Succesiune. Decizia nr. 1785/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1785/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 17544/55/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1785/R
Ședința publică din 12 decembrie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află pronunțarea recursurilor declarate de reclamantul Fânață M. C. și de pârâtul F. N. I., împotriva deciziei civile nr. 139/15.04.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, având ca obiect succesiune.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților cu ocazia judecării în fond a apelului au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 05.12.2013 care face parte integrantă din prezenta decizie și potrivit căreia pronunțarea a fost amânată la data de 12 decembrie 2013.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.139/15.04.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelul exercitat de apelantul Fânață M. – C., dom. în loc. Sînmartin, nr. 275, ., cu dom. ales în A., ., . (la avocat M. P.) împotriva sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._
A anulat, pentru insuficientă timbrare, apelul exercitat de apelantul F. N. I., cu dom. ales în loc. Ghioroc, .. 522, . împotriva dispozițiilor sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._, ce au ca obiect cererea reclamantului reconvențional F. N. I. privitoare la bunurile mobile constând în piese numismatice și medalii (monede, bancnote, decorații, ordine) în valoare totală de 400.000 euro, cererea reclamantului reconvențional de includere în masa succesorală a imobilului din A., .. 31-33, ., . și respectiv diferența de 116.385,34 lei din dreptul de creanță în valoare de 139.468 lei, cu titlu de contravaloare a unor investiții imobiliare.
A respins apelul exercitat de apelantul F. N. I. împotriva dispozițiilor sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._, ce au ca obiect cererile reclamantului reconvențional F. N. I. privitoare la includerea în masa succesorală a bunurilor imobile constând în terenul din loc. Carei și terenul din loc. S., dar și creanțele de 400 euro și 2.100 USD, respectiv diferența de 23.082,66 lei din dreptul de creanță în valoare de 139.468 lei, cu titlu de contravaloare a unor investiții imobiliare.
Prin această decizie, tribunalul a menținut și confirmat soluția instanței de fond, reținând că, în ședința publică din 04.02.2013 a fost stabilită în sarcina apelantului F. N. I. obligația de plată a următoarele taxe: 31.868,33 lei taxă judiciară de timbru, și 5 lei timbru judiciar, sub sancțiunea anulării căii de atac ca netimbrată.
În ședința camerei de consiliu din 13.02.2013 a fost admisă în parte cererea aceluiași apelant de acordare a ajutorului public, fiind scutit de la plata taxei judiciare de timbru de 1.185,46 lei, menținându-se obligația de achitare a diferenței de 30.683 lei
Prin încheierea ședinței camerei de consiliu din 28.02.2013 a fost respinsă cererea apelantului F. N. I. de reexaminare formulată împotriva precedentei încheieri.
S-au acordat succesiv termene de judecată la 18.03.2013, 01.04.2013 și 15.04.2013 (pentru soluționarea altor cereri), fără ca apelantul să își îndeplinească obligația de plată a diferenței taxei judiciare de timbru.
Conform art. 20 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se achită anticipat (alin. 1), iar, în cazul în care nu au fost plătite la acel moment, instanța de judecată îi pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată (alin. 2), în condițiile în care neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii (alin. 3).
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept și constatând că apelantului F. N. I. a beneficiat de scutire de la plata taxelor de timbru privitor la taxa judiciară de timbru de 1.185,46 lei, menținându-se obligația de achitare a diferenței de 30.683 lei pe care nu a plătit-o, tribunalul, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a admis excepția netimbrării parțiale căii de atac și va anula în parte apelul exercitat de acesta împotriva sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._, în limita scutirii de care a beneficiat.
Astfel, taxa judiciară de timbru de 1.185,46 lei corespunde unui nivel al pretențiilor de 44.000 lei.
În această valoare de 44.000 lei tribunalul a constatat că se încadrează criticile apelantului ce au ca obiect: terenul intravilan din loc. Carei (0,86 ha) evaluat la 6.000 lei; terenul de 0,83 ha de pe raza loc. S. evaluat la 6.000 lei; creanțele în valoare de 2.100 USD (echivalent al sumei de 7.130,34 lei la un curs valutar de 3,3954 lei/1 USD la data de 17.12.2012) și 400 euro (echivalent la sumei de 1.787 lei la un curs valutar de 4,4675 lei/1 euro la aceeași dată), având totalul de 20.917,24. Până la suma de 44.000 lei, tribunalul include diferența de 23.082,66 lei din contravaloarea lucrărilor realizate la imobilul din A., .. 17 în valoare de 139.468 lei (fila 373 a dosarului Judec. A.).
În determinarea bunurilor și cererilor pentru care a considerat că nu este îndeplinită obligația de timbrare a apelului, respectiv a celor pentru care se poate realiza judecarea în fond a apelului, tribunalul a avut în vedere, în lipsa unor criterii legale sau jurisprudențiale, probatoriul administrat, mai precis absența probelor, valoarea bunurilor și existența altor impedimente la judecată.
Astfel, în ceea ce privește bunurile mobile constând în piese numismatice și medalii (monede, bancnote, decorații, ordine) în valoare totală de 400.000 euro, tribunalul a avut în vedere faptul că acestea nu fac parte din masa succesorală a defuncților, astfel cum rezultă chiar din motivarea acțiunii reconvenționale formulate de apelantul F. N. I., fiind o creanță a acestuia împotriva defunctului său tată F. N. I..
