deportarea bunicii sale în B., subliniind suferințele și consecințele nefaste ale familiei, atât în perioada celor 5 ani de deportare, cât și ulterior.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 - 316 Cod procedură civilă, art. 52 din Constituție, art. 2 și art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1349 din Noul Cod Civil.
Prin întâmpinarea formulată în cauză la 20.03.2013, intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii recurate, care, raportat la dispozițiile art. 5 alin. 1, lit. „a” și respectiv litera „b”, a respins ca neîntemeiată și nedovedită acțiunea civilă de față.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă, raportat la obiectul cauzei și temeiul de drept invocat, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta E. L. a investit instanța de fond – Tribunalul T., la data de 11.06.2012 cu prezenta acțiune civilă în despăgubiri, morale și materiale, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Sub aspectul temeiului de drept invocat în prezenta acțiune civilă, înregistrată – așa cum am mai precizat – la data de 10.04.2012, Curtea reține că prin Decizia nr.1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, instanța reține că, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, se reține însă că cererea de acordare a daunelor morale, formulata in baza raspunderii civile delictuale, este prescrisă.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
După data de 22 decembrie 1989 orice persoană se putea adresa unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de 9 aprilie 1990 a fost adoptat Decretul-Lege nr. 118/1990, act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect reparararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă Decretul-Lege nr. 118/1990 nu conține vreo prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice, se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire pentru a recunoaște că, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în România au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi.
Și în ipoteza în care s-ar susține teza conform căreia persoana nu a putut să se adreseze instanței în temeiul Decretului-Lege nr. 118/199, deoarece acest act normativ nu conținea vreo prevedere expresă referitoare la dreptul de a i se repara prejudiciul moral suferit, un asemenea drept la acțiune a existat cel mai târziu din momentul intrării în vigoare a Constituției României (la data aprobării ei prin referendum național din 8 decembrie 1991), care prin art. 21 alin. (1) și (2) a consacrat principiul liberului acces la justiție, statuând că “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
Prin urmare, apreciem că termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiunea în repararea prejuidciului moral a început să curgă cel mai târziu din momentul intrării în vigoare a Constituției – 8 decembrie 1991-.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cât priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Se constată că Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici în prevederile art. 504-506 C. procedură penală, câtă vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Curtea constată că niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.
Prin decizia nr. 1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr.62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.24/ 2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamantă.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea,în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta E. L. împotriva sentinței civile nr. 3538/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Relativ la petitul trei al acțiunii prin care reclamanta solicită acordarea de daune materiale, Curtea reține că, deși prin cererea introductivă de instanță, reclamanta s-a obligat să precizeze – în termenul procedural, cuantumul acestora și ce anume bunuri au existat în gospodăria bunicii sale, la momentul deportării în B., pe întreg parcursul procesului nu a făcut această precizare.
Este de principiu ca instanța, are obligația conform art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă de a se pronunța asupra obiectului concret al acțiunii, astfel cum acesta a fost stabilit –prin cererea de chemare în judecată, are obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate de părți și de a motiva, pentru a le admite sau a le respinge, în tot sau în parte.
Cum reclamanta, însă, nu a precizat petitul privind daunele materiale solicitate, nesolicitând de asemenea, nici probe în acest sens, în mod legal prima instanță a respins ca respins ca nedovedit acest petit.
Concluzionând, Curtea reține că hotărârea instanței de fond este legală în raport cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. „a” și respectiv art. 5 alin. 1 lit. „b” coroborat cu art. 1169 Cod civil, astfel că recursul reclamantei va fi respins ca nefondat conform art. 299, art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta E. L. împotriva sentinței civile nr. 3538/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, Prof.Univ.Dr. L. B. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
D. B.
Red.MG/24.03.2013
Tehnored. DB/29.03.2013
Ex.2
Instanța de fond: Tribunalul T.: jud. A. A.
| ← Evacuare. Decizia nr. 1730/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 173/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
