Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 88/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 88/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 25031/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ NR. 88/R
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2014
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR :A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 574/A/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanta –intimată O. A. și chematul în garanție –intimat S. V., având ca obiect actiune in răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în reprezentarea recurentului, consilier juridic D. G., în reprezentarea reclamantei intimate lipsă, avocat C. A.,lipsă fiind chematul în garanție.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei depune la dosar,împuternicirea avocațială.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul recurentului a solicitat admiterea recursului conform dispozițiilor prevăzute de art.304 pct. 9 C.pr. civ., și pe cale de consecință modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a hotărârii instanței de fond cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită. În subsidiar, a solicitat diminuarea sumei acordate drept despăgubire, apreciind-o excesiv de mare în raport cu pretinsul prejudiciu suferit.
Reprezentantul intimatului a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9751/05.04.2012 pronunțată în dosarul_ Judecătoria Timișoara a admis in parte acțiunea formulata de reclamanta O. A. împotriva paratului M. Apărării Naționale, a obligat paratul să plătească reclamantei suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri, respingând în rest acțiunea. Prin aceeași hotărâre a fost admisa cererea de chemare in garanție formulată de paratul M. Apărării Naționale împotriva chematului in garanție S. V. si obligat chematul in garanție la plata către pârât a sumei de 50.000 lei, fără cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentinta penala nr. 250/03.04.2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, rămasă definitiva prin decizia penală nr. 558/2008 a aceleiași instanțe, inculpații Stanculescu V. A. și Chitac M. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav și pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că activitatea desfășurată de inculpați în cadrul comandamentelor din care au făcut parte, constituite la Timișoara în seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora în organizarea și coordonarea întregii activități de reprimare a demonstranților, prin dispunerea de măsuri menite să aducă la îndeplinire ordinul de deschidere a focului și exercitarea controlului asupra executării acestora se înscrie în acțiunea complexă de ucidere și respectiv de rănire a victimelor, printre care si O. G., împușcat mortal în data de 17 decembrie 1989 in zona Piața Operei din Timișoara. În sentință s-a mai reținut că la data săvârșirii infracțiunilor inculpatul Stanculescu V. A. era prim locțiitor al ministrului apărării naționale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei București.
Din înscrisurile depuse la filele 3-6 ale dosarului rezultă că reclamanta este șotia supraviețuitoare a defunctului O. G., declarat erou-martir al Revoluției Romane din decembrie 1989.
Conform art. 998-999 C.civ. orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci si de acela ce a cauzat neglijenta sau imprudenta sa.
Art. 1000 al. 1 C.civ. prevede ca „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit al. 3 al aceluiași articol „stapanii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța a constatat că în speță sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a chematului în garanție Stanculescu V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita săvârșită de acesta (infracțiunea de omor a șotului reclamantei), vinovăția acestuia sub forma intenției, prejudiciul cert produs reclamantei prin uciderea șotului acesteia, precum si raportul de cauzalitate intre fapta ilicita a chematului in garanție si prejudiciu.
În același timp, deoarece la momentul săvărșirii faptei exista un raport de prepușenie între paratul M. Apărării Naționale si cei 2 inculpați autori ai infracțiunii de omor, fără a se dovedi depășirea de către aceștia a limitelor funcțiilor încredințate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de răspundere, instanța a reținut că în cauza sunt îndeplinite și condițiile angajării răspunderii civile a pârâtului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform art. 1000 al. 3 C.civ.
Ca principiu în materia răspunderii civile delictuale se aplica principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicita (damnum emergens si lucrum cesans).
Uciderea șotului reclamantei de către armată, ca urmare a unor manifestații pașnice, a fost de natură să-i provoace acesteia o suferință psihică de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constând în atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viață de familie normală, cu afecțiunea și sprijinul reciproc pe care le implică o căsnicie, actul de agresiune suferit schimbând în mod dramatic viața reclamantei.
Reclamantei i-a fost eliberat certificatul .-ONR._ pentru confirmarea titlului de erou-martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat pentru soțul său, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, ceea ce valorează in sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul, ca reprezentant al societății, exprimând gratitudinea si respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 si urmașilor eroilor martiri.