Prin declarațiile testimoniale reclamantul reconvențional a făcut dovada faptului că a deținut bunuri mobile constând în monede vechi, medalii, decorații, ordine, da nu și a valorii lor. Martorul Ș. Raoul M. a confirmat vânzarea de către tatăl reclamantului reconvențional a unei părți a monedelor acestuia din urmă în anul 2001 în perioada în care apelantul se afla în arest, însă, pe de o parte, nu a probat cine a beneficiat în urma vânzării, nu a dovedit faptul că tatăl său nu a acționat în numele apelantului, ca mandatar, și că nu i-a predat prețul vânzării pentru a acoperi cheltuielile procesului penal. În plus, din moment ce bunurile mobile respective au fost vândute în anul 2001, dreptul la acțiune al reclamantului reconvențional împotriva tatălui său s-a născut în acel an (2001), așa încât în 2004 s-a împlinit termenul de 3 ani al prescripției extinctive (art. 7 alin. 1 raportat la art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958),
De asemenea, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul reconvențional F. N. I. nu a probat existența în masa succesorală dedusă judecății a dreptului de proprietate asupra imobilului din A., .. 31-33, ., . referitor la care nici măcar în apel nu a depus extrasul de carte funciară al acestui imobil, deși i s-a pus în vedere această obligație chiar de la început.
Așadar, au fost incluse în partea apelului pentru care a beneficiat de scutire de la plata taxelor de timbru celelalte bunuri și în parte dreptul de creanță constând în contravaloarea investițiilor realizate la imobilul din A., .. 17, și anume suma de 23.082,66 lei, ce reprezintă diferența între cea de 44.000 lei pentru care a primit ajutor public din partea statului și suma de 20.917,24 lei ce constituie contravaloarea celorlalte bunuri referitor la care apelantul a criticat sentința civilă nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A..
În consecință, tribunalul, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 modificată a anulat, ca insuficient timbrat, apelul exercitat de apelantul F. N. I. împotriva dispozițiilor sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._, ce au ca obiect cererea reclamantului reconvențional F. N. I. privitoare la bunurile mobile constând în piese numismatice și medalii (monede, bancnote, decorații, ordine) în valoare totală de 400.000 euro, cererea reclamantului reconvențional de includere în masa succesorală a imobilului din A., .. 31-33, ., . și respectiv diferența de 116.385,34 lei din dreptul de creanță în valoare de 139.468 lei, cu titlu de contravaloare a unor investiții imobiliare.
Pe fondul apelului formulat de reclamantul reconvențional F. N. I., în limita dispoziției stabilite mai sus, tribunalul a constatat că o cerere privitor la includerea în masa succesorală a terenului din loc. Carei, jud. Satu M. a fost formulată doar de către reclamantul principal Fânață M., iar nu și de partea adversă. În ședința publică din 26.10.2011 (fila 80 vol. I dos. judec.) prima instanță a luat act de renunțarea reclamantului Fânață M. la judecarea cererii de includere în masa succesorală a cotei de ¼ parte din terenul agricol de 8.600 mp din loc. Carei ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr. 31-17.079/ 08.02.1999 eliberat de Comisia județeană Satu M. de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Obiectul acțiunii reconvenționale nu cuprinde și acest teren, în consecință, el nu mai face obiectul prezentului litigiu, iar în calea de atac apelantul F. N. I. nu poate completa obiectul acțiunii sale reconvenționale, conform art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Renunțarea reclamantului principal Fânață M. la judecarea acestei cereri este un act personal ce constituie o expresie a principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil. Renunțarea la judecarea acelei cereri a avut loc anterior acordării cuvântului în fondul acțiunilor așa încât nu era aplicabile prevederile art. 246 alin. 4 din același cod privitoare la învoirea celeilalte părți.
Așadar, nefiind lezate drepturile apelantului F. N. I. prin renunțarea la judecată, în condițiile în care acesta avea posibilitatea de a completa acțiunea sa reconvențională cu cererea de includere în masa succesorală a acestui bun, fără a proceda în acest sens în primă instanță și ținând cont că acesta are posibilitatea să ceară ulterior emiterea unui certificat suplimentar de moștenitor, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, critica apelantului privitoare la includerea terenului de mai sus (de fapt, doar a cotei de ¼ parte, căci titlul de proprietate nr. 31-17.079/08.02.1999 a fost emis de Comisia județeană Satu M. de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea a patru persoane îndreptățite: F. D. E., A. D. I., A. D. și o patra persoana al cărui nume de familie nu se distinge integral în copia de la fila 53 a vol. I al dosarului judecătoriei; or, în prezenta cauză se dezbate doar succesiunea lui F. E., iar nu și a celorlalți coproprietari).
Cu privire la terenul din S., soluția primei instanțe este corectă, căci prin sentința civilă nr. 1932/2011 a Judecătoriei Ineu (irevocabilă prin nerecurare, astfel cum rezultă din sistemul ECRIS) s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr._/24.01.2003 eliberat de Comisia județeană A. de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea moștenitorilor, dispunându-se emiterea unui titlu de proprietate în favoarea lui M. E., F. N. I. și F. Florița, după autor F. O., pentru 2,3 ha teren agricol în extravilanul loc. S. fără, însă, ca până în prezent acest titlu să fie întocmit. Or, titlul de proprietate emis conform Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor aprobat prin HG nr. 890/2005 face dovada dreptului de proprietate asupra bunului, așa încât absența acestuia nu permite includerea în masa succesorală a cotei din terenul de 2,3 ha din extravilanul loc. S., ce revine defunctului coproprietar F. N. I., urmând ca apelantul să ceară emiterea unui certificat suplimentar de moștenitor, conform art. 118 alin. 2 din Legea nr. 36/1995 republicată, după ce obține titlul de proprietate.
