Pretenţii. Decizia nr. 901/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 901/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-06-2013 în dosarul nr. 2560/55/2010

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._ - 08.05.2013

DECIZIA CIVILĂ NR. 901/R

Ședința publică din 19 iunie 2013

PREȘEDINTE: G. O.

JUDECĂTOR: RUJIȚA R.

JUDECĂTOR: F. Ș.

GREFIER: C. J.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. M. împotriva Deciziei civile nr. 105/A din 07.02.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați ., C. O. Privat Dr. M. din cadrul ., SC A. R. Asirom Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., M. M. și M. M. C., pentru pretenții.

La apelul nominal, făcut în ședință publică la a doua strigare, se prezintă reclamantul recurent personal și asistat de domnul avocat R. R., pentru pârâta intimată . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., domnul consilier juridic Gaza A. și, în reprezentarea pârâților intimați ., M. M. și M. M. C., domnul avocat L. D..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar împuternicirea avocațială.

Se comunică reprezentantului reclamantului recurent întâmpinările depuse de pârâții intimați prin registratură.

Reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.

Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.

Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelurilor pârâților și a menținerii hotărârii instanței de fond, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs, pe care le susține și oral în fața instanței.

Reprezentantul pârâților intimați ., M. M. și M. M. C. invocă excepția nulității recursului, având în vedere că motivele invocate nu se subscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.p.c. și solicită admiterea acestei excepții. Pe fond, solicită respingerea recursului, pentru motivele dezvoltate în întâmpinare, pe care le reiterează, pe scurt, instanței. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul pârâtei intimate . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., solicită admiterea excepției nulității recursului; pe fond, solicită respingerea recursului conform întâmpinării.

În replică, reprezentantul reclamantului recurent solicită respingerea excepției, considerând că recursul este îndeajuns motivat.

CURTEA

În deliberare constată că, prin Decizia civilă nr. 105/A din 07.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelurile formulate de pârâții M. M.-C., M. M. și ., precum și pârâta-chemată în garanție . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., împotriva sentinței civile nr._/27.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat P. M..

A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins atât acțiunea civilă formulată de reclamantul P. M. în contradictoriu cu pârâții M. M.-C., M. M. (care, pe calea transmisiunii succesorale legale au preluat poziția procesuală a pârâtului inițial M. G., urmare a decesului celui din urmă, intervenit pe durata derulării activității jurisdicționale circumscrise celei dintâi faze a judecății) Otalmologica SRL, precum și cererea de chemare în garanție formulată de către cei din urmă în contradictoriu cu chemata în garanție . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T..

În prima fază a judecății, Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr._/27.04.2012, a dispus următoarele:

A admis în parte cererea precizată de reclamantul P. M., în contradictoriu cu pârâții M. M. C. și M. M. și C. O. Privat Dr. M. din cadrul ..

A obligat pârâții M. M. C. și M. M. (în calitate de moștenitori legali ai defunctului pârât dr. M. G. decedat în cursul procesului, acești pârâți fiind obligați corespunzător cotelor lor succesorale) și . la plata în solidar a despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în cuantum total de 50.200 lei, cu titlu de daune materiale și daune morale.

A admis în parte cererea de chemare în garanție a . SA și . SA - Sucursala Timișoara formulată de pârâții M. M. C. și M. M., având calitatea de moștenitori ai doctorului defunct M. G..

A obligat asiguratorul . SA să plătească pârâților M. M. C. și M. M., având calitatea de moștenitori ai doctorului defunct M. G., suma de 50.200 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul său.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Din actele medicale depuse la dosarul cauzei, rezultă că în perioada 2007-2010 reclamantul a beneficiat de serviciile medicale prestate de dr. M. G., având calitatea de medic primar oftalmolog. Astfel, reclamantul a fost diagnosticat cu glaucom încă din anul 2006 de ”Clinica Oftalmologică din Timișoara”, după care, până la începutul anului 2010 s-a aflat sub monitorizarea dr. M. G. care a urmărit evoluția clinică a bolii sale. Actele medicale depuse la dosarul cauzei reflectă consultațiile de care a beneficiat reclamantul în cadrul . din Timișoara, în perioada 2007-2010, serviciile medicale fiind prestate de dr. M. G., cu excepția ultimei consultații din ianuarie 2010, când reclamantul a fost examinat de dr. M. M. și când s-a descoperit că reclamantul este suspect de melanom malign, fiind diagnosticat cu dezlipire de retină secundară și suspiciune MMC (melanom).

Analizele ulterioare efectuate de reclamant în cadrul ”Spitalului Clinic de Urgențe Oftalmologice București” au confirmat existența unei formațiuni intraoculare de 11,3 mm situată în sectorul nazal cu zonă de necroză intratumorală. În cadrul ”Institutului Oncologic București” reclamantului i s-a pus diagnosticul de tumoare malignă coroidă și, având în vedere mărimea tumorii, i s-a propus ca soluție finală enucleația ochiului drept. Intervenția chirurgicală s-a realizat în perioada 19-22.01.2010 când a fost enucleat globul ocular cu implant orbitar, respectiv în urma enucleării s-a realizat protezarea oculară a ochiului drept (filele 4-12, 21-31 dos. Jud. A., filele 29-45 vol I).

În cadrul prezentului demers judiciar reclamantul acuză în esență neglijența manifestată de dr. M. G. care nu a observat în timp util dezvoltarea formațiunii tumorale, deși reclamantul se afla sub supravegherea sa medicală, fiind pacientul său din anul 2007, ceea ce a condus la pierderea ochiului drept cu consecințe negative sub aspect material, dar și în planul vieții afective.

Răspunderea civilă pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este consacrată de art. 998 C.civ. care prevede că ”orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar în completare, art. 999 C.civ. precizează că ”omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”, (dispoziții aplicabile în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011).

Răspunderea civilă medicală beneficiază însă de o reglementare proprie, odată cu . Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care consacră un titlu distinct răspunderii civile medicale (Titlul XV - Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice).

Potrivit art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.

Același articol, la alin.1 lit. b, definește conceptul de malpraxis în sensul că acesta reprezintă eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.

Pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă a medicului, alături de condițiile generale tipice răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția, răspunderea medicală mai impune întrunirea și a unor condiții speciale, specifice profesiilor medicale și exercitării actului medical, după cum urmează: fapta ilicită să fie săvârșită de un furnizor de servicii medicale și această faptă să fi fost săvârșită cu ocazia furnizării serviciului medical, adică în cursul manoperelor preventive, diagnostice sau terapeutice la care este supus pacientul.

În cea ce privește fapta ilicită, se observă că reclamantul îi reproșează dr. M. G. că nu a depistat formațiunea tumorală în faza incipientă, când nu devenise încă malignă și când ar fi putut fi tratată prin iradiere, fără se ajungă la enucleație și la producerea unui handicap sever.

Conduita profesională medicală a dr. M. G. exercitată asupra reclamantului în perioada 01.02._08 a fost analizată prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Timișoara (filele 42-43 vol. II), raport avizat favorabil de Comisia Superioară de Medicină Legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală ”M. Minovici” București (filele 74-76 vol. II). Astfel, în actele medicale de specialitate amintite s-a arătat că melanomul de corp ciliar este o tumoare malignă cu o evoluție prelungită sau galopantă, care se dezvoltă în spatele irisului și nu se poate evidenția la examinările obișnuite oftalmologice. Reclamantul a fost diagnosticat și tratat pentru glaucom primar cu unghi deschis o perioadă de 2 ani, iar din perspectiva precizării diagnosticului, a conduitei terapeutice și a urmăririi evoluției clinice a acestei boli, concluziile expertizei au fost în sensul că dr. M. G. nu i se pot imputa deficiențe în acordarea asistenței medicale.

Prima instanță și-a însușit concluziile cuprinse în expertiza medico-legală efectuată în cauză, în sensul că în perioada 01.02._08 în care reclamantul a fost consultat de către dr. M. G. de cinci ori, acesta din urmă a avut o conduită terapeutică corectă din perspectiva stabilirii diagnosticului de glaucom primar cu unghi deschis și a tratării reclamantului de această afecțiune. De asemenea, prima instanța și-a însușit ca fiind dovedite și apărările aceluiași doctor formulate prin întâmpinare conform cărora la data consultului din 2008 afecțiunea melanomului malign uveal - tumoare malignă coroidă - nu a fost prezentă, iar reclamantul nu a invocat nici un semn subiectiv de natură a duce la bănuiala existenței unui melanom uveal malign.

Prin raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză s-a arătat că melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de un an, următor datei efectuării ultimului consult din 20.12.2008, perioadă în care pacientul nu a fost examinat de dr. M. G., în această perioadă producându-se și dezlipirea de retină secundară. În mod asemănător, prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a arătat că din data de 20.12.2008 până la data de 12.01.2010 reclamantul nu s-a mai prezentat în vederea efectuării controlului de specialitate, prin urmare în acest interval de timp a existat în mod real posibilitatea apariției și dezvoltării bruște și rapide a acestei tumori.

Verificând modul în care pacientul a fost monitorizat sub aspectul evoluției bolii de către medicul său curant, prima instanță a constatat că pacientul a fost consultat de cinci ori de către pârât, în următoarele date: la data de 01.02.2007, când a fost reconfirmat diagnosticul de glaucom stabilit anterior de Clinica Oftalmologică din Timișoara, la data de 12.02.2007 când i-a fost suspendată medicația cu Travatan administrată anterior, fiind rechemat la control după 6 luni, reclamantul revenind la data de 02.08.2007, la data de 28.02.2008 când reclamantul a fost diagnosticat cu glaucom primar cu unghi deschis și i-a fost instituit din nou tratamentul cu Travatan, punându-i-se în vedere să revină la control după 3-4 luni și la data de 20.12.2008 când s-a pus diagnosticul de glaucom compensat și s-a dispus continuarea tratamentului cu Travatan (filele 4-6, 22-26 dos. Jud. A.).

Reclamantul a arătat că în cadrul acestei ultime consultații dr. M. G. i-a comunicat că ”lucrurile merg cât se poate de bine” și poate ”reveni și o dată pe an”. Afirmațiile reclamantului se coroborează cu actul medical eliberat acestuia la data de 20.12.2008 (fila 6 dos. Jud. A.) din care lipsesc mențiunile privitoare la intervalul de timp în care reclamantul trebuie să se prezinte pentru următorul control, deși în actele medicale eliberate anterior pacientului i s-a stabilit exact termenul în care trebuia să revină la control.