În același timp, așa cum a arătat la ultimul termen de judecata, tot în baza legilor de recunoștință față de eroii-martiri reclamanta a beneficiat și de o . scutiri și beneficii materiale suportate din bugetul statului.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că reparațiile materiale și morale de care a beneficiat reclamanta nu au acoperit integral prejudiciul moral suferit de aceasta ca urmare a uciderii soțului ei și, întrucat nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, a considerat că suma de 50.000 lei din partea pârâtului reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate reclamantei, reparația pecuniară fiind menită să aline în parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale și să aducă o satisfacție persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Având in vedere considerentele arătate anterior, în baza dispozițiile art. 998-999 raportat la art. 1000 al. 3 C.civ., instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata către reclamanta a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a delictului civil comis de către prepușii lui (damnum emergens), și a respins în rest daunele morale pretinse de către reclamantă, ca nefiind justificate raportat la atingerea concretă adusă drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Având in vedere faptul că pârâtul nu a răspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicită și prejudiciul cauzat cu vinovăție de către chematul în garanție S. V. și de inculpatul Chitac M., ținuți să răspundă solidar conform art. 1003 C.civ., în baza art. 60 si 63 C.pr.civ. raportat la art. 1052 si 1053 C.civ.,instanța a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. și a obligat chematul în garanție la plata către pârât a sumei de 50.000 lei, la care paratul a fost obligat catre reclamanta pentru chematul in garanție.
Instanța a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva hotărârii a declarat apel pârâtul, solicitând admiterea apelului ,schimbarea în tot a hotărarii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune si repingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului, paratul apelant a arătat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, cel mai probabil, însușindu-și motivele dezvoltate în notele de ședință de reprezentanta reclamantei; paratul apelant a apreciat că aceste motive nu puteau fi primite din mai multe considerente.
In primul rând, termenul de prescripție pentru formularea acțiunii nu a început să curgă la data de 15.10.2008 (începutul curgerii termenului susținut de reclamantă), data la care cei doi prepuși ai ministerului au fost condamnați definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav în cel de-al doilea ciclu procesual.
Astfel, potrivit art.3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general al prescripției este de 3 ani, iar începutul este consacrat de art.8 din decret ca fiind data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Norma de drept arătată stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia sa cunoască aceste elemente.
În cauza de față, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți. S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspundere civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală.
În drept, apelul a fost întemeiat pe Decretul nr. 167/1958, art.998-1000 C.civ., art. 282 și urm. C.proc.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Prin decizia civilă nr.793/A/09.11.2012, Tribunalul T. a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată si a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V.-A.; a fost respinsa cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că prima instanța a respins in mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând, in esența, ca data la care reclamantul a cunoscut persoana care răspunde de paguba pricinuita este data de 15.10.2008, când a fost pronunțata decizia 558/2008 a ICCJ, prin care s-a stabilit in mod definitiv existenta faptei, persoana care a săvârșit-o si vinovata acesteia, data pronunțării deciziei penale 558/15.10.2008 a ICCJ fiind, in opinia judecătoriei, momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune.
Conform art. 8 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea.
În speță, data la care reclamanta a cunoscut atât paguba cat și pe cel care răspunde de ea, este momentul trimiterii în judecată a inculpaților Stanculescu V. A. si Chitac M., prin rechizitoriul 11/P/30.12.1997 al Sectiei Parchetelor Militare.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite. Dacă s-ar accepta teza contrară, ar însemna că răspunderea civila delictuală să poată fi antrenată doar pentru fapte ilicite ce constituie totodată și infracțiuni, limitare nejustificata a sferei delictuale. Din aceleași considerente, pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să îl cunoască.
Într-adevăr, art. 22 alin 1 C.pr.pen. arată că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Aceste dispoziții legale au însă înțelesul că, odată stabilite de către instanța penală existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, instanța investită cu soluționarea acțiunii civile va prelua aceste date ca atare, fără a se mai preocupa de stabilirea lor in cadrul procesului civil, ele opunându-i-se cu autoritatea lucrului judecat. Acest aspect nu semnifica însă faptul că persoana prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând calea răspunderii penale și nici nu influențează data de la care curge termenul de prescripție al răspunderii civile delictuale.