De asemenea, instanța de apel a constatat că nu există nici o dovadă privitor la datoriile pretinse de reclamantul reconvențional împotriva defunctului. În plus, referitor la suma de 400 euro, reclamantul reconvențional nu a probat faptul că această sumă ar fi echivalentul celei de 450 DM, nu a indicat cauza acestei creanțe, mai precis ce reprezintă suma respectivă și nu a probat existența unei astfel de creanțe sau datorii în masa succesorală a defuncților. În ceea ce privește suma de 2.100 USD, din motivarea acțiunii reconvenționale rezultă că ar fi vorba despre o datorie personală a apelantului împotriva unei persoane cu numele de C. M. referitor la care susține că în 2001 datoria respectivă a fost însușită de tatăl său. Practic acesta invocă o subrogație a tatălui său în locul debitoarei realizată în anul 2001. În acest context, pe lângă faptul că reclamantul reconvențional nu a făcut dovada unei astfel de datori a defunctului față de el, tribunalul constată că și dacă această creanță ar fi fost reală, față de anul 2001 indicat de apelant ca moment al preluării datoriei de către tatăl său a intervenit prescripția extinctivă a dreptului la acțiune în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 7 alin. 1 raportat la art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește diferența de 23.082,66 lei din contravaloarea lucrărilor realizate la imobilul din A., .. 17 în valoare de 139.468 lei, critica apelantului F. N. I. este neîntemeiată pentru că prima instanță nu a inclus în masa succesorală aceste investiții (a se vedea pagina 4 alin. 5 a sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A.).
Cererea apelantului F. N. I. de constatare a faptului că este unic moștenitor al ambilor defuncți nu este întemeiată, la fel fiind și solicitarea părții adverse de constatare a calității sale de unic moștenitor al defunctului F. N. I..
F. E. a decedat la 21.01.2001, nefiind contestată acceptarea moștenirii acesteia de către apelantul F. N. I.. Acesta din urmă susține, însă, că este unic succesor la mamei sale, ceea ce implică negarea acceptării moștenirii de către F. N. I., soțul supraviețuitor. Însă, acesta din urmă este cel care a rămas în posesia imobilului din A., .. 17 al cărui drept de coproprietate de 1/6 parte aparținea defunctei așa cum rezultă chiar din declarațiile testimoniale și din actul de deces al lui F. N. I. în care se inică drept ultim domiciliu al acestui imobilul de maia sus. Așadar, în mod corect a reținut prima instanță faptul că ambii succesibili – F. N. I. (soț supraviețuitor) și F. N. I. (fiu) au acceptat tacit succesiunea defunctei F. E., conform art. 689 și art. 700 alin. 1 din Codul civil de la 1864.
În ceea ce privește succesiunea defunctului F. N. I., decedat la 28.03.2004, moștenirea a fost acceptată expres de către fiica acestuia Fânață G. prin declarația autentificată prin încheierea nr. 2544/09.08.2004 a notarului public B. C. R., fiind respectate de către aceasta dispozițiile art. 700 alin. 1 raportat la art. 689 din vechiul cod civil. Ulterior, a decedat și Fânață G. la 05.01.2008, unicul moștenitor al acesteia fiind apelantul – reclamant principal Fânață M., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 9/2008 eliberat de notarul public B. C. R..
Apelantul F. N. I. a acceptat succesiunea tatălui său, în mod tacit, așa cum rezultă din declarația martorului F. S. C. care a arătat că l-a vizitat pe apelantul – reclamant reconvențional în închisoare, iar acesta și-a exprimat dorința de a accepta moștenirea tatălui său F. N. I., spunându-i și că a cerut administrației penitenciarului să îl prezinte la un notar public pentru a face declarație de acceptare expresă a moștenirii. Posibilitățile efective de manifestare a voinței de acceptare a succesiunii sunt limitate în cazul acestei părți, ca urmare a executării de către acesta a unei pedepse privative de liberate în intervalul 2001 – 2011. Art. 689 teza a II-a din Codul civil de la 1864 stabilește că sunt acte de acceptare tacită a moștenirii acele acte pe care succesibilul le putea face doar în calitatea sa de erede și care lasă să se presupună intenția sa de acceptare. Or, reclamantul reconvențional a făcut mai mult decât atât. Neavând posibilitatea să preia bunuri din moștenire și nefiind obligat de legiuitor să accepte expres moștenirea, conform art. 689 teza I din același cod, prin act autentic sau sub semnătură privată, acesta a declarat singurei rude ce l-a vizitat în penitenciar faptul că vrea să preia succesiunea tatălui său. Această dorință a fost materializată ulterior prin exercitarea dreptului la acțiune succesorală în dosarul nr. 6606/2006 al Judecătoriei A..
Împrejurarea că reclamantul reconvențional și-a exercitat drepturile la acțiune din locul de detenție, fără nici o restricție, este, într-adevăr, notorie, fiind dovedită și de multiplele acțiuni juridice înregistrate în registrele instanțelor arădene și în sistemul ECRIS. Însă, așa cum am arătat deja, Codul civil de la 1864 recunoaște și actele de acceptare tacită, neimpunând succesibilului efectuarea unor acte de acceptare expresă. În plus, nu este corectă afirmația apelantului Fânață M. privitor la faptul că era suficientă exprimarea acceptării moștenirii printr-un înscris sub semnătură privată care să fie trimis tribunalului sau unui birou notarial.