Acest aspect prima instanță l-a apreciat a fi de o importanță majoră în soluționarea cauzei, în condițiile în care experții desemnați să efectueze expertiza medico-legală au arătat că melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de un an când s-a produs și dezlipirea de retină secundară, când reclamantul nu a fost consultat de pârât. Prin întâmpinarea formulată în cauză dr. M. G. a arătat că dacă reclamantul s-ar fi prezentat la control la un interval de 4 luni, astfel cum i s-a solicitat în scris, s-ar fi putut depista și confirma diagnosticul de melanom malign uveal, pe cale de consecință, pârâtul apreciază că în cauză culpa aparține reclamantului care s-a prezentat la sediul său profesional abia după 13 luni de la data ultimului consult efectuat și în plus nu a colaborat corespunzător cu medicul în sensul că nu i-a raportat nici un simptom subiectiv de natură să conducă la concluzia apariției unei tumori și care să justifice mărirea gamei de investigații.

Or, astfel cum s-a arătat, din actele medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a respectat întocmai periodicitatea stabilită de medic în privința efectuării controalelor impuse în vederea monitorizării stării sale de sănătate. Însă ultimul act medical eliberat la data de 28.12.2008 nu mai a cuprins intervalul de timp în care reclamantul trebuia să revină la următorul control, deși în adeverințele medicale anterioare i s-a precizat exact perioada în care trebuie să revină pentru consult, astfel că reclamantul a revenit după un an de zile, când formațiunea intraoculară ajunsese la mărimea de 11,3 mm. În ceea ce privește reproșul adus reclamantului legat de necomunicarea niciunui simptom subiectiv al bolii, în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a arătat că această boală este asimptomatică și ea determină semne clinice oculare doar în faza de complicații ale segmentului anterior sau posterior, ori când produce dezlipire de retină cum este cazul de față, astfel că în mod evident reclamantul nu putea oferi astfel de informații medicului său curant, întrucât nu prezenta simptome specifice acestei boli.

Din această perspectivă, prima instanță a apreciat că în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite omisive, aceea de a nu informa și monitoriza în mod corespunzător reclamantul, deși aceasta este o obligație ce revine medicului în cadrul procedurii de prevenție pe care trebuie să o manifeste în relațiile cu pacienții săi. În acest sens art. 642 din Legea nr. 95/2006 dispune în mod expres că personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile produse din neglijența manifestată în cadrul procedurilor de prevenție, nu doar în cadrul procedurilor de diagnostic sau tratament.

Fapta ilicită a fost săvârșită de către medic în calitatea sa de furnizor de servicii medicale, cu ocazia furnizării serviciului medical, adică în cursul manoperelor preventive, diagnostice sau terapeutice la care a fost supus reclamantul.

Prejudiciul suferit de reclamant constă în pierderea ochiului drept, prejudiciu care la rândul său a atras alte rezultate dăunătoare pentru reclamant atât sub aspect patrimonial, cât și afectiv. Prin urmare, prejudiciul este atât material cât și moral și este urmarea directă a vătămării sănătății reclamantului.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este evident, având în vedere că dacă doctorul și-ar fi respectat într-adevăr obligația de informare, respectiv monitorizare continuă a pacientului său și i-ar fi solicitat reclamantului să se prezinte la control cel puțin o dată la 3-4 luni, cum a afirmat că i-a solicitat prin întâmpinare, această afecțiune tumorală ar fi putut fi descoperită în faza sa incipientă, când reclamantului i s-ar fi putut aplica alte metode de tratament și nu cea finală de enucleație a ochiului. E adevărat că nu se poate stabili cu certitudine că, dacă reclamantului i s-ar fi descoperit la timp afecțiunea tumorală și i s-ar fi acordat îngrijirile necesare, acestuia i s-ar fi vindecat ochiul sau s-ar fi evitat enucleerea sa. Cu toate acestea, reclamantului i-a fost răpită șansa de a încerca vindecarea patologiei pe care medicul nu a diagnosticat-o la timp. În acest sens, din avizul Comisiei Superioare de Medicină Legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală ”M. Minovici” București rezultă că în cazul unei tumori a corpului ciliar conduita terapeutică se adoptă în funcție de dimensiunea tumorii, enucleerea fiind practicată doar în cazul tumorilor ce depășesc 10 mm (filele 74-76 vol. II). Or, tumoarea a fost depistată și diagnosticată târziu, când aceasta depășise dimensiunea de 10 mm, tocmai datorită faptului că medicul curant nu a dat dovadă de rigoare sistematizată față de pacientul său în continuarea monitorizării evoluției sale.

În ceea ce privește culpa medicului, art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 dispune că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența sau imprudența, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament. Dr. M. G. este culpabil întrucât, deși l-a acceptat în prealabil pe reclamant ca pacient, oferindu-i asistență medicală contra cost pe durata a doi ani de zile, în perioada 2007-2008, stabilindu-i un diagnostic, oferindu-i un tratament și asumându-și obligația monitorizării sale ulterioare prin rechemarea sistematică la control, la controlul efectuat în data de 20.12.2008 pârâtul nu a mai manifestat prudența și diligența cu care a acționat în cadrul celorlalte controale efectuate anterior, întrerupând monitorizarea și supravegherea pe care un medic prudent ar fi exercitat-o asupra pacientului. În condițiile concrete în care s-a desfășurat actul medical, chiar dacă pârâtul nu și-a dat seama de implicațiile încetării supravegherii ulterioare a pacientului, acesta trebuia și putea să prevadă consecințele faptei sale, dată fiind boala de care suferea reclamantul și vârsta sa înaintată.

Chiar dacă obligația medicului de a trata pacientul este una de mijloace, acesta are obligația nu numai de a aplica remediile medicale cele mai indicate în vederea însănătoșirii pacientului, dar și de a avea conduita necesară în vederea asigurării unei prevenții eficiente în cazul pacientului care apelează la serviciile sale, prevenție care se reflectă și în modul în care este monitorizat și supravegheat pacientul aflat în îngrijirea sa.

Pe cale de consecință, prima instanță a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel că se impune angajarea răspunderii medicale, ceea ce-i conferă reclamantului dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit, conform art. 998 C.civ.

Prin cererea de chemare în judecată precizată și modificată la termenele de judecată din data de 18.03.2010 și 17.11.2010, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli pre și post operatorii, tratament postchirurgical, protezarea organului lipsă, tratamente psihiatrice pentru a elimina starea de frică instalată după operație, alte cheltuieli neprevăzute la data formulării precizării de acțiune și obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale.

Verificând înscrisurile depuse la dosar, prima instanță a constatat că în susținerea despăgubirilor solicitate cu titlu de daune materiale, reclamantul a depus la dosar o singură chitanță justificativă în sumă de 200 lei (fila 23 vol. I) reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale achitate la data de 06.04.2010 Spitalului Clinic Municipal Timișoara, unde a fost internat pacientul. Pentru a se naște obligația de reparare, prejudiciul patrimonial trebuie să fie cert și să poată fi stabilită întinderea lui, or la dosarul cauzei nu există alte dovezi prin care să poată fi cuantificat prejudiciul invocat de reclamant. În aceste condiții, deși este evident că reclamantul a efectuat cheltuieli pre și post operatorii, în condițiile în care acesta nu a depus alte documente justificative la dosar în susținerea pretențiilor sale, prima instanță nu i-a putut obliga pe pârâți decât la plata acelor cheltuieli care sunt dovedite, respectiv la plata sumei de 200 lei cu titlu de daune materiale.

În ceea ce privește compensațiile bănești în cuantum de 50.000 lei solicitate de reclamant cu titlu de daune morale, prima instanță a apreciat că se impune acordarea lor către reclamant, această sumă de bani urmând să aibă efect compensatoriu, de natură să atenueze suferințele fizice și psihice la care a fost supus reclamantul. Prin proba testimonială administrată în cauză, în cadrul căreia au fost audiați martorii D. D. C. și I. M., s-a demonstrat alterarea stării afective a reclamantului, martorii arătând că în urma operației suferite reclamantul a fost deprimat, a intrat într-o stare depresivă, deși anterior a fost o persoană veselă și jovială, nu a mai putut să circule cu mașina, sens în care era nevoit să apeleze la cunoștințe sau rude pentru a-l ajuta și, totodată, a fost nevoit să-și întrerupă activitatea de consultanță în domeniul atragerii de fonduri europene pe care o demarase anterior (filele 25-28 vol. I, 148-149 vol. II). Chiar dacă în cauză reclamantul nu a făcut dovada certă a pierderii unor câștiguri profesionale din activitatea pe care a derulat-o în cadrul Întreprinderii Individuale ”Florimar”, prima instanță a apreciat că acest aspect nu este relevant, deoarece suma de bani ce va fi acordată cu titlu de daune morale are rolul de a indemniza devalorizarea pe piața muncii a capacității funcționale a reclamantului și necesitatea acestuia de a abandona oportunitățile profesionale pe care le-ar fi avut în cadrul activității desfășurate. Totodată, daunele morale vot fi acordate pentru compensarea pierderii calității vieții, a activităților în general și a bucuriilor uzuale ale vieții, dar și pentru suferințele fizice și psihice îndurate de reclamant ca urmare a procedurilor chirurgicale la care a fost supus.

Având în vedere dispozițiile art. 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 conform cărora unitățile sanitare private răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, legea instituind așadar o garanție a solvabilității prepusului, dar și dispozițiile art. 1000 alin. 3 C.civ. incidente ca urmare a atragerii răspunderii directe a dr. M. G. în calitate de autor al faptei culpabile și păgubitoare săvârșite cu ocazia furnizării serviciilor medicale în cadrul ., prima instanță a admis în parte cererea formulată și a dispus obligarea pârâților M. M. C. și M. M. (obligați, în temeiul art. 774-789 C.civ., în calitate de moștenitori legali ai defunctului pârât dr. M. G. decedat în cursul procesului, corespunzător cotelor lor succesorale) în mod solidar cu . la plata despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului în cuantum total de 50.200 lei, cu titlu de daune materiale și daune morale.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de dr. M. G. în contradictoriu cu . SA, s-a observat că chemata în garanție a invocat excepția prematurității formulării cererii de chemare în garanție, în motivarea căreia au fost invocate de fapt aspecte legate de fondul cauzei ce vor fi avute în vedere de instanță la momentul soluționării cererii, astfel că nu a fost analizată ca o veritabilă excepție procesuală în sensul art. 137 C.p.c.