Tot astfel, art. 19 alin 1 si 2 C.pr.pen. arată că judecarea în fața instanței civile a acțiunii pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. În acord cu cele susținute și de către apelant, tribunalul a apreciat însă că aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că procesul penal suspendă cauza civilă, nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai ,acțiunea civilă demarată în cadrul acestui termen.
Chiar dacă ar fi primit raționamentul instanței conform căruia termenul de prescripție ar curge de la data la care s-a stabilit, prin hotărâre penală definitivă, vinovăția inculpaților, tribunalul a constatat ca dreptul material la acțiune ar fi prescris și în această situație. Aceasta, întrucât procesul penal demarat a fost soluționat definitiv prin decizia penală nr. 8/25.02.2000 a ICCJ, fiind condamnați cei doi inculpați (deși această hotărâre a fost desființată la 22.03.2004, urmare a recursului în anulare declarat de procurorul general, cauza fiind trimisă spre rejudecare și pronunțându-se, urmare a rejudecării, decizia 558/15.10.2008 a ICCJ), iar în tot acest timp reclamanta nu a făcut niciun demers judiciar pentru repararea prejudiciului.
Deși s-a încercat a se acredita de către reclamantă faptul că întinderea prejudiciului a putut fi apreciata doar la data depunerii acțiunii, având în vedere efectele faptei în timp, aceste susțineri nu pot fi acceptate, întrucât, într-o atare situație, acceptându-se că numai ca urmare a trecerii timpului poate fi cuantificat prejudiciul, ar însemna că termenul de prescripție să nu se împlinească niciodată. Mai mult, daunele morale a căror reparare o solicita reclamanta puteau fi cuantificate in termenul de prescripție a răspunderii civile și solicitate în același termen, urmând ca, în eventualitatea agravării prejudiciului inițial, reclamanta să aibă deschisă calea unei noi acțiuni, într-un nou termen de prescripție.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune si a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.
În baza art. 60 raportat la art. 63 C.pr.civ., având în vedere că pârâtul nu a căzut în pretenții, a respins cererea de chemare în garanție formulată de acesta împotriva chematului în garanție S. V.-A..
Ținând cont că pricina a fost dezlegata în baza excepției prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 137 alin 1 C.pr.civ. soluția pronunțată face de prisos analizarea aspectelor ținând de fondul cererii.
In baza art. 274 alin 1 C.pr.civ., a respins cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apelantul nefăcând dovada efectuării unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta O. A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia civila nr.534/10.04.2013, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut că potrivit art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție „începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.
Astfel, în raport de acest text legal, reclamanta putea să formuleze cererea de chemare în judecată numai în momentul în care aceasta cunoștea cu certitudine autorul faptei ilicite, întrucât acesta a beneficiat de prezumția de nevinovăție, în condițiile art. 66 C.pr.pen. și art.6 al.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în speță, vinovăția autorului faptei ilicite, V. A. S., a fost stabilită definitiv prin decizia penală nr.558 din 15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că această dată este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea de față fiind introdusă în termen, respectiv la data de 14.10.2011.
Pe cale de consecință, văzând că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, în baza art.304 pct.9, art.312 al.3,5 și 61 C.pr.civ., Curtea a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul T..
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, la data de 03.06.2013.
Prin decizia civilă nr. 574/A/20.09.2013, Tribunalul T. a respins apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 9751/05.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă O. A. și cu intimatul-chemat în garanție S. A. V. și a respins cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
În considerentele deciziei civile ,tribunalul a reținut că prin decizia civila 534/10.04.2013 Curtea de Apel Timișoara a tranșat problematica prescripției dreptului material la acțiune, reținând, cu putere de lucru judecat, că dreptul reclamantului la acțiune nu era prescris la momentul depunerii cererii de chemare in judecată. Aceste statuări, fiind obligatorii pentru instanța de trimitere conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul a mai analizat motivul de apel vizând excepția prescripției dreptului material la actiune.
Cât privește al doilea motiv de apel invocat, acesta vizează neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, apelantul apreciind ca nu sunt realizate condiția prejudiciului cert si cea a prejudiciului neacoperit.
Tribunalul a apreciat însă ca susținerile apelantului sub acest aspect sunt nefondate.