Potrivit art. 689 teza I din vechiul cod civil, acceptarea expresă a succesiunii se realizează prin act autentic sau act sub semnătură privată. Însă, acest din urmă înscris trebuie să aibă dată certă, conform art. 1182 din același cod. Or, instanțele de judecată nu au atribuția legală de a acorda dată certă înscrisurilor sub semnătură privată și nici de a primi declarații de acceptare a moștenirii. Notarul public, în schimb are competența de a autentifica înscrisuri și de a da dată certă înscrisurilor, potrivit art. 12 lit. b și f din Legea nr. 36/1995 republicată. Conform art. 90 alin. 2 lit. a și art. 91 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 din același act normativ, notarul public are obligația de a verifica identitatea părții care îi solicită autentificarea unui înscris. Această obligație nu subzistă în cazul procedurii de dare de dată certă, conform art. 78 alin. 5 din Legea nr. 36/1995 republicată, dar și aceasta presupune cunoașterea procedurii de către persoana interesată, dar mai ales achitarea onorariului și a taxelor aferente operațiunii notariale. Or, nici apelantul Fânață M. nu a susținut faptul că partea adversă dispunea de sumele necesare dezbaterii succesorale sau cel puțin a conservării drepturilor succesorale.
Așadar, este corectă dispoziția Judecătoriei A. de constatare a calității de moștenitori ai defunctului F. N. I. în favoarea ambilor succesibili: apelantul F. N. I. și defuncta Fânață G..
În privința partajului succesoral, apelantul F. N. I. a contestat atribuirea imobilului din A., .. 17 în favoarea celeilalte părți, însă această critică este neîntemeiată, din moment ce soluția primei instanțe respectă criteriile prevăzute exemplificativ de art. 673^9 din codul de procedură civilă de la 1865, și anume „mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.”
Or, apelantul Fânață M. a făcut acte de igienizare și renovare a imobilului din A., .. 17, rămas în paragină, aducând învestiții însemnate acestuia în intervalul 2010 – 2012, ce au determinat un spor de valoare de 158.356 lei, astfel cum rezultă din lucrarea de specialitate a d-lui expert Mutnyanszky Joszef (fila 367 dosarul judecătoriei). Lucrările au constat în refacerea acoperișului și a zidului interior, a instalației electrice și a celei de încălzire, a tencuielilor și a pardoselilor, înlocuirea ușilor și ferestrelor.
Necesitatea executării lor rezultă din gradul avansat de degradare a construcției dovedită cu fotografiile depuse la filele 171 – 200 ale dosarului primei instanțe, precum și din declarațiile martorilor T. I. A., C. V. C. și Matus I. R. (fila 254, 328, 387 a dosarului judecătoriei) din coroborarea cărora rezultă că imobilul a ajuns să fie folosit temporar de persoane fără adăpost, era năpădit de buruieni, s-au prăbuși acoperișul și un zid interior, iar construcția risca să se transforme într-o ruină.
Reclamantul reconvențional susține în motivarea apelului că ambele rapoarte de expertiză sunt lovite de nulitate, așa cum a arătat în primă instanță. Însă din actele dosarului judecătoriei rezultă că acesta a formulat obiecțiuni împotriva lucrării d-lui expert Mutnyanszky Joszef, iar nu și a d-lui expert P. G., așa încât este decăzut din dreptul de a contesta raportul acestuia din urmă ce a avut ca obiect evaluarea terenului agricol. Contrar susținerilor sale din apel, privitor la această din urmă lucrare, reclamantul reconvențional nu a cerut în primă instanță încuviințarea efectuării unei expertize contrarii.
În ceea ce privește obiecțiunile referitoare la raportului d-lui expert Mutnyanszky Joszef tribunalul a constatat că în mod întemeiat au fost respinse de prima instanță, având în vedere că utilitatea și necesitatea investițiilor realizate de partea adversă este susținută de mijloacele de probă evidențiate mai sus. Apelantul F. N. I. a fost legal citat cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire (fila 384), conform art. 208 alin. 1 din Codul de procedură civilă la adresa din Ghioroc, .. 522, ., indicată de reclamantul reconvențional – apelant ca domiciliu ales pentru comunicarea actelor de procedură, potrivit art. 93 din același cod, atât în primă instanță, cât și în apel. Or, confirmarea de primire a fost semnată de un nepot al apelantului. Potrivit art. 98 din Codul de procedură civilă, orice modificare a domiciliului trebuie adusă, în scris, la cunoștința instanței și a părții adverse, sub sancțiunea neluării ei în seamă. Reclamantul reconvențional nu a comunicat primei instanțe și părții adverse schimbarea domiciliului său procedural, iar în calea de atac a indicat același domiciliu ales. Restul obiecțiunilor reclamantului reconvențional vizează probleme de fapt ce nu a făcut parte din obiectivul lucrării încredințate d-lui expert.
De asemenea, este întemeiată și soluția Judecătoriei A. de respingere a cererii reclamantului reconvențional de încuviințare a unei expertize contrarii, având în vedere că cea executată de d-l expert Mutnyanszky Joszef este lămuritoare, or art. 212 alin. 1 din Codul de procedură civilă permite administrarea în probațiune a unei expertize contrarii doar dacă prima expertiză nu clarifică starea de fapt. În plus, primul obiectiv al contraexpertizei (refacerea expertizei cu luarea în considerare a releveelor anterioare, cele anterioare anului 2010) este lipsit de interes, din moment ce d-l expert Mutnyanszky Joszef a stabilit valoarea imobilului în 2012, dar și cea anterioară efectuării investițiilor din 2010. Este lipsit de utilitate și cel de al doilea obiectiv (determinarea modalităților și a costului operațiunilor necesare readucerii imobilului la configurația inițială), căci înlăturarea investițiilor presupune readucerea imobilului în starea avansată de degradare în care se afla în anul 2010, conduită contrară diligențelor ce caracterizează un bun proprietar.