Astfel, în prezenta cauză, prima instanță a constatat că pârâtul defunct dr. M. G. este responsabil pentru că la ultimul control efectuat în data de 20.12.2008 când a dispus continuarea tratamentului cu Travatan, nu i-a cerut pacientului să revină la control în mod periodic, demonstrând astfel neglijență în monitorizarea și supravegherea pacientului aflat în îngrijirea sa, ceea ce a permis dezvoltarea unei formațiuni tumorale nedescoperită la timp. Această faptă ilicită omisivă a fost săvârșită la data de 20.12.2008, perioadă în care medicul a avut încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională, prin contractul . nr._ încheiat cu . SA care acoperă perioada 30.01._09, astfel cum a recunoscut de altfel și intervenientul prin întâmpinarea formulată în cauză (filele 71-72 dos. Jud. A.).

Apărarea intervenientului legată de necesitatea parcurgerii procedurii prealabile de stabilire a culpei medicului de către Comisia de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, va fi înlăturată de instanță, având în vedere că din dispozițiile art. 673 din Legea nr. 95/2006 rezultă că parcurgerea procedurii prealabile este facultativă și ea nu poate împiedica liberul acces la justiție potrivit dreptului comun. În același sens art. 19 din Ordinul MSP nr. 482/2007 dispune că în situația în care asiguratul, asiguratorul și persoana prejudiciată nu cad de acord asupra culpei asiguratului, cuantumul și modalitatea de plată a prejudiciului cauzat printr-un act de malpraxis se vor stabili de către instanța judecătorească. Prejudiciul se va despăgubi de către asigurator în limita sumei asigurate, în baza hotărârii judecătorești definitive.

În aceste condiții, având în vedere disp. art. 656-658 din Legea nr. 95/2006 și faptul că dr. M., având calitatea de asigurat, a fost obligat, prin moștenitorii săi legali, să plătească reclamantului despăgubiri în cuantum de 50.200 lei, ca urmare a aplicării unei asistențe medicale neadecvate, or asiguratorul a încasat o primă de asigurare tocmai pentru a prelua răspunderea asiguratului său în caz de malpraxis, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în garanție, în măsura admiterii cererii principale și a obligat asiguratorul . SA să plătească pârâților M. M. C. și M. M., având calitatea de moștenitori ai doctorului defunct M. G. și obligați în raportul juridic dedus judecății ca urmare a acceptării succesiunii autorului lor și a transmiterii obligației de dezdăunare, la plata sumei de 50.200 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul său.

Contra acestei sentințe, au declarat apel pârâta-chemată în garanție . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., precum și pârâții M. M.-C., M. M. și ..

Apelanta-pârâtă-chemată în garanție . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., prin apelul declarat, a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică, arătând că motivele apelului le va depune până la prima zi de înfățișare.

Prin memoriul privind motivele de fapt si de drept și indicarea dovezilor pe care se întemeiază apelul, depus prin registratură la data de 19.10.2012, pârâta-chemată în garanție a invocat următoarele excepții:

Instanța de fond a calificat in mod eronat acțiunea reclamantului ca fiind scutita de plata taxei judiciare de timbru, încălcând astfel grav dispozițiile art. 1 si art. 2(1) din Legea nr. 146/1997.

Astfel, in conformitate cu dispozițiile art. 1 din legea menționata; "Acțiunile si cererile introduse la Instanțele judecătorești...sunt supuse taxelor judiciare de timbru...si se taxează in mod diferențiat, dupa cum obiectul acestora este sau nu evaluabil in bani...".

In atare situație, si cum temeiul legal invocat de catre instanța de fond si se referă la art. 15 alin. 1 lit. 2, nu are nici o relevanta in prezenta cauza, socotește ca prin neplata taxei judiciare de timbru in termenul legal, cererea formulata de reclamant ar fi trebuit sa fie anulata in consecința.

Motive de fapt:

Instanța de fond nu si-a îndeplinit rolul activ prevăzut de art. 129 ind. 1 alin. (2), alin. (5) Cod Procedura Civila.

In fapt, prin acțiunea civila înregistrata la data de 17.02.2010, reclamantul P. M. a chemat in judecata pe medicul curant de specialitate oftalmologica Dr. M. G. (de altfel o somitate medicala de notorietate din zona si nu numai), pe fondul reproșului unui pretins malpraxis (nedovedit din capul locului), solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale si materiale. Ulterior prin precizarea de acțiune din data de 18.03.2010 suma in cauza fiind redusa la 50.000,00 lei plus 50.000,00 lei cu titlu de daune morale, respectiv daune materiale.

Precizează ca prin cererea de chemare in garanție depusa la data de 15.04.2010, paratul Dr. M. G., a solicitat in baza contractelor de asigurare pt. malpraxis incheiate cu societatea chemată în garanție, ca in cazul in care se vor admite pretențiile reclamantului sa fie obligați la plata despăgubirilor si cheltuielilor de judecata în consecință.

Prin întâmpinarea formulata in termen legal a menționat ca paratul Dr. M. G. figurează ca parte-asigurat in contractele de asigurare - privind asigurarea obligatorie de răspundere civila profesionala a medicilor - dupa cum urmează: Contract . nr._ pt. perioada 30.01._09; Contract . nr._ pt. perioada 19.06._10; Contract . nr._ pt. perioada 13.07._10.

Din capul locului, menționează ca raportat stricto-sensu la clauzele exprese cuprinse in Condițiile de asigurare, parte integranta a Contractului de asigurare . nr._, si se referă punctual la Capit. VIII si IX din acestea, plata unor eventuale despăgubiri in temeiul Contractului avut in vedere este direct condiționat de stabilirea cu certitudine a culpei medicului de către Comisia de Monitorizare și Competenta Profesionala pentru Cazurile de Malpraxis.

Or, toate expertizele medicale administrate in cauza prin concluzii au conchis unanim in sensul inexistentei unei eventuale culpe de malpraxis in sarcina paratului Dr. M. G..

Exemplifica doar, prin expertiza de specialitate si suplimentul la aceasta cod POI-A1-DF1/2011 efectuate de către Institutul de Medicina Legala sub coordonarea si conducerea reputatului Dr. C. M. medic-primar legist, prin concluziile acesteia stabilindu-se fara echivoc ca; "...echipei oftalmologice din cadrul .. Dr. M. Gheorqhe nu i se poate imputa malpraxisul medical".

În alta ordine de idei, subliniază faptul ca instanța de fond avea toate motivele si elementele sa constate inexistenta pretinsei fapte ilicite, pretinsului prejudiciu si inexistenta legăturii de cauzalitate intre acestea, prin Hotărârea pronunțata aceasta stare de drept fiind ignorata cu desăvârșire. În atare situație si având in vedere bogatul material probator de specialitate administrat in cauza in ce privește apărările constituite de către paratul Dr. M. G. considera ca instanța de fond a pronuntat o hotărâre esentialmente nelegala si netemeinica, in sensul ca pentru a nu (anula) sau respinge acțiunea nefondata a reclamantului a considerat ca "bunul samaritean" adică societatea de asigurări sa fie supusa in final unor plați fara temei legal si nedatorate.

F. alte considerații, susțineri si comentarii, chemata în garanție solicită admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinței apelate in sensul respingerii acțiunii reclamantului fata de parat si chematul in garanție.

În drept, invoca prev. art. 129, 282, 274 Cod Procedura Civila, art. 998-999 Cod Civil, Contractul de asigurare avut in vedere.

În probatiune, solicita incuviintarea cu inscrisurile existente la dosarul cauzei.

Prin apelul formulat de pârâții M. M.-C., M. M. și .., s-a solicitat schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantului, cu cheltuieli de judecată atât pentru primă instanță cât și pentru apel.

În susținerea căii de atac, după reiterarea situației de fapt, reproșează judecătoriei că prin admiterea în parte a acțiunii reclamantului, s-a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, după cum vor arăta în cele ce urmează.

I. Data menționată în practicaua hotărârii este eronată

Încă din practicaua hotărârii apelate se constată o eroare și anume, sentința a fost pronunțată în ședința din data de 27.04.2012 (așa cum de altfel este menționată și în dispozitivul hotărârii) iar nu în data de 25.04.2012 așa cum în mod eronat a menționat instanța de judecată.

II. Prima instanță a calificat în mod greșit acțiunea reclamantului ca fiind scutită de Ia plata taxei judiciare de timbru

Acțiunea care face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată de către reclamant pe rolul Judecătoriei A.. La înregistrarea acesteia, prin rezoluție s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a preciza obiectul pretențiilor sale în lei, de a face minuta timbrării și de a timbra acțiunea la valoarea calculată. Ulterior acestui moment, reclamantul și-a precizat acțiunea la suma de 100.000 de lei (din care a solicitat 50.000 de lei cu titlu de daune materiale și 50.000 de lei cu titlu de daune morale), a calculat o taxă judiciară de timbru aferentă acțiunii precizate în cuantum de 3.611 lei și a formulat o cerere de ajutor public judiciar.

Ulterior admiterii excepției necompetenței teritoriale și declinării cauzei către Judecătoria Timișoara, prin încheierea de ședință din data de 20.10.2010, Judecătoria Timișoara a constatat din oficiu faptul că, în temeiul disp. art. 15 alin. 1 lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acțiunea reclamantului P. M. este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Textul legal în baza căruia instanța s-a pronunțat asupra scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, respectiv articolul 15 alin. (1), litera s) din Legea nr. 146/1997, prevede că sunt scutite de taxe judiciare acțiunile și cererile referitoare la: stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial ai României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările ulterioare.

Prin încheierea de ședință din data de 17.11.2010, Judecătoria Timișoara a completat încheierea pronunțată la termenul din data de 20.10.2010 în sensul că a apreciat scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul disp. art. 15 alin. 1 lit. s) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru raportat la art. 3 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Art. 3 din CEDO prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”.