Contrar susținerilor apelantului, tribunalul a opinat ca prejudiciul moral suferit de reclamanta este cert sub aspectul existentei sale si consta in stresul si trauma cauzata prin împușcarea mortala a șotului său într-un loc public, în timp ce demonstra pașnic pentru recunoașterea unor drepturi și libertăți fundamentale, negate de regimul comunist.
Suferința psihică de durata produsă reclamantei este evidentă, prejudiciul moral constand în vătămarea dreptul său la o viața de familie normală, cu afecțiunea și sprijinul reciproc pe care le împlica o casnicie. După cum a reținut și prima instanță, uciderea soțului reclamantei a schimbat în mod dramatic viața acesteia.
Cat privește întinderea prejudiciului (care constituie o a doua componenta a caracterului cert), suma de_ lei acordata de prima instanța este dreapta si rezonabila fata de vătămarea produsă reclamantei, prin raportare și la celelalte beneficii patrimoniale conferite prin Legea 341/2004.
Sub aspectul întinderii prejudiciului moral, acesta nu presupune probe materiale (spre deosebire de prejudiciul patrimonial), ci trebuie stabilit de către instanța raportat la circumstanțele cauzei.
Referitor la pretinsa acoperire anterioara a prejudiciului suferit de reclamanta prin drepturile conferite de Legea 341/2004, tribunalul a retinut ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor care au suferit astfel de prejudicii de pe urma Revolutiei Romane din 1989 este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestor reparatii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legile reparatorii adoptate precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, Statul R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Astfel, drepturile patrimoniale si facilitatile financiare conferite in baza Legii 341/2004 nu au o natura distincta de sumele care pot fi acordate in baza art. 998-999 Cod civil, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei vatamati ca urmare a Revolutiei Romane din 1989.
Cât timp însă Legea 341/2004 are o sfera largă de aplicare sub aspectul persoanelor indrituite la despagubiri, vizand atat persoanele care au pierdut un membru al familiei, cat si cele ranite sau care au participat la Revolutie fara a suferi vreo pierdere sau fara a ramane cu sechele in urma ranilor prin impuscare, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar acordate pot fi complinite in functie de situatia particulara a fiecarei persoane prejudiciate, în raport cu suferința resimțită de
aceasta.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat ca suma acordata de prima instanta constituie o reparatie justa a prejudiciului material suferit de reclamant, individualizarea sumei acordate fiind facuta in functie de circumstantele concrete ale spetei, iar nu la modul general, astfel cum au fost reglementate aceste despagubiri prin Legea 341/2004.
Împotriva deciziei civile pronunțate de Tribunalul T., paratul M. Apărării Naționale reprezentat de Direcția pentru relații cu Parlamentul și asistență juridică București, a declarat recurs în termen legal la data de 5.12.2013, solicitand admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței civile și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii civile formulate de reclamantă. În subsidiar, paratul a solicitat diminuarea sumei acordate drept despăgubire, pe care o apreciază ca foarte mare în raport cu prejudiciul suferit.
În motivare, pârâtul susține că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana prepușilor M. Apărării Naționale ,iar recuperarea prejudiciului cauza pentru o faptă penală, fie el și moral este condiționată de îndeplinirea cumulativă a acestor condiții.
Se susține că ambele instanțe au fost preocupate, în mod special, de cuantumul despăgubirilor acordate, fără a analiza îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale . Astfel, se susține că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pentru care fost condamnați cei doi generali-S. V. și C. M. și prejudiciul „moral” suferit de reclamantă. Date fiind complexitatea și particularitățile evenimentelor din decembrie 1989 și natura faptelor ilicite săvârșite de cei doi prepuși pârâți, recurentul consideră că nu este suficientă invocarea unei legături de cauzalitate generice, ci trebuie dovedită legătura imediată, concret și direct generatoare de prejudiciu dintre fapta concretă a unui militar din forțele armate coordonate de pârâți și rănirea victimei, cu excluderea unor categorii de participanți, responsabile pentru numeroase fapte ilicite.
Recurenta, susține că numai în felul acesta, se dovedește calitatea procesuală activă a intimatei și calitatea procesuală pasivă a pârâtului, respectiv persoanei chemate în garanție.