Apelantul Fânață M. nu susține că a avut acordul celuilalt apelant la realizarea investițiilor imobiliare de mai sus, însă toate aceste lucrări aveau ca scop conservarea bunului imobil, înlăturarea degradării sale. Or, actele de administrare și de conservare pot fi executate de unul dintre coproprietari fără consimțământul celuilalt. Pe de altă parte, opoziția apelantului F. N. I. la efectuarea lucrărilor de igienizare și de readucere a imobilului în stare de funcționare este contară conduitei unui bun proprietar.
Cel mai important element ce determină menținerea soluției primei instanțe de atribuire a imobilului din A., .. 17, în favoarea apelantului Fânață M., iar nu a apelantului F. N. I. o constituie imposibilitatea evidentă a acestuia din urmă de despăgubire a celeilalte părți cu contravaloarea cotei sale de coproprietate și a lucrărilor de reabilitare a imobilului, acest apelant arătând în nenumăratele sale acțiuni deduse judecății instanțelor române că nu are venituri. Pe de altă parte, sulta de 75.902 lei stabilită în favoarea sa de prima instanță îi permite cu ușurință să achiziționeze un apartament cu o cameră, asigurându-i locuința.
Apelantul Fânață M. a cerut să i se atribuie și terenul arabil de 1 ha ce face obiectul titlului de proprietate nr. 3565/1998 eliberat de Comisia județeană A. fără a aduce critici concrete soluției judecătoriei.
Or, partajul este caracterizat de principiul împărțirii în natură a masei bunurilor așa cum rezultă din procedura împărțelii judiciare reglementate de Codul de procedură civilă, așa încât din moment ce, în final, s-a dovedit, că în masa partajabilă intră două bunuri imobile, iar cel mai valoros a fost deja atribuit apelantului Fânață M. se cuvine ca celălalt bun să fie atribuit părții adverse, ceea ce constituie o împărțire în natură a bunurilor și, în același timp, permite stabilirea unei despăgubiri finale (prin compensarea sultelor reciproce) cât mai redusă.
În acest context, cererea apelantului Fânață M. de obligare a părții adverse de a-i preda titlul de proprietate nr. 3565/1998 (în ipoteza în care terenul nu va fi atribuit apelantului F. N. I.) este lipsită de interes întrucât acest bun a fost atribuit ultimului apelant menționat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată din primă instanță, menținerea dispozițiilor principale ale Judecătoriei A. atrage, conform principiului accesorium sequitur principale (accesoriul urmează soarta principalului), menținerea dispoziției primei instanțe referitoare la cheltuielile de judecată, având în vedere că aceasta a fost contestată de apelantul Fânață M. – C. doar prin prima solicitării admiterii integrale a acțiunii sale principale.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept, reținând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A., tribunalul în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, a anulat în parte apelul exercitat de apelantul F. N. I. împotriva dispozițiilor sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._, ce au ca obiect cererea reclamantului reconvențional F. N. I. privitoare la bunurile mobile constând în piese numismatice și medalii (monede, bancnote, decorații, ordine) în valoare totală de 400.000 euro, cererea reclamantului reconvențional de includere în masa succesorală a imobilului din A., .. 31-33, ., . și respectiv diferența de 116.385,34 lei din dreptul de creanță în valoare de 139.468 lei, cu titlu de contravaloare a unor investiții imobiliare.
În temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, a respins apelul exercitat de apelantul Fânață M. – C., precum și apelul exercitat de apelantul F. N. I. împotriva dispozițiilor sentinței civile nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._, ce au ca obiect cererile reclamantului reconvențional F. N. I. privitoare la includerea în masa succesorală a bunurilor imobile constând în terenul din loc. Carei și terenul din loc. S., dar și creanțele de 400 euro și 2.100 USD, respectiv diferența de 23.082,66 lei din dreptul de creanță în valoare de 139.468 lei, cu titlu de contravaloare a unor investiții imobiliare.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, în termen, atât reclamantul Fînață M. C., cât și pârâtul F. N. I..
Recursul reclamantului a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ., acesta susținând că primele două instanțe au interpretat și aplicat greșit disp.art.689 C.civ. coroborat cu art.700 C.civ. și rap.la art.1182 C.civ., atunci când au considerat că pârâtul F. N. I. ar fi acceptat succesiunea defunctului F. N. I. Sr.
În acest context, recurentul – reclamant a arătat că Tribunalul A. a respins apelul domniei sale, menținând sentința Judecătoriei A. prin care a fost dezbătută succesiunea după bunicul domniei sale, respectiv tatăl pârâtului - defunctul F. N. I..
Singura problemă care a reprezentat motiv al apelului reclamantului este constatarea calității de moștenitor al bunicului meu și în ce îl privește pe F. N. I., deși acesta nu a acceptat în termenul legal succesiunea după tatăl său și bunicul reclamantului F. N. I., deși reclamantul a solicitat a se stabili calitatea sa de unic moștenitor, mama sa Fînață G., fiica defunctului din prima căsătorie, care a fost inițial parte în acest dosar și al cărei moștenitor este, fiind singura persoană care a acceptat în termen moștenirea după defunctul F. N. I..
Cu toate acestea Judecătoria și apoi Tribunalul au considerat că și pârâtul F. N. I. are calitate de moștenitor, în condițiile în care ar fi acceptat tacit succesiunea după tatăl său, cu toate că era în respectiva perioadă în executarea unei pedepse privative de libertate. Cele două instanțe și-au întemeiat această apreciere și soluția dispusă exclusiv pe depoziția martorului F. S. C., care - reține instanța de apel - „l-a vizitat în închisoare, iar acesta și-a exprimat dorința de a accepta moștenirea tatălui său spunându-i că a cerut administrației penitenciarului să îl prezinte la un notar public...", ceea ce ar demonstra intenția de acceptare a succesiunii, ,, dorință materializată ulterior prin exercitarea dreptului la acțiune succesorală în dosand 6606/2006 al Judecătoriei A.."