Lăsând la o parte faptul că reclamantul nu a invocat vreo pretinsă încălcare a acestui drept în acțiunea sa, pârâții consideră că în speța de față nu se regăsesc condițiile avute în vedere de ipoteza art. 3 din Convenție.

In interpretarea Convenției, tortura este reținută ca reprezentând: ..orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere, sau suferințe puternice (intense) fizice sau psihice. în special cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturii de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o persoana l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv "întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de un agent al autorității publice sau de orice persoană ce acționează cu titlu oficial ori la instigarea sa sau cu consimțământul ei expres sau tacit.”.

In aceeași ordine de idei, tratamentele inumane sunt: „acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferințe fizice și morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice.”. Pentru a fi considerate tratamente inumane trebuie să existe forma vinovăției a intenției și să existe o premeditare asupra actelor de interogatoriu. Suferința trebuie să fie de gravitate deosebită, să fie provocată de agenți ai statului sau prin tolerarea activității lor de către autorități, actele acestea pot ti efectuate și de particulari, dar cu respectarea condiției să fie tolerați de autorități.

Independent de faptul că în speță nu poate li vorba despre vreun act de tortură, respectiv de pedeapsă sau tratament inuman, art. 3 din Convenție nu poate fi incident nici datorită faptului că pârâtul dr. M. G. nu a avut calitatea de agent al statului în sensul prevederilor legale enumerate.

Raportat la aceste aspecte, pârâții apreciază că în temeiul dispozițiilor art. 37 din Ordinul nr. 760/1999 instanța de apel ar trebui să oblige reclamantul Ia plata taxei judiciare de timbru calculată la valoarea acțiunii introductive de instanță și pe cale de consecință, sub aspectul chestiunilor incidentale, solicită instanței să pună în vedere reclamantului să achite taxa judiciară de timbru raportat la valoarea pretențiilor solicitate în primul grad de jurisdicție.

Prima instanță a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesual pasive invocate de către pârâta .. prin întâmpinare. Pentru a reține aplicabilitatea dispozițiilor legale invocate anterior, pârâții apreciază că trebuia ea mai întâi să se facă dovada raportului juridic de muncă dintre dr. M. G. și .. respectiv dovada raportului de prepușenie.

Atâta vreme cât în speță nu sunt dovedite niciunul din cele două situații specifice pentru nașterea raportului de solidaritate, apreciază că excepția lipsei calității procesual pasive a fost în mod greșit respinsă de către prima instanță. In consecință, pârâții invocă și susțin excepția lipsei calității procesual-pasive a pârâtei .. și solicită instanței să rețină că această pârâtă intimată este lipsită de calitate procesuală pasivă.

Prin hotărârea pronunțată, pârâții consideră că prima instanță a încălcat principiul imparțialității și al egalității justiției reglementat si apărat de art. 124 din Constituția României și de art. 6 din CEDO.

Analiza sentinței apelate coroborat cu analiza desfășurării litigiului în fața primei instanțe, le creează impresia unei posibile lipse de imparțialitate a primei instanțe în favoarea reclamantului.

Astfel, în timp ce prima instanță respingea o . excepții invocate de către pârâți doar urmare a unei minime analize (excepția insuficientei timbrări, excepția lipsei calității procesual pasive a ..). aceeași instanță a avut o conduită care poate excede limitele rolului activ al instanței, ca de exemplu:

- prima instanță a invocat din oficiu scutirea de la plata taxei judiciare de timbru (așa cum au dezvoltat mai sus) după ce Judecătoria A. deja considerase faptul că acțiunea pendinte este supusă imperativului achitării taxei judiciare de timbru;

- prima instanță a dispus prin încheierea din data de 25.05.2011. ca în baza „art. 24 din OG nr. 1 2000, urmare a aspectelor învederate de reclamant, referitoare la relațiile de prietenie și de colaborare profesională strânse existente între pârât și medicul care l-a expertizat pe reclamant, având în vedere și reputația profesională de care se bucură dr. M. pe plan local, pentru a fi înlăturate suspiciunile legate de obiectivitatea și imparțialitatea experților și corectitudinea concluziilor expertizei medico-legale efectuată in prezenta cauză, instanța apreciază necesar a se solicita Comisiei superioare medico-legale care funcționează pe lângă INML M. Minovici București să verifice, să analizeze și să avizeze din punct de vedere științific conținutul și concluziile expertizei medico-legale efectuate în cauză” cu privire la această cerere, învederează faptul că s-au opus la solicitarea acestui aviz nu pentru că ne-ar fi fost teamă cu privire la răspunsul care ar fi fost emis, ci datorită următoarelor motive:

a. în speță nu erau întrunite condițiile art. 24 din Ordonanța nr. 1/2000 pentru că în speță nu existau concluzii contradictorii, ci toate concluziile se îndreptau înspre aceeași direcție, respectiv că nu poate fi identificată vreo culpă sau vreun caz de malpraxis;

b. avizul INML necesita o perioadă însemnată de timp care ar fi dus atingere dreptului părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil;

- prima instanță a pus în discuție și a încuviințat proba cu efectuarea unor adrese către Universitatea de Medicină și farmacie București - Catedra de Oftalmologie și către Institutul Oncologic București prin care solicita lămurirea unor aspecte care erau de competența organelor medico-legale de expertiză. Cu privire la această probă, au arătat primei instanțe că se opun administrării acesteia datorită faptului că în domeniul dedus judecății există experți care pot lămuri aspectele de fapt neclare, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 201 alin. 3 Cod de procedură civilă care permit instanței să solicite părerea unor specialiști; în aceeași ordine de idei mai trebuie menționat că, deși niciuna din instituțiile interogate nu a răspuns la întrebările instanței, la ultimul termen de judecată instanța a renunțat a mai reveni cu o nouă adresă, renunțând la proba pe care a admis-o anterior;

- după ce în speță, pe parcursul a mai bine de doi ani au fost administrate o . probe care rețineau la unison aceeași concluzie că nu există culpă medicală, respectiv malpraxis sau deficiențe în administrarea actului medical, prima instanță nesocotește întreg acest probatoriu și dispune admiterea acțiunii în temeiul interpretării lipsită de coerență a unui înscris care a fost depus de către reclamant odată cu acțiunea introductivă de instanță și în temeiul unor argumente puternic afectate de dubiu și care nici nu au fost puse în discuția părților astfel încât să poată fi lămurite; fără a analiza aici pertinenta și concludenta pretinselor argumente ale primei instanțe atunci când a analizat acel înscris, pârâții ridică o întrebare retorică; de ce a fost nevoie de un proces care s-a întins pe o durată mai mare de doi ani numai în prima instanță pentru ca in final să se pronunțe o hotărâre în susținerea căreia este invocat un singur înscris depus anexat cererii de chemare în judecată? Această întrebare le fundamentează opinia că hotărârea primei instanțe a fost luată încă de la primul termen de judecată, iar întreaga desfășurare a litigiului a fost efectuată cu scopul exclusiv de a obține argumente pe care această hotărâre să se sprijine;

- prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe depozițiile a doi martori care au recunoscut în fața acesteia faptul că reclamantul le-a dat să lectureze înscrisurile din dosarul său pentru a fi în cunoștință de cauză cu privire la problemele referitor la care vor fi întrebați;

V. Prima instanță a interpretat în mod greșit probatoriul și prin aceasta a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală

După administrarea tuturor probelor științifice, care au reținut aceeași opinie că nu există deficiențe în acordarea asistenței medicale în nicio etapă terapeutică, prima instanță contrazice practic aceste comisii de specialiști și arată că „instanța apreciază că în sarcina pârâtului se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite omisive, aceea de a nu informa și monitoriza în mod corespunzător reclamantul, deși aceasta este o obligație ce revine medicului in cadrul procedurilor de prevenție pe care trebuie să o manifeste in relațiile cu pacienții săi.”.

Pentru a reține această presupusă faptă ilicită prima instanța:

a) arată că „art. 642 din Legea nr. 95/2006 dispune in mod expres că personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile produse din neglijența manifestată in cadrul procedurilor de prevenție, nu doar în cadrul procedurilor de diagnostic sau tratament.”

b) reține afirmațiile reclamantului care „a arătat că in cadrul acestei ultime consultații dr. M. G. i-a comunicat că „lucrurile merg cât se poate de bine” și poate „reveni și o dată pe an”

c) reține că în actul medical eliberat reclamantului la data de 20.12.2008 lipsește mențiunea privitoare la intervalul de timp în care reclamantul trebuie să se prezinte pentru următorul control și prin aceasta consideră că s-a confirmat susținerea reclamantului potrivit căreia a fost chemat la interval de un an de la ultimul control.

In această situație, deși reclamantul a sesizat prima instanță cu privire la: (pag. 6) „neglijenta manifestată de dr. M. G. care nu a observat in timp util dezvoltarea formațiunii tumorale, deși reclamantul se afla sub supravegherea sa medicală...”, prima instanță, în exercitarea rolului de apărător al reclamantului, după ce a constatat că toate probele pertinente și concludente neagă existenta vreunei fapte ilicite cu privire la activitatea pârâtului M. G., retine o altă faptă, îndoielnică, cu privire la care nu a fost sesizată, pe care nu a pus-o în discuția contradictorie a părtilor și cu privire la care nu există nicio singură probă directă și în temeiul acesteia pronunță hotărârea pe care probabil o luase încă de la primul termen de judecată, respectiv aceea de admitere a acțiunii.

Pârâții consideră că raționamentul primei instanțe este greșit și că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală și pentru următoarele argumente:

Cu privire la pretinsa faptă ilicită

1. Medicina preventivă, respectiv prevenția ca și componentă a activității prestate de către un medic, pârâții apreciază că poate avea două înțelesuri:

a. un sens larg potrivit căruia medicul sfătuiește un pacient să înlăture o . factori care au fost determinați și au fost confirmați ca fiind distructivi cu privire la sănătatea organismului uman (ca de exemplu consumul de tutun sau droguri, consumul ridicat de grăsimi, zahăr, sare, alcool, cafea);

b. un sens restrâns potrivit căruia medicul sfătuiește un pacient care deja suferă de o afecțiune, ca, în condițiile date, să aibă o conduită care să nu permită agravarea afecțiunii preexistente (ca de exemplu, sfatul de a nu consuma produse care conțin zaharuri dat unui pacient care suferă de diabet sau sfatul de a nu consuma sare dat unui pacient care suferă de hipertensiune arterială, sfatul de a nu face efort dat unui pacient care suferă de astm bronșic etc.).

