Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 4617/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 386
Ședința publică din 12 martie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta F. E. împotriva sentinței civile nr. 3403/P I/29.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după cere se constată că intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 27.02.2013, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat, și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca legală și temeinică. De asemenea, în baza art. 242 alin. ultim Cod proc.civ., a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Instanța, din oficiu, față de data pronunțării hotărârii atacate și a comunicării acesteia, respectiv 7.01.2013, invocă excepția tardivității recursului și acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepției.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată că:
Prin sentința civilă nr. 3403/PI/29.11.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta F. E., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că uzând de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. nr. 221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit. e apartenentă alin. 1 al art. 3 din legea în discuție și, respectiv, de art. 1 alin. 2 lit. a și h, ambele din legea specială - reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pretenții constând în despăgubiri de ordin material, solicitate pentru suferințele cauzate familiei sale prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr. 221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Rezultă așadar din interpretarea logico-sistematică a normei legale supra anunțate că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Că este așa (că asta a fost voința legiuitorului), rezultă și din expunerea de motive a proiectului de lege cu nr. 221/2009, așa cum judicios a remarcat pârâtul.
Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent (a se vedea în acest sens și ÎCCJ, dec. civ. cu nr. 783/9.02.2011 și dec civ. nr. 2192/23.03.2012).
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații, devenite imobile prin destinație dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. 3 al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
De altă parte, ca un argument subsidiar, tribunalul a reținut că petiționarul nu a probat că bunurile materiale pretins aflate în gospodăria familiei sale i-ar fi fost confiscate de S. R., printr-un act de autoritate care să confirme pretinsa preluare abuzivă în patrimoniul celui din urmă (chestionarul prevalat neavând configurația unui act oficial de confiscare, ci a unui înscris ce atestă componența gospodăriei familiei petiționarului la un moment dat). În realitate, pretinsele bunuri au fost abandonate chiar de către proprietari, cu ocazia aplicării - în privința lor - a măsurii administrative a deportării, neputându-se cunoaște cu certitudine soarta lor (și anume, dacă au existat, dacă o parte au fost luate în B. de către deportați, dacă cele rămase nu au fost luate de vecini, ori de terțe persoane etc.), fiind pueril a se încerca a acredita ideea că s-ar putea dovedi cu martori existența lor fizică, atât sub aspect calitativ cât și cantitativ, cum și preluarea abuzivă de către autoritățile statului de la acea epocă la care chiar și cooperativizarea se afla întru-un stadiu incipient, fiind inițiată în anii 1949 și finalizată abia în anii 1962 (după întoarcerea deportaților care s-a produs în anul 1955, în majoritatea cazurilor). În ceea ce privește recolta din anul 1951 (anul deportării), sau producția nerealizată în anii 1952-1955, acestea reprezintă prejudicii mai mult decât incerte (nici autorii petiționarei neavând siguranța că ar fi realizată recoltele a căror contravaloare o pretinde cel din urmă).
Abstracție făcând de faptul că la întoarcerea în B. li s-au acordat despăgubiri, în temeiul HCM nr. 2694/7.12.1955, care viza tocmai repararea prejudiciilor cauzate persoanelor strămutate ce s-au întors la domiciliu.
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta F. E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta F. E. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare arată că instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, respingând toate probatoriile pe care le-a solicitat, fără a i se încuviința în dovedirea cererii sale înscrisuri, martori și expertiza în specialitatea bunuri mobile, raportându-se la o interpretare pur personală a prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009.
Mai arată că, prin necercetarea fondului cauzei dedusă judecății, i s-au încălcat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
În drept, invocă dispozițiile art. 299-316 Cod proc.civ.
Prin întâmpinare, intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței civile nr. 3403/PI/29.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ ca fiind temeinică și legală.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr.221/2009.
Examinând recursul în raport de excepția tardivității, curtea constată că aceasta este întemeiată, recursul fiind tardiv formulat.
Astfel, sentința civilă nr. 3403/29.11.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, a fost comunicată reclamantei la 07.01.2013.
Conform art. 301 Cod proc.civ., termenul de exercitare a recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
În cauza dedusă judecății, termenul de declarare a recursului s-a împlinit la 23.01.2013, iar reclamantul l-a înregistrat la data de 25.01.2013, peste termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 103 Cod proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.
Cum termenul pentru exercitarea căii de atac are caracter imperativ, față de considerentele arătate, Curtea va respinge ca tardiv recursul declarat de reclamanta F. E. împotriva sentinței civile nr. 3403/29.11.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamanta F. E. împotriva sentinței civile nr. 3403/29.11.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L./13.03.2013
Tehnored L.P./18.03.2013
Ex.2
Primă instanță: A. A. – Tribunalul T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 901/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 900/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