Mai arată instanța de apel că nu ar fi fost suficientă acceptarea expresă a moștenirii printr-un înscris sub semnătură privată, deși vechiul cod civil sub imperiul căruia s-a judecat cauza arată expres la art. 689 tocmai acest lucru., iar în opinia instanței acest înscris ar fi trebuit să aibă dată certificată în condițiile art. 1182 din același cod, numai că această apreciere este complet nelegală iar modul de soluționare a acestei probleme este complet nelegal instanța de apel aplicând prin urmare total greșit prevederile art. 689 V.C.civ.
Pe de o parte aceste prevederi legale nu instituie nicidecum condiția acceptării exprese a succesiunii pe cale notarială ca unică modalitate a asigurării certificării datei respectivei acceptări. Oricum aceasta este o falsă problemă în condițiile în care nu există o contestare a datei la care pârâtul să ar fi acceptat expres această succesiune, o astfel de acceptare neproducându-se niciodată. Acțiunea din dosarul 6606/2006 la care face referire instanța și pe care și noi am adus-o ca argument, tocmai ca să dovedească că pârâtul avea posibilitatea exercitării drepturilor sale, a fost promovată tardiv, la aproape 2 ani de la decesul lui de cuius.
Cât despre acceptarea tacită reținută de instanță, cu siguranță nu poate fi vorba despre o atare situație, deoarece acceptarea tacită presupune cu totul altceva decât simplă relatare verbală a pârâtului către nepotul său - martorul F. S., la o dată ce nu este determinată de nicăieri din depoziția respectivă sau alt mijloc de probă, cum că acesta ar fi cerut administrației penitenciarului să îl prezinte la notar. Practic instanța își motivează constatarea calității de moștenitor pentru pârât pe o simplă afirmație a pârâtului că ar fi intenționat să facă demersuri - nedovedite de vreo probă, la o dată și ea nedeterminată.
în ce privește singurul act de acceptare a succesiunii efectuat de pârât -promovarea unei acțiuni în instanță în dezbaterea succesiunii, chiar și instanța a constatat că acesta e tardiv și totodată arată că este notorie posibilitatea pârâtului de a își exercita neîngrădit dreptul la acțiune din detenție, în condițiile în care a formulat sute de acțiuni în acea perioadă, dar cu toate acestea Tribunalul consideră acest aspect lipsit de relevanță.
În urma analizei textului legal literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că acceptarea tacită poate îmbrăca fi forma unor acte de dispoziție efectuate de moștenitor asupra masei succesorale - nu este cazul, acte materiale (preluarea în posesie sau folosirea bunurilor) sau de administrare definitivă - de asemenea nu este cazul, respectiv acte procedurale sau judiciare prin care respectivul își asumă implicit calitatea de moștenitor - de asemenea nu este cazul, primul act judiciar al pârâtului în acest sens fiind plasat după cum s-a și arătat la doi ani după decesul bunicului meu.
Simpla relatare de către pârât a unor împrejurări nedovedite, privitoare la demersuri pe care le-ar fi intenționat dar nu le-a mai efectuat, către un martor care apoi le-a redat fără a le plasa în interiorul termenului legal de acceptare a succesiunii nu pot valora dovadă a aceptării tacite a succesiunii așa cum nelegal reține instanța cu greșita aplicare a prevederilor art. 689 V.C.civ.
În fine, faptul că reclamantul reconvențional era încarcerat în executarea unei pedepse privative de libertate la data decesului tatălui său nu constituie un caz de forța majoră sau vreo altă situație de suspendare a cursului prescripției, având în vedere că reclamantul a demonstrat în numeroase rânduri dea lungul executării pedepsei că are posibilitatea de a își exercita drepturile civile. Este evident așa cum am arătat și în apel că acesta avea posibilitatea să accepte pur și simplu voluntar și expres moștenirea de la tatăl său în termenul legal de 6 luni. Această acceptare nu trebuia efectuată în mod obligatoriu pe cale notarială, legea neimpunând o astfel de condiție. După cum arată și literatura de specialitate, singura condiție este ca acceptarea să se facă în formă scrisă, chiar și prin înscris sub semnătură privată, chiar și o simplă scrisoare sau acte adresate instanței în scopul dezbaterii succesiunii sau unui birou notarial, etc. „Evident înscrisul trebuie să fie redactat cu respectarea regulilor de capacitate și în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală"13. Susținerile pârâtului că nu ar fi avut posibilitatea efectuării unor acte de acceptare expresă a moștenirii sunt contrazise de însăși acțiunea introductivă din dosarul inițial_ (6606/2006 nr. adm.) din care a fost disjunsă cererea noastră reconvențională formându-se prezentul dosar. Această acțiune formulată de F. N. I. - pârâtul reconvențional avea ca obiect tocmai dezbaterea acestei succesiuni, însă a fost introdusă la 10.05.2006, adică la aproape 2 ani de Ia decesul bunicului, mult peste termenul legal de acceptare a moștenirii. Pârâtul reconvențional F. N. I. nu a făcut în nici un fel dovada că ar fi fost în vreun fel împiedicat să își exercite în termen acest drept, iar numărul imens de cereri de chemare în judecată și petiții care îl au ca autor atât înainte cât și după înregistrarea acelei acțiuni, cât și numeroasele cereri de asistență judiciară și ajutor public ce i-au fost încuviințate, toate expediate din penitenciar, demonstrează exact contrariul.