În logica și interpretarea primei instanțe, prevenția este interpretată într-un sens mai mult decât larg, chiar absurd, astfel încât să poată susține hotărârea sa. În această logică, o persoană care se îmbolnăvește la 50 de ani de diabet se poate întoarce cu acuzații de malpraxis împotriva tuturor medicilor care l-au consultat până la momentul de diagnosticare a diabetului și care nu au avui o conduită de a pune în vedere pacientului să aibă o conduită preventivă, pentru a evita îmbolnăvirea. În viziunea primei instanțe care interpretează obligația de prevenție în sens larg peste limitele care puteau fi avute în vedere de legiuitor pentru că se poate identifica un malpraxis în cazul survenirii oricărei boli la orice pacient care a consultat (anterior acestui moment de surveniență a bolii) un medic. Prima instanță leagă două aspecte străine unul de celalalt pentru a reține o ipotetică faptă ilicită. Cu alte cuvinte leagă frecvența unui control medical solicitat și acordat pentru afecțiunea de glaucom de întârzierea descoperirii unei afecțiuni de tumoare malignă a uveei, în speță a corpului ciliar, cu toate că între cele două afecțiuni nu există nici o legătură, afirmație demonstrată și de expertizele de specialitate efectuate în speță. Atâta vreme cât între cele două afecțiuni nu există nici o legătură, solicitarea medicului către pacient ca acesta să se prezinte cu o anumită frecvență la control (ca și componentă de prevenție a actului medical) trebuie interpretată numai în legătură cu prima afecțiune care era identificată și era sub tratament, iar nu și cu privire la o altă potențială afecțiune care nu are nici o legătură cu prima;

Prima instanță dă eficiență afirmațiilor reclamantului (fără ca acestea să fie dovedite de probe directe pertinente și concludente), în dauna afirmațiilor pârâtului M. G. ale cărui afirmații au fost confirmate de expertizele de specialitate efectuate în speță. Cu privire la faptul că unele dintre afirmațiile reclamantului sunt necorespunzătoare adevărului, pârâții au învederat primei instanțe faptul că:

a. Reclamantul a invocat realizarea unor venituri din contractele de consultanță anterior anului 2010, deși din răspunsul aflat Ia pagina nr. 156 din Volumul I al Judecătoriei A., autoritățile fiscale arată faptul că acesta nu figurează cu venituri-impozabile în anul 2009 și în primul trimestru al anului 2010;

b. Reclamantul a formulat o cerere de ajutor public judiciar în contextul în care beneficiază de o pensie de 997 de lei, locuiește împreună cu soția sa care are o pensie de 1.198 lei, fiul lor are calitatea de medic, iar soția acestuia are calitatea de notar public;

c. în dovedirea unor pretinse venituri pe care le-ar fi realizat din contracte de consultanță, reclamantul a prezentat instanței un contract încheiat cu o societate intrată în dizolvare cu aproape un an înainte de data pretinsei perfectări a contractului (S.C. M. F. S.R.L. a intrat în dizolvare cu lichidare din data de 30 iulie 2008 iar contractul apare ca fiind încheiat în data de 30.04.2009), precum și cu o altă societate - S.C. Bauer Trans S.R.L. care, din evidențele Ministerului de Finanțe, rezultă că nu mai desfășoară activitate din anul 2007 (iar pretinsul contract de consultanță apare ca fiind încheiat în 27.11.2008);

d) în dovedirea pretinsului prejudiciu moral pe care l-a suferit, reclamantul a propus proba testimonială cu doi martori cărora le-a pus la dispoziție să lectureze înscrisurile din dosarul său astfel încât să fie „bine pregătiți” atunci când vor răspunde în fața instanței (iar acest fapt a fost recunoscut de cei doi martori audiați);

- Chiar dacă afirmația reclamantului că dr. M. G. l-ar fi chemat la control abia peste un an ar li fost adevărată, aceasta nu ar fi putut fi interpretată ca fiind o faptă ilicită deoarece, așa cum se observă din tabelul de monitorizare evaluare și urmărire întocmit de către Societatea Europeană de Glaucom (care a fost depus la dosarul primei instanțe atașat întâmpinării formulate de către pârâta ..), după stabilizare pacientul poate fi chemat la control și peste 12 luni; dacă în acest răstimp pacientul prezintă semne clinice ale unei afecțiuni noi, care nu are vreo legătură de cauzalitate cu afecțiunea de glaucom, acest fapt nu poate fi imputat în nici un fel medicului curant.

Fără a relua încă o dată toate argumentele menționate în fața primei instanțe prin întâmpinare, potrivit cărora descoperirea târzie a diagnosticului a fost cauzată pe de o parte de nerespectarea frecvenței controalelor solicitate de medic, iar pe de altă parte de omisiunea pacientului de invocare a unor semne subiective de natură să determine extinderea gamei de investigații, trebuie să sublinieze faptul că prima instanță expune în sentință argumente contradictorii; astfel, deși prima instanță reține în pag. 8 a hotărârii apelate faptul că reclamantul „a respectat întocmai periodicitatea stabilită de medic în privința efectuării controalelor impuse în vederea monitorizării stării sale de sănătate”, anterior, în pagina 7 a sentinței apelate, unde prima instanță expune modul în care pacientul a fost monitorizat sub aspectul evoluției bolii de către medicul său curant, aceasta arată că pacientul a fost consultat de cinci ori de către pârât, in următoarele date: „la data de 28.02.2008 când reclamantul a fost diagnosticat cu glaucom primar cu unghi deschis și i-a fost instituit din nou tratamentul cu Travatan, punându-i-se în vedere să revină la control după 3-4 luni și la data de 20.12.2008 când s-a pus diagnosticul de glaucom compensat…”; astfel, simpla lecturare relevă faptul că de la controlul din 28.02.2008 până la controlul din 20.12.2008 au trecut mai mult de 3-4 luni și dovedește nerespectarea de către reclamant a frecvenței controalelor dispuse de medic;

Afirmația primei instanțe (pag. 9) potrivit căreia pârâtul M. G. a săvârșit o faptă ilicită prin aceea că a întrerupt monitorizarea și supravegherea pe care un medic prudent ar fi exercitat-o asupra pacientului este necorespunzătoare adevărului. Dovada că monitorizarea si supravegherea nu au fost întrerupte o face tocmai revenirea reclamantului la controlul de la începutul anului 2010 (respectiv controlul din data de 12.01.2010); dacă dr. M. G. i-ar fi solicitat într-adevăr să revină la control peste un an (așa cum afirmă reclamantul si cum a reținut instanța) aceasta nu reprezintă o faptă ilicită, pentru că se încadrează în limitele orientative stabilite de Societate Europeană pentru Glaucom în monitorizarea evoluției pacienților.

Pentru a întări argumentul potrivit căruia în speță nu există o faptă ilicită (aceasta chiar în condițiile afirmațiilor susținute de către reclamant potrivit cărora Ia ultimul control din decembrie 2008 doctorul M. G. l-ar fi chemat la control peste un an), pârâții solicită instanței să aibă în vedere următoarele aspecte legate de patologia, terapia și prevenția afecțiunii de glaucom:

a.DEFINIȚIE. Potrivit unei definiții general acceptate, . este un termen care descrie un grup de boli caracterizate prin distrugerea progresivă a fibrelor nervului optic, nerv care este responsabil de transmiterea informațiilor de Ia ochi la creier. Se produce astfel restrângerea treptată a câmpului vizual și, în final, se poate ajunge la orbire. Boala se asociază, de cele mai multe ori, cu o presiune crescută în ochi, cauza fiind un fluid numit umoare apoasă. Umoarea apoasă este un lichid transparent produs in permanență în interiorul ochiului care are scopul de a scălda și hrăni ochiul. La un ochi sănătos, acest lichid este produs și eliminat din ochi în proporții aproximativ egale. Astfel, se menține o presiune constantă în interiorul ochiului, numită presiune intraoculara (PIO). Presiunea intraoculară este considerată normală atunci catul valoarea ei este între 10 si 21 mm Hg. La pacienții cu presiune intraoculară crescută (peste 21 mm Hg), ochiul continuă să producă umoare apoasă dar este incapabil să o elimine cu un debit normal. În timp, această presiune intraoculară crescută poate deteriora nervul optic, ceea ce duce la pierderea treptată a vederii. Dacă presiunea intraoculară nu scade, se poate ajunge chiar la orbire.

b. TRATAMENT. Nu exista medicamente capabile să vindece . în sensul că vederea pierdută prin glaucom nu poate fi redată. Toate medicamentele utilizate în prezent în tratarea glaucomului reușesc să oprească sau sa întârzie agravarea bolii prevenind astfel apariția orbirii. Ele fac acest lucru prin scăderea PIO, indiferent de forma de glaucom, cu presiune intraoculară crescută sau nu. De aceea, diagnosticarea la timp a bolii, atunci când vederea nu este mult afectată este esențială. Cele mai multe medicamente pentru glaucom se prezintă sub formă de picături pentru ochi. Dacă picăturile de ochi nu pot reduce suficient presiunea intraoculară, se recurge la alte alternative terapeutice disponibile. Acestea pot include tratamentul laser sau chiar tratament chirurgical. Uneori poate fi necesară aplicarea picăturilor și dupa tratamentul cu laser sau chirurgical, pentru reducerea suplimentară a presiunii intraoculare. . este o boală progresivă care durează toată viața și nu se cunoaște nici un tratament care să-l vindece. Orice pierdere a vederii care s-a produs înainte de diagnosticarea glaucomului și începerea tratamentului este ireversibilă. Vestea buna este ca majoritatea medicamentelor pentru glaucom sunt eficiente în reducerea PIO, ținând astfel sub control ..

Așa cum s-a arătat, reclamantul P. M. a fost diagnosticat cu glaucom încă din anul 2006.