Se mai susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale sub aspectul existenței prejudiciului ( cert) și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
De asemenea, se arată că prejudiciul moral nu e dovedit. În opinia recurentului, cuantificarea prejudiciului moral privitor anumitor criterii –consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială-nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei, dar în cazul recurentei, și compensărilor acordate. În aceste condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptători care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr. 341/2004, valorează, prin sine, o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, dar statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate ( în special de natură financiară) au fost substanțiale și, mai mult, în ultimă instanță, provin din aceeași sursă- bugetul statului.
În subsidiar, recurenta consideră hotărârea tribunalului ca fiind nelegală apreciind că nu s-a făcut o corectă apreciere a prejudiciului real suferit, acțiunea a fost desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali și nu s-a realizat o corelare a despăgubirii acordate ( foarte mari) cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr civ.
Intimata ,legal citată, nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de parat, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept invocat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Deși paratul, în recursul de față susține că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, sub aspectul existenței prejudiciului cert și a respectării condiției prejudiciului neacoperit, înscrisurile depuse la dosar infirmă aceste susțineri.
Prin decizia penală nr. 9/15.07.1999 a C.S.J ,pârâții S. V. A. și C. M. au fost condamnați la închisoare pentru infracțiunile de omor deosebit de grav, reținându-se în sarcina lor că prin punerea în executare a ordinului de reprimare a manifestanților, inculpații au prevăzut rezultatul produs, rezultat pe care, dacă nu l-au dorit,l-au anticipat .
În aceste împrejurări,soțul reclamantei, O. G. a fost împușcat mortal, în cap, în data de 17.12.1989, în timpul demonstrațiilor desfășurate în Timișoara, în zona Pieței Operei.
Argumentele de fapt și de drept reținute în considerentele deciziei penale de condamnare a celor doi chemați în garanție, intrate în puterea lucrului judecat și consecințele extrem de nefaste pentru reclamantă și cei doi copii minori ai săi, urmare a decesului soțului său, în aceste împrejurări, justifică atât legalitatea ,cat și echitatea soluțiilor pronunțate pe fond,în cauza dedusă judecății.
Susținerile paratului –recurent privind nedovedirea condiției existente prejudiciului ( cert ) și cea a respectării condiției prejudiciului neacoperit sunt nefondate, în condițiile în care, este mai mult decât evident că decesul soțului reclamantei, în acele împrejurări ,la o vârsta tânără, când aceasta a rămas singură să își crească cei doi minori rezultați din căsătorie, confruntându-se atât cu trauma sufletească, cat și cu greutățile materiale determinate de aceste împrejurări și educarea celor doi minori ,fără sprijinul și suportul afectiv și fizic al soțului său, au constituit argumente imbatabile privind prejudiciul moral, afectiv și material suferit de reclamantă.
De asemenea, acordarea către reclamantă, în condițiile Legii recunoștinței față de erorii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 a Certificatului pentru confirmarea titlului de Erou Martir, deșivalorează o compensație și o reparație morală pentru prejudiciul suferit, nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a obține și măsuri reparatorii cu caracter pecuniar, în funcție de particularitățile fiecărui caz, în parte.
În consecință, Curtea reține că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 998 și 999 Cod civil, coroborat cu art. 1000 alin. 1 și 3 Cod civil, astfel încât nu se poate reține nelegalitatea hotărârii ori greșita aplicare a dispozițiilor legale în materie.
În ceea ce privește subsidiarul solicitat prin motivele de recurs, de reducere a cuantumului daunelor morale acordate, acestea se raportează în mod explicit la modul de interpretare a dovezilor administrate, critică ce excede competențelor instanței de recurs. În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse în analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod corect de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pentru toate aceste considerente, Curtea,în baza dispozițiilor art.299, 312 alin. 1 C.pr civ., va respinge recursul ca nefondat cu aplicarea în consecință a dispozițiilor art.274 C.pr .civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 574/A/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 23 Ianuarie 2014.
Președinte, M. G. | Judecător, A.-M. N. | Judecător, L. L. |
Grefier, M. S. L. |
Red. M.G.-27.03.2014
Tehnored. M.S.L.-31._.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, judecător A. M. B.
Instanța de apel: Tribunalul T.,judecători M. R., A. C.
| ← Cereri. Decizia nr. 629/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Partaj judiciar. Decizia nr. 405/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