Consideră că aceeași lege civilă este aplicabilă tuturor cetățenilor români, indiferent că aceștia au sau nu calitatea de deținut în executarea unei pedepse privative de libertate, această împrejurare neputând fi adusă ca apărare sau folosită drept circumstanță atenuantă pentru o eventuală necunoaștere sau ignorare a legii.
În urma decesului reclamantului Fînață, la data de 09.08.2004 singura care a acceptat pur și simplu moștenirea care îi revenea de pe urma acestuia a fost mama domniei sale, prin declarația autentificată sub numărul 2544/09.08.2004 la BNP B. C., aflată la dosarul cauzei.
În ce îl privește pe pârâtul reconvențional F. N. I., el a decăzut din acest drept ca urmare a prescripției prevăzute de art. 700, al. 1 C.civ. vechi, modificat prin Decretul 73/1954, articol care prevedea un termen de șase luni în acest sens.
Pe de altă parte, pârâtul – reconvențional F. N. I. a motivat în drept recursul propriu cu disp.art.304 pct.5,7,8,9 și 10 C.pr.civ., fără a detalia și dezvolta în mod individual fiecare dintre aceste motive, în raport cu disp.art.302/1 lit.c C.pr.civ., memoriul său de recurs fiind inserat într-un manuscris greu lizibil.
Acest recurent a susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, atât pentru că nu i s-a oferit asistență prin avocat din oficiu, cât și pentru că i-a fost anula apelul ca netimbrat, conrtext în care a invocat excepția de neconstituționalitate a art.20 din L.146/1997 – republicată.
De asemenea, recurentul – pârât reconvențional F. a mai susținut că acceptarea succesiunii de către domnia sa s-a făcut în termenul prevăzut de Codul civil și a susținut că disp.art.1 alin.1 și art.3 alin.3 din D.167/1958 sunt contrare CEDO.
Curtea, analizând cele două recursuri, din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap. la art.312 C.pr.civ., va constata că acestea nu sunt întemeiate, în raport cu motivele de casare și modificare prev.de art.304 pct.5,7,8,9 și 10 C.pr.civ., așa cum au fost acestea invocate și susținute.
Astfel, cu titlu preliminar, curtea va constata că recursul pârâtului – reconvențional F. N. I. a motivat în drept cu disp.art.304 pct.5,7,8,9 și 10 C.pr.civ., fără a detalia și dezvolta în mod individual fiecare dintre aceste motive, nu respectă normele imperative ale disp.art.302/1 lit.c C.pr.civ., memoriul său de recurs fiind inserat într-un manuscris greu lizibil.
Tot cu titlu preliminar, cu privire la același recurs, curtea va constata că disp.art.304 pct.8 C.pr.civ. nu este aplicabil în cauză întrucât subiectul de dispută în prezentul litigiu este legat de succesiunea defunctului F. N. I. Sr. și instanțele de judecată nu au fost chemate în această speță să analizeze clauzele unui act juridic comun al pârâtului cu reclamantul, în sens de negotium juris și ale cărui clauze să fi fost interpretate eronat de către primele două instanțe.
Totodată, curtea va constata că disp.art.304 pct.10 C.pr.civ., invocat de către același pârât reconvențional F. N. I. nu își găsește aplicabilitatea în cauză dat fiind faptul că acest fost motiv de modificare a fost abrogat expres prin OUG 138/2000.
Apoi, cu privire la aplicarea de către instanța de apel a disp.art.20 din L.146/1997 – republicată, curtea va constata că tribunalul a soluționat cererea de ajutor public judiciar a pârâtului F. N. I. și a acordat o scutire parțială de la plata taxelor judiciare, decizie a tribunalului care a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii cererii de reexaminare formulată în baza art.15 din OUG 51/2008.
Astfel, a rămas activă obligația acestei părți de a-și timbra parțial apelul, dar cum acesta nu s-a conformat, instanța de apel a aplicat corect disp.art.20 din L.146/1997 – republicată, câtă vreme dispoziția de timbrare, pentru partea de valoare neacoperită de scutirea de la plata ajutorului public judiciar a intrat în puterea lucrului judecat.
În sfârșit, tot cu privire la lipsa incidenței disp.art.304 pct.9 C.pr.civ. asupra chestiunilor de fond, chiar și în contextul viciilor memoriului de recurs din perspectiva art.302/1 lit.c C.pr.civ., curtea va constata că Tribunalul a apreciat și aplicat în mod judicios disp.art.1169 C.civ., câtă vreme a reținut că în materia drepturilor succesorale, eredele trebuie să dovedească prin probe existența masei succesorale care urmează a fi deferită succesorilor.
Or, reclamantul reconvențional F. N. I. nu a probat existența în masa succesorală dedusă judecății a dreptului de proprietate asupra imobilului din A., .. 31-33, ., . .
Prin urmare, curtea va constata a fi corect raționamentul tribunalului prin care au fost incluse în partea apelului pentru care a beneficiat de scutire de la plata taxelor de timbru și celelalte bunuri precum și în parte, dreptul de creanță constând în contravaloarea investițiilor realizate la imobilul din A., .. 17, și anume suma de 23.082,66 lei, ce reprezintă diferența între cea de 44.000 lei pentru care a primit ajutor public din partea statului și suma de 20.917,24 lei ce constituie contravaloarea celorlalte bunuri referitor la care apelantul a criticat sentința civilă nr._/07.11.2012 a Judecătoriei A., pentru care însă reclamantul reconvențional F. nu a timbrat, devenind astfel incidente, la fel de justificat disp.art.20 din L.146/1997 – republicată, norma găsită constituțională de către Curtea Constituțională a României, în mod repetat, la fel cum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis constant că dreptul la un proces echitabil, în sensul art.6 CEDO nu este încălcat prin existența unor norme legale care impun plata anumitor taxe judiciare, cu atât mai mult cu cât statul pe teritoriul căruia se desfășoară procedura are activ un mecanism de ajutor public judiciar, de care recurentul F. a și beneficiat.