În data de 01.02.2007 reclamantul P. M. a fost consultat de dr. M. G.; acesta a măsurat o tensiune intraoculară (TIO) de 17 mmHG la ambii ochi, în condițiile în care limita normală maximă este de 21 mmHG și în condițiile în care reclamantul P. M. era sub tratament (travatan); la acest moment medicul a suspendat administrarea travatanului și a solicitat pacientului revenirea la control în 10 zile pentru măsurarea presiunii intraoculare.

La controlul efectuat în data de 12.02.2007 s-a măsurat o tensiune intraoculară la ambii ochi de 19 mmHG (în limite normale) fără ca pacientului să îi fi fost administrat tratament. La acest moment s-a hotărât suspendarea temporară a tratamentului cu travatan și i s-a solicitat reclamantului P. M. să revină la control peste 6 luni.

La controlul efectuat în data de 28.02.2008 a fost măsurată o tensiune intraoculară de 21 mmHG la ambii ochi (adică limita maximă), moment in care dr. M. Gheorghc a reinstituit tratamentul eu travatan și a solicitat efectuarea unui control la 3-4 luni.

La controlul efectuat în data de 20.12.2008 a fost măsurată o tensiune intraoculară de 18 mmHG (în limite normale și în scădere față de ultimul control) în condițiile administrării tratamentului cu travatan. Aceasta însemna că administrarea tratamentului cu travatan menținea o tensiune intraoculară normală care putea determina ca următorul control să fie efectuat chiar și peste 12 luni.

La controlul efectuat în data de 12.01.2010 a fost măsurată o tensiune intraoculară de 16 mmHG la ochiul drept și 15 mmHG la ochiul stâng, de asemenea în scădere față de controlul anterior și în limite normale.

d. CONCLUZII

Succesiunea prezentată anterior demonstrează încă o dată faptul că monitorizarea reclamantului P. M. a fost efectuată în cele mai înalte condiții de prudență, astfel încât nu există vreun rezultat păgubitor la adresa acestuia care să se fi produs ca urmare a vreunei deficiențe de monitorizare a stării acestuia de sănătate. Faptul că între două controale reclamantul P. M. a dezvoltat o afecțiune nouă (care așa cum arată rapoartele de expertiză întocmite în speță nu prezintă nici o legătură de cauzalitate cu .) nu putea fi împiedicată sau prevenită. In realizarea operațiunii de terapie a unei afecțiuni, medicul aplică tratamentul și realizează controalele în funcție de protocoalele specifice fiecărei afecțiuni. În condițiile în care evoluția unei afecțiuni a fost stabilizată în timp medicul nu solicită controale inutile în speranța sau de teama descoperirii unor alte afecțiuni noi cu privire la care pacientul nu prezintă niciun fel de simptom; c. Un ultim aspect pe care pârâții doresc să îl invoce în sprijinul afirmației lor că în speță nu există o faptă ilicită este si acela că, chiar dacă reclamantul s-ar fi prezentat zilnic Ia control în ultimul an dinainte de diagnosticarea prezumtivă a melanomului, această afecțiune nu putea fi descoperită decât după apariția unor simptome specifice (ca de exemplu dezlipirea de retină ca urmare a modificării volumului tumorii).

Concluzia instanței potrivit căreia dacă reclamantul ar fi fost chemat la control mai des poate ar fi condus la descoperirea mai repede a tumorii sunt contrazise de literatura de specialitate depusă la dosarul cauzei. Astfel, în anexa nr. 1-1 de la întâmpinarea pârâtului M. G., care reprezintă un extras din lucrarea Oftalmologie, martie 2004; 111 (3):554-7, Melanoame uveale nediagnosticate Bove R. Char DH., C. Medical California Pacific. Davies Campus, San Francisco. California, SUA, Comentariu în: Oftalmologie, aprilie 2005: 112(4); 735; replica autorului 735-6, sunt prezentate rezultatele unui studiu retrospectiv care avea ca și obiectiv „determinarea procentajului de melanoame uveale nediagnosticate în urma evaluării de către optometriști sau oftalmologi" relevă faptul că „un procent de 37%, dintre pacienții cu un melanom tiveai recent descoperit au fost examinați in cursul unui an, fără detectarea unui melanom uveal. Dintre pacienții ale căror dosare medicale au fost obținute, 71% aveau ochii dilatați și tumoare nedetectată. Pacienții a căror tumori nu au fost diagnosticate in cursul primului an de observație in cadrul centrului nostru, au avut o grosime medie a tumorii de 6 mm și un diametru mediu al tumorii de 12 mm.”.

Independent de împrejurarea conform căreia în speță nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile, prima instanță reține un prejudiciu moral care nici măcar nu este dovedit în speță, pentru că, dacă se înlătură proba testimonială eu martorii a căror mărturie este viciată ca urmare a lecturării chiar înainte de ședința de judecată în cursul căreia au fost audiați a unor înscrisuri din dosarul reclamantului, nu mai există nicio altă probă care să susțină vreun pretins prejudiciu;

Argumentele pentru care instanța a acordat daunele morale, potrivit cărora acestea ar avea rolul de a indemniza „devalorizarea pe piața muncii a capacității funcționale a reclamantului și necesitatea acestuia de a abandona oportunitățile profesionale pe care le-ar fi avut in cadrul activității desfășurate" (pag. 9), pârâții apreciază că sunt foarte ușor criticabile; astfel, cu privire la devalorizarea pe piața muncii a capacității funcționale a reclamantului prima instanță omite să observe faptul că reclamantul s-a prezentat în fața instanței la mai bine de 20 de termene de judecată, singur, fără să fie asistat sau reprezentat de vreun avocat și fără a avea studii juridice.

Cu privire la pretinsa existentă a legăturii de cauzalitate

După ce a reținut o pretinsă faptă ilicită, prima instanță evocă și un pretins raport de cauzalitate între această faptă și prejudiciu fără să fie însă pe deplin convinsă de acest aspect pentru că în aceeași hotărâre apelată prima instanță arată faptul că: „E adevărat că nu se poate stabili cu certitudine că, dacă reclamantului i s-ar fi descoperit la timp afecțiunea tumorală și i s-ar fi acordat îngrijirile necesare, acestuia i s-ar fi vindecat ochiul sau s-ar fi evitat enucleerea sa. (pag. 8)”; în aceste condiții, se întreabă pârâții cum a putut să admită acțiunea dacă nu era pe deplin convinsă cu privire la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită și pretinsul prejudiciu?

Dacă ar fi lecturat literatura de specialitate depusă la dosarul cauzei, prima instanță ar fi observat că indiferent de tratamentul administrat (enucleere sau iradierea tumorii) pacientul ar li suportat efectul de pierdere a vederii la ochiul atins de afecțiunea tumorală.

Cu privire la pretinsa existentă a culpei

Așa cum deja pârâții au arătat mai sus, toate expertizele efectuate în speță au reținut aceeași opinie, după cum urmează:

a. răspunsul Colegiului Medicilor din România, Consiliul Județean T. nr. 1252/08.09.2010 la sesizarea reclamantului P. M. nr. 200/10.02.2010 prin care această instituție, în urma analizei cazului sesizat a concluzionat: „Conduita medicală a fost corectă.”

b. raportul de expertiză nr. 245/05.04.2011 și suplimentul de expertiză nr. 1102/05.04.2011 efectuate de către Institutul de Medicină Legală Timișoara, care reține ca și concluzie faptul că: „Apreciem că echipei oftalmologice din cadrul cabinetului . Dr. Gh. M. nu i se poate imputa malpraxisul medical.”.

c. raportul de expertiză nr. El/6234/2011 din data de 30.09.2011 întocmit de către Comisia Superioară de Medicină Legală de pe lângă Institutul Național de Medicină Legală „M. Minovici” care reține ca și concluzie finală faptul că: „In cazul de față nu se pot retine deficiente in acordarea asistentei medicale in nicio etapă terapeutică.”.

Rapoartele de expertiză invocate mai sus nu analizează așa cum în mod greșit a reținut instanța numai conduita profesională medicală a dr. M. G. exercitată asupra reclamantului în perioada 01.02._08, ci au analizat întreaga conduită medicală de la primul până la ultimul control, respectiv din data de 01.02.2007 pana în data de 12.01.2010; pentru a susține această afirmație pârâții citează un scurt pasaj din raportul de expertiză nr. E_ din data de 30.09.2011 întocmit de către Comisia Superioară de Medicină Legală de pe lângă Institutul Național de Medicină Legală „M. Minovici” (pag. 1 penultimul aliniat): „Intorcându-ne la cazul nostru, niciun control între 12.02.2007 și 12.01.2010 nu a ridicat suspiciunea coexistentei MMC de corp ciliar, drept urmare NU TREBUIA completată examinarea glaucomului cu ecografic oculară sau OCT în acest interval.”.

Atât raportul efectuat de către Colegiul Medicilor, cât și cele două expertize judiciare au analizat atât procedura de diagnostic și tratament, cât și respectarea procedurii de prevenție. Dacă pârâtul dr. M. G. ar fi săvârșit vreun act culpabil cu privire la procedura de prevenție în mod cert acesta ar fi fost semnalizat în cuprinsul raportului de expertiză.

Concluzia pe care o reținem după analiza atât a procesului, cât și a sentinței pronunțate este că prima instanța a admis în parte acțiunea pentru că a considerat că dr. M. G. este vinovat de faptul că nu a prevăzut și nu a împiedicat ca reclamantul P. M. să se îmbolnăvească de cancer. Din păcate prevenția și împiedicarea apariției cancerului rămân deocamdată o utopie, iar dacă într-o zi va li realizată în mod cert va rămâne în istoria medicinei ca un eveniment de referință. Apariția acestei forme de cancer Ia reclamantul P. M. nu putea fi omenește posibil prevăzută;

Cu privire la culpa medicului in exercitarea actului medical, autorii din domeniu arată că „realitatea ei trebuie cu certitudine stabilită pentru că in alte condițiuni teama de a nu-și angaja răspunderea ar fi o piedică in libertatea de acțiune și deci o stagnare a progresului științei medicale”. In speța dedusă judecății, pârâții apreciază că nu numai culpa nu a fost stabilită, dar cu atât mai puțin fapta ilicită și legătura de cauzalitate necesară a fi identificată.

Pentru toate motivele dezvoltate mai sus, precum și a celor dezvoltate în fața primei instanțe, în considerarea probatoriului administrat deja în fața primei instanțe și a probelor care vor fi administrate în apel, pârâții solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și respingerea în tot acțiunea reclamantului P. M., cu cheltuieli de judecată (aferente ambelor grade de jurisdicție).

În drept: 376 alin. 2. art. 642 alin. 1 lit. b, din Legea 95/2006, 998-999 din Codul Civil, art. 282 și următoarele, art. 274 din Codul de procedură civilă, an. 3 și art. 6 din CEDO, art. 124 din Constituția României, art. 24 din Ordonanța nr. 1/2000.

In probațiune: înscrisuri precum și orice altă probă a cărei necesitate ar reieși din dezbateri.

În conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pârâții solicită judecarea cauzei și în absența lor de Ia dezbateri.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul P. M. solicită respingerea apelurilor declarate de către pârâții M. M. C., M. M., S.C. O. S.A și chemata în garanție S.C. A. R. Asirom Vienna Insurance Group S.A. București prin Sucursala T., ca fiind neîntemeiate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, se arată că, în fapt, prin apelul declarat, pârâții aduc critici hotărârii instanței de fond, în esență, prin raportare la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul suferit de către intimat, dar și pe aspectul rolului activ manifestat de către prima instanță în aflarea adevărului.

Apelanții apreciază în mod injust că acțiunea reclamantului trebuia respinsă, făcând trimitere la concluziile raportului de expertiză de specialitate administrat în cauză și reluând în mod trunchiat parte din argumentele inserate în considerentele hotărârii primei instanței, mergând până la limita subumană de a-l critica pentru prezența constantă la fiecare dintre cele aproximativ douăzeci de termene de judecată, fără să fi fost însoțit sau asistat de către personal calificat, ori acest lucru denotă totală lipsă de înțelegere pentru o persoană care are suferințe fizice notorii și probleme financiare care nu îi îngăduie să susțină cheltuieli cu angajarea unor specialiști.

Apreciază sentința instanței de fond ca temeinică și legală iar eroarea strecurată în practicaua hotărârii poate face cel mult obiectul unei cereri de îndreptare a erorilor materiale, în conformitate cu prevederile art. 281 c.proc.civ, și nicidecum un veritabil motiv de apel.

Menționează că problema timbrajului acțiunii pe fond ar putea constitui obiect de dezbatere în cadrul apelului în situația în care pârâții apelanți ar fi atacat și încheierea de ședință care îi nemulțumește pe acest aspect, ori nu s-a procedat ca atare.

Referitor la reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive de către pârâta ., intimatul apreciază că această excepție nu putea fi admisă câtă vreme în susținerea ei nu au fost administrate probe care să conducă la concluzia susținută prin declarația de apel, aceea că nu s-a făcut dovada raportului de prepușenie. Este cert că scriptele medicale emise de către pârâtul dr. M. G. au inserate în antet datele unității unde a desfășurat activitatea medicală, fiind cu neputință să se susțină o atare fine de neprimire fără probatorii concludente în sensul arătat la punctul nr. III al apelului.

Prin expunerile prezentate la motivul nr. IV din apel, pârâții dau o conotație proprie modului în care instanța de fond și-a manifestat rolul activ în aflarea adevărului, ceea ce îl determină să susțină că s-a simțit onorat să aducă mulțumiri completului de judecată, chiar dacă apelanții găsesc acest lucru nepotrivit, însă corespunde eticii morale pe care o are și educației pe care a dobândit-o până la această vârstă și nu poate constitui un motiv de imparțialitate față de părțile litigante. Este inadmisibil că fie criticat pentru scrisoarea de mulțumire de la pagina 180, în condițiile în care părțile pot depune la dosarul cauzei memorii sau alte note scrise care sunt la dispoziția tuturor participanților la procesul civil și nu se poate reține în acest fel o influență, câtă vreme s-a realizat ulterior pronunțării hotărârii.

Martorii propuși de către intimat au relatat în fața instanței aspectele relevante în definirea daunelor morale pe care le pretind, cu referire la trecutul său și la perioada contemporană intervenției chirurgicale, respectiv cu preponderență asupra impactului pe care nedepistarea la timp a bolii l-a avut asupra întregii sale vieți. Acesta a fost și obiectul probatoriului testimonial, respectiv dovedirea daunelor morale întrucât pentru prejudiciul material sunt înscrisuri.

Cu privire la necesitatea administrării raportului de expertiză administrat în cauză, acesta a fost dispus pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru care s-a solicitat părerea unor specialiști.

Expertiza are ca obiect, astfel cum se degajă cu claritate din chiar art. 201 c.proc.civ., numai împrejurările de fapt care presupun cunoștințe de specialitate. Din acest punct de vedere se impune precizarea că împrejurările legate de examinarea medicală au necesitat o evaluare de specialitate ce a format obiectul expertizei. Desigur, această probă se coroborează cu actele depuse la dosarul cauzei, astfel că în mod legal instanța de fond a apreciat asupra lor, fiind evident că pârâtul este culpabil pentru activitatea deficitară pe care a desfășurat-o când l-a examinat pe reclamant și când a considerat că nu se impune revenirea la controlul medical potrivit diagnosticului său.

Pentru aceste considerente, intimatul solicită respingerea apelurilor și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 c.proc.civ.

În drept, art. 114-118 c.proc.civ.

Solicită judecarea cauzei și lipsă, în conformitate cu disp. art. 242 c.proc.civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta-chemată în garanție A. Romaneasca Asirom Vienna Insurance Group București, prin Sucursala T., a solicitat admiterea apelului declarat de apelanții-parați M. M.-C. si M. M., schimbarea in tot a sentinței apelate in sensul respingerii in totalitate a cererii reclamantului P. M. ca nefondata.

În motivare, precizează ca achiesează si susține in totalitate si fara rezerve considerentele, motivele si probele invocate in apelul declarat de parati-apelanti împotriva sentinței civile nr._/25.04.2012 pronunțata de Judecătoria Timișoara in dosar nr._ .

Tribunalul a apreciat că sunt întemeiate apelurile declarate de pârâți și chemata în garanție, având în vedere considerentele de mai jos:

Critica vizând greșita încadrarea a demersului judiciar inițiat de petiționar în categoria celor scutite de obligația legală a achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, instituite legislativ de art. 15 lit. s apartenente legii cu nr. 146/1997 se privește a fi întemeiată. De vreme ce., în adevăr, o acțiune în reparare prin echivalent a prejudiciului material și moral pretins a fi fost produs ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului-intimat M. G. nu se circumscrie drepturilor protejate de Convenția Europeană a drepturilor Omului prin ale sale art. 3, așa cum nejudicios a apreciat prima instanță (neputându-se asimila tumora malignă ce l-a afectat pe reclamant, și pretins nedescoperită la timp din culpa medicului cu supunerea celui dintâi torturii ori unor tratamente sau pedepse inumane ori degradante). Context în care tribunalul, în temeiul art. 20 alin-5 ind.1 din legea nr. 146/1997 a obligat reclamantul-intimat, prin dispozitivul deciziei la achitarea taxei judiciare de timbru în sumă de 3611 lei și a timbrului judiciar în cuantum de 5 lei, aferente pretențiilor pecuniare reclamate jurisdicțional.

Pe fondul cauzei, tribunalul a observat că, în speță, tema pretențiilor și a probațiunii poartă asupra întrunirii sau nu a condițiilor generale și specifice pentru angajarea răspunderii civile delictuale a medicului ce l-a tratat pe reclamantul-intimat, anterior descoperii tumorii maligne coroide ce a condus la enuclearea ochiului celui din urmă. C., potrivit doctrinei de specialitate în materie, răspunderea medicală fundamentată pe teoria responsabilității întemeiată, la rândul ei, pe ideea de greșeală medicală (definită ca o anomalie de conduită pe care un alt medic normal avizat, cu îndatoririle sale profesionale, în aceleași condiții, nu ar fi săvârșit-o) se privește a fi o răspundere civilă delictuală - care, pentru a fi angajată -, are a întruni, în fiecare caz concret, condițiile sale cumulative (fapta ilicita, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate și vinovăția medicului).

În speță, prima instanță a reținut că medicul ce l-a tratat pe reclamant ar fi săvârșit o faptă ilicită omisivă, constând în neîndeplinirea obligației de informare și de monitorizare corespunzătoare a celui din urmă, apreciind că, dacă petiționarul ar fi fost chemat la control periodic - așa cum se procedase în ultimii ani -, s-ar fi putut descoperi melanomul de corp ciliar cu are a fost diagnosticat ulterior, bazându-se pe ipoteza avansată de specialiști în sensul că „melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de un an, următor datei efectuării ultimului consult din 20.12.2008, perioadă în care pacientul nu a fost examinat de dr. M. G., în această perioadă producându-se și dezlipirea de retină secundară”.

În adevăr, fapta ilicită a medicului poate consta în neîndeplinirea sau îndeplinirea corespunzătoare a unei obligații profesionale. Numai că, în speță, nu se poate reține ca omisiunea de a-l chema pe reclamant la un control mai apropriat în timp în condițiile, în care, raportat la tratamentul aplicat maladiei de care suferea cel din urmă, și la răspunsul organismului la acesta, medicul nu a apreciat ca fiind absolut necesar, poate fi privită ca o inacțiune ce trece în domeniul ilicitului. Că este așa, o confirmă chiar lucrarea de specialitate ordonată în cauză și avizată de forul superior, ce conchide că reclamantul a fost investigat și tratat de diagnosticul inițial de care acesta suferea conform normelor uzuale. În alți termeni, nu s-a statuat de către specialiștii chemați să răspundă obiectivelor formulate de subiecții procesuali, că, raportat la evoluția maladiei inițiale (glaucom primar cu unghi deschis) ar fi fost necesară programarea pacientului la controale repetitive și mai apropriate temporar decât data la care petiționarul a revenit la control.

În atare situație - în care concluzia raportului de expertiză medico-legală a fost favorabilă medicului - în sensul că acestuia nu i se poate imputa vreo conduită omisivă, se privește a fi surprinzătoare concluzia axiomatică a judecătoriei - în sensul că medicului i se poate reproșa că nu și-a informat (fără însă a detalia - cu privire la ce - ) și nu a monitorizat corespunzător pacientul. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu există certitudinea că, dacă petiționarul ar fi revenit la control mai repede, s-ar fi putut depista tumora malignă ce s-a dezvoltat la un moment dat.