În ceea ce privește recursul pârâtului reconvențional Fînață M. C., curtea va constat de asemene, că nu sunt incidente disp.art.304 pct.9 C.pr.civ., în sensul indicat de către acest recurent și care să fie apt să conducă la o modificare a deciziei date în apel.
Recurentul Fânață a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit disp.art.689 C.ci. rap.la art.700 C.civ., coroborat cu art.1182 C.civ., acest ultim text fiind ignorat de tribunal.
În această privință, curtea va constata că textele indicate de către recurentul Fînață indică în ordine că acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.
Apoi, art.. 700 C.civ. prevede ca dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.
În cazul când moștenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forță majoră, instanța judecătorească, la cererea moștenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea.
În sfârșit, art.1182 C.civ. prevede că data scripturii private nu face credință în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică (instituție de stat), din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morții a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie și în prescurtare în acte făcute de ofițeri publici, precum procese-verbale pentru punerea peceții sau pentru facerea de inventare.
Or, din acest punct de vedere și raportat și la faptul că în calea de atac extraordinară a recursului nu se mai poate proceda la o reintereptare și reevaluare a probelor, curtea va constata la rându-i că recurentul F. N. I. a acceptat succesiunea tatălui său, în mod tacit, așa cum rezultă din declarațiile testimoniale care au arătat că acesta și-a exprimat dorința neechivocă de a accepta moștenirea tatălui său F. N. I., și că a cerut administrației penitenciarului să îl prezinte la un notar public pentru a face declarație de acceptare expresă a moștenirii.
Este evident că posibilitățile efective de manifestare a voinței de acceptare a succesiunii sunt limitate în cazul condamnaților aflați în detenție, ca urmare a executării de către acesta a unei pedepse privative de liberate în intervalul 2001 – 2011.
Art. 689 teza a II-a din Codul civil de la 1864 stabilește că sunt acte de acceptare tacită a moștenirii acele acte pe care succesibilul le putea face doar în calitatea sa de erede și care lasă să se presupună intenția sa de acceptare.
Reclamantul reconvențional a făcut mai mult decât atât pentru că neavând posibilitatea să preia bunuri din moștenire și nefiind obligat de legiuitor să accepte expres moștenirea, conform art. 689 teza I din același cod, prin act autentic sau sub semnătură privată, acesta a declarat singurei rude ce l-a vizitat în penitenciar faptul că vrea să preia succesiunea tatălui său, iar această dorință a fost materializată ulterior prin exercitarea dreptului la acțiune succesorală în dosarul nr. 6606/2006 al Judecătoriei A..
Este adevărată afirmația recurentului Fînață că reclamantul reconvențional F. și-a exercitat drepturile la acțiune din locul de detenție, fără nici o restricție, aspect dovedit și de multiplele acțiuni judiciare înregistrate în registrele instanțelor, însă Codul civil recunoaște și actele de acceptare tacită, neimpunând succesibilului efectuarea unor acte de acceptare expresă.
În privința suficienței exprimării acceptării moștenirii printr-un înscris sub semnătură privată care să fie trimis tribunalului sau unui birou notarial, curtea va fi de aord cu argumentul tribunalului că, potrivit art. 689 teza I Cod civil, acceptarea expresă a succesiunii se realizează prin act autentic sau act sub semnătură privată, însă, acest din urmă înscris trebuie să aibă dată certă, conform art. 1182 din același cod.
Numai că, la fel de evident și de corect s-a reținut de tribunal că instanțele de judecată nu au atribuția legală de a acorda dată certă înscrisurilor sub semnătură privată și nici de a primi declarații de acceptare a moștenirii.
Pe de altă parte, notarul public are competența de a autentifica înscrisuri și de a da dată certă înscrisurilor, potrivit art. 12 lit. b și f din Legea nr. 36/1995 și potrivit art. 90 alin. 2 lit. a și art. 91 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 din același act normativ, notarul public are obligația de a verifica identitatea părții care îi solicită autentificarea unui înscris.
Această obligație nu subzistă însă în cazul procedurii de dare de dată certă, conform art. 78 alin. 5 din Legea nr. 36/1995 republicată, dar și aceasta presupune cunoașterea procedurii de către persoana interesată, dar mai ales achitarea onorariului și a taxelor aferente operațiunii notariale.
Or, partea adversă, adică recurentul F. nu dispunea de sumele necesare dezbaterii succesorale sau cel puțin a conservării drepturilor succesorale.
Pentru toate aceste considerente, curtea, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ. rap. la art.304 pct.5,7,8 și 9 C.pr.civ., va respinge recursurile declarate atât de către reclamantul Fînață C. M., cât și dce către pârâtul F. N. I. împotriva deciziei civile nr.139/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._/55/2010.
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ, în raport cu soluția dată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile declarate de reclamantul Fâneață M. C. și precum și de pârâtul F. N. I., împotriva deciziei civile nr. 139/15.04.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
irevocabilă
Pronunțată în ședința publică din 12.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A. M. N.
GREFIER,
R. P. D.
Red. C.P. 19 .12.2013
Tehnored. R.P.D. – 18.12.2013
Instanța de fond: Judecătoria A.:- Judecător: C. B.
Instanță de apel: Tribunalul A.: Judecători: T. B. și M. A.
2EX/SM
| ← Îndreptare eroare materială. Decizia nr. 1695/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1320/2013. Curtea de... → |
|---|