Simpla supoziție a judecătoriei că reclamantului i-a fost răpită șansa de a încerca vindecarea patologiei datorită faptului că medicul ce l-a tratat de glaucom nu a diagnosticat la timp tumora malignă survenită în intervalul temporar dintre două controale nu poate conduce la reținerea săvârșirii unei fapte ilicite de către cel din urmă. De vreme ce, pe de o parte, nu s-a constatat în sarcina medicului M. G. nici cea mai ușoară culpă în ceea ce privește conduita sa profesională (și care include atât diagnosticul inițial și tratamentul aplicat, cât și fixarea sau nu a intervalelor temporare la care aveau a fi efectuate consultațiile); iar, pe de altă parte, nu numai că nu s-a stabilit nici-o legătură între diagnosticul inițial și tumora survenită ulterior, dar nu s-a putut stabili cu certitudine nici momentul la care aceasta a apărut, și nici că, dacă reclamantul ar fi fost chemat la control în intervalul temporar cuprins între 20.12._10, aceasta ar fi fost descoperită cu siguranță și ar fi putut fi tratată și vindecată fără consecințele nefaste ulterioare.

Mai mult, potrivit opiniei exprimată de specialiști, tumora în discuție este una extrem de rară (4-6 cazuri la 1.000.000 de oameni), ascunsă (se dezvoltă în „umbra” irisului, în mod „invizibil”clinic; putând rămâne latentă ani de zile), ce, de regulă, se depistează la dimensiuni mari, când apar complicațiile, având o viteză de creștere variabilă, dar poate și „exploda clinic”, dezvoltând cel mai adesea direct metastaze (a se vedea concluziile raportului de expertiză medico-legală de la fila 74 din vol. II al judecătoriei). Devenind îngăduită și chiar obligatorie concluzia că, deși petiționarul-intimat a suferit în mod cert un prejudiciu, în speță nu se verifică condițiile existenței unei fapte ilicite și nici a raportului de cauzalitate. Abstracție făcând de faptul că între cele două maladii nu există nici-o legătură, nu se poate face nici-o asociere între fondul patologic preexistent și maladia descoperită ulterior (nefiind identificată prin lucrarea de specialitate).

Așa stând lucrurile, tribunalul, contrar opiniei primei instanțe, a apreciat că în speță nu se verifică a fi îndeplinite condițiile cumulative cerute de exigențele legii speciale (aceea cu nr. 95/2006) în corelație cu cele ale dreptul comun în materie (configurat legislativ de art. 998-999 apartenent Codului civil de la 1864, incident în cauză potrivit principiului „tempus regit actum” și a art. 6 din noul cod civil în corelație cu art. 3 din legea de punere în aplicare a acestuia), pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului inițial M. G., a cărui poziție procesuală a fost preluată de pârâții-apelanți M. M.-C. și M. M. urmare a decesului celui din urmă, intervenit pe durata derulării activității jurisdicționale circumscrise celei dintâi faze a judecății. Context în care, găsind întemeiate reproșurile aduse judecătoriei din această perspectivă, a omis a mai analiza celelalte critici aduse primei instanțe și, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a admis căile de atac declanșate în cauză și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins demersul judiciar inițiat de petiționar. Pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție formulată de pârâți a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs reclamantul P. M., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii apelurilor pârâților și chematei în garanție.

În motivare, reclamantul recurent a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.c., arătând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, fiind legală și temeinică sentința pronunțată de prima instanță.

A mai arătat că i-a reproșat doctorului M. G. că nu a depistat formațiunea tumorală incipientă, când nu devenise încă malignă și când ar fi putut fi tratat prin radiere, fără să se ajungă la producerea handicapului sever de pierdere a ochiului, aceasta constituind fapta ilicită.

Că, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză s-a arătat că melanomul de corp ciliar s-a putut dezvolta în intervalul de 1 an, următor datei efectuării ultimului consult din 20.12.2008, consult care nu a mai cuprins intervalul de timp în care trebuia să revină la ultimul control, deși în adeverințele medicale anterioare s-a precizat exact perioada în care trebuia să revină pentru consult, altfel că el a revenit după un an de zile, când formațiunea oculară ajunsese la mărimea de 11,3 mm.

În ceea ce privește reproșul ce i s-a adus legat de necomunicarea nici unui simptom subiectiv al bolii, recurentul a susținut că în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a arătat că această boală este asimptomatică și ea determină semne clinice oculare doar în faza de complicații ale segmentului anterior sau posterior, ori când produce dezlipire de retină cum a fost cazul său, astfel că în mod evident el nu putea oferi astfel de informații medicului curant.

În ceea ce privește culpa medicului, recurentul a învederat că art. 642 alin. 2 din Legea nr. 96/2006 dispune că personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența sau imprudența, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, iar doctorul M. G. este culpabil întrucât, deși l-a acceptat în prealabil ca pacient, oferindu-i asistență medicală contra cost pe durata a doi ani de ani, la controlul din data de 20.12.2008 nu a mai manifestat prudența și diligența cu care a acționat în cadrul celorlalte controale efectuate anterior, întrerupând monitorizarea și supravegherea pe care un medic prudent le-ar fi exercitat asupra sa.

Pe cale de consecință, a susținut că instanța de fond a constatat în mod fundamentat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, conform art. 998 din Codul civil.

Prin scriptul depus la data de 3 iunie 2013 (f. 27-29 dosar recurs), reclamantul recurent și-a precizat cererea de recurs, înscris pe care Curtea nu îl va lua în considerare întrucât a fost depus cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 și 306 C.p.c. și nu cuprinde motive de ordine publică.

Pârâții intimați M. M. și M. M., precum și chemata în garanție intimată . Vienna Insurance Group SA București, prin Sucursala T., au formulat întâmpinări, înregistrate la data de 14.06.2013, înscrisuri pe care Curtea le-a considerat că au natura unor concluzii scrise pentru nedepunerea lor în termenul prevăzut de art. 308 alin. 2 C.p.c., solicitând, în principal, anularea recursului reclamantului pentru nemotivare și netimbrare, iar în subsidiar, respingerea lui ca neîntemeiat.

Analizând cu prioritate excepțiile, conform art. 137 C.p.c., Curtea apreciază că este neîntemeiată excepția nulității recursului, pentru nemotivare, întrucât, chiar dacă unele motive ale cererii de recurs se referă la greșita interpretare a probelor, există și motive care vizează greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 și art. 998 C.civ.

De asemenea, Curtea reține că este neîntemeiată excepția netimbrării, în condițiile în care recurentului i s-a pus în vedere să timbreze recursul cu suma de 1805 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar, însă prin încheierea din 10 iunie 2013 s-a admis cererea de ajutor public judiciar și recurentul a fost scutit de la plata acestor sume.

În ceea ce privește fondul litigiului, în urma examinării deciziei atacate prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.p.c., art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 și art. 998 C.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantului.

Astfel, Curtea reține că fapta ilicită imputată de către recurent doctorului M. G. constă în aceea că nu a depistat formațiunea tumorală în faza incipientă, când nu a devenit încă malignă și când ar fi putut fi tratat prin iradiere, iar raportul de cauzalitate constă în aceea că medicul nu și-ar fi respectat obligația de informare, respectiv monitorizare, și nu i-ar fi solicitat recurentului să se prezinte la control cel puțin o dată la 3-4 luni, fiind încălcate dispozițiile art. 642 din Legea nr. 95/2006.

În speță, contrar susținerilor reclamantului recurent, chiar dacă există un prejudiciu, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale prevăzute de dispozițiile art. 642 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 și art. 998- 999 din vechiul Cod civil, așa cum în mod judicios a reținut și instanța de apel.

Este adevărat, cu valoare de principiu, că fapta ilicită a medicului poate consta în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații profesionale, numai că în speța de față nu se poate reține vreo deficiență în acordarea asistenței medicale, respectiv că omisiunea de a-l chema pe reclamant la un control mai apropiat în timp, după ultimul act medical eliberat la data de 20.12.2008, constituie o faptă ilicită, în condițiile în care, monitorizarea și supravegherea pentru prima afecțiune (cea de glaucom) nu au fost întrerupte și nu există nicio legătură între afecțiunea de glaucom și afecțiunea de tumoare malignă, conform rapoartelor de expertiză.

În acest sens, în raportul de expertiză medico-legală efectuat de Institutul de Medicină Legală Timișoara se arată că „Melanomul de corp ciliar se dezvoltă în spetele irisului și nu se poate evidenția la examinările obișnuite oftalmologice, de exemplu cele pentru glaucom, ceea ce s-a întâmplat în urmă cu un an. Melanomul de corp ciliar dă semne clinice oculare doar atunci când: invadează camera anterioară; invadează camera posterioară; când produce dezlipire de retină (deci în faza de complicații)”, ajungându-se la concluzia că „în etapele diagnostice precizate, conduita terapeutică a fost corectă”.

Raportul de expertiză mai sus menționat a fost confirmat și de raportul de expertiză nr. E_ întocmit de Comisia Superioară de Medicină Legală din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „M. Minovici”, în care se precizează că „între . primitiv și tumora de corp ciliar categoric nu există o corelație patogenică”, concluzionându-se că „în cazul de față nu se pot reține deficiențe în acordarea asistenței medicale în nicio etapă terapeutică”.

Față de cele de mai sus, Curtea reține că în speță nu există o faptă ilicită a medicului, vreo culpă a acestuia și legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul cauzat.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că în baza art. 312 alin. 1 C.p.c. va respinge ca neîntemeiat recursul reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de reclamantul P. M. împotriva Deciziei civile nr. 105/A din 07.02.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 19.06.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

G. O. RUJIȚA R. F. Ș.

GREFIER,

C. J.

Red. G.O.- 29.06.2013;

Tehnored. C.J.- 02.07.2013; 2 ex.

Instanță de apel: Tribunalul T.

Judecători: A. A.; C. B.

Primă instanță: Judecătoria Timișoara

Judecător: A.Ș. R.

← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 418/2013. Curtea de...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013,... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA Expropriere. Decizia nr. 900/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Expropriere. Decizia nr. 650/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 408/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA