Anulare act. Decizia nr. 230/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 230/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 7094/30/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 230
Ședința publică din 4 martie 2014
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul S. I. împotriva deciziei civile nr. 725/A/13.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Direcția de S. Publică a Județului T., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, lipsă părțile.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18.02.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta deciziei, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei la data de 25.02.2014, dată la care, față de lipsa justificată a unuia din membrii completului de judecată, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5677/24.04.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a respins cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de reclamant; a admis contestația formulată de contestatorul S. I. în contradictoriu cu intimata Direcția de S. Publică a Județului T.; a dispus anularea deciziei nr. 106/05.01.2011 a Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis; a dispus suspendarea soluționării sesizării până la soluționarea definitivă a plângerii penale ce formează obiectul dosarului nr._/P/2010 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în privința cererii de suspendare a soluționării cauzei, potrivit dispozițiilor art. 244 al. 2 Cod procedură civilă, instanța poate suspenda judecarea cauzei când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Judecătoria a constatat însă că, între infracțiunea pentru care este cercetat doctorul acuzat de malpraxis, respectiv infracțiunea prevăzută de art. 178 al. 2 Cod penal, și acțiunea ce formează obiectul prezentei cauze, ce constă în anularea unei decizii emise de comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de S. Publică, nu există o legătură de natură a determina o influență a soluției din dosarul penal asupra soluției din prezenta cauză, astfel că prima instanță a respins cererea de suspendare a soluționării prezentei cauze.
Pe fond, prima instanță a constatat că, prin decizia nr. 106/05.01.2011, s-a dispus respingerea sesizării depuse de către reclamantul S. I., deoarece reclamantul nu a respectat art. 8 alin. 1 din OMSP 1398/2006, care stipulează că, în situația în care partea interesată nu face dovada achitării onorariului potrivit art. 6, comisia are dreptul să respingă sesizarea.
Din actele aflate la dosar (f. 31) a rezultat că, la data de 26.11.2010, reclamantului i s-a pus în vedere să achite onorariul de expert în valoare totală de 7.000 lei. La data de 29.11.2010, reclamantul a înregistrat la pârâtă o cerere prin care solicita suspendarea soluționării sesizării înregistrată al DSP T. până la soluționarea plângerii penale formulate împotriva medicului D. F. A.. Această solicitare a fost însă respinsă, reclamantului punându-i-se în vedere, prin adresa nr._/06.012.2010, să achite onorariul pentru experți în termen de 5 zile de la primirea adresei. Reclamantul nu s-a conformat, iar, prin decizia nr. 106/05.01.2011, a fost respinsă sesizarea.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 673 și 676 din Legea 95/2006, decizia comisiei de malpraxis poate fi contestată la judecătoria în a cărei circumscripție a avut loc actul de malpraxis.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din OMSP 1398/2006 în situația în care partea interesată nu face dovada achitării onorariului, potrivit art. 6, comisia are dreptul să respingă sesizarea. Din interpretarea literară a dispozițiilor susmenționate rezultă că, în cazul neachitării onorariului, comisia poate respinge sesizarea, însă nu este obligată să adopte o astfel de soluție. Măsura respingerii sesizării formulate trebuie analizată de către comisie în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte.
Față de dispozițiile art. 19 al. 2 Cod procedură penală, potrivit cărora acțiunile civile pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite printr-o infracțiune se suspendă până la soluționarea definitivă a cauzei penale, prima instanță a apreciat că, independent de plata sau nu a onorariului pentru expertiză, comisia ar fi trebuit să suspende oricum soluționarea sesizării.
Prin urmare, câtă vreme și dacă reclamantul ar fi achitat onorariul de expert, comisia tot nu ar fi putut continua cercetarea și ar fi trebuit să suspende cauza până la soluționarea definitivă a cauzei penale în care domnul doctor este cercetat penal pentru săvârșirea unei infracțiuni, rezultă că nu atitudinea reclamantului a dus la împiedicarea activității comisiei, astfel că prima instanță a apreciat că respingerea sesizării, ca urmare a neachitării onorariului, este nejustificată și neîntemeiată.
Impotriva acestei sentinței, a formulat apel pârâta Direcția de S. Publică a Județului T., solicitând modificarea în tot a acesteia, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de intimatul S. I., ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin.l din OMSP nr. 1398/2006, "în situația în care partea interesată nu face dovada achitării onorariului, potrivit prevederilor art. 6, comisia are dreptul să respingă sesizarea". Or, în cauza de față, contestatorul, neachitand onorariul stabilit pentru efectuarea expertizei și nefăcând dovada achitării, expertiza nu a putut fi realizată, potrivit art. 6 OMSP nr. 1398/2006. In aceasta situație, potrivit dispozițiilor legale în materie, singura variantă de a soluționa sesizarea este respingerea acesteia.
Deși s-a solicitat de către intimat suspendarea acestei proceduri, Comisia de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis nu putea adopta aceasta soluție, atâta timp cât măsura suspendării soluționării sesizării în lipsa achitării onorariului de expert sau pentru orice alte motive nu este reglementată.
Prin urmare, a considerat că sunt eronate și concluziile instanței potrivit cărora, independent de plata sau nu a onorariului pentru expertiză, comisia ar fi trebuit să suspende oricum soluționarea sesizării, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, având în vedere că procedura derulată în fața comisiei nu poate fi asimilată cu o acțiune în fața instanței civile. In plus, în temeiul prevederilor aceluiași ordin amintit mai sus, petentului îi este reglementată posibilitatea de a depune o nouă sesizare pentru același caz, în situația în care nu a expirat termenul de prescripție pentru introducerea acesteia.
Tot netemeinică și nelegală constituie dispoziția instanței de suspendare a soluționării sesizării până la soluționarea definitivă a plângerii penale ce formează obiectul dosarului_/P/2010 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, din actele de la dosar rezultând că, față de dr. D. F. A. au fost redeschise și reluate cercetările pentru completarea probatoriului în cauză, nu s-a dispus începerea urmăririi penale. Iar, pe de altă parte, potrivit art. 244 alin. 2 C.proc.civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea or, în speță, nu a început urmărirea penală și s-a dispus suspendarea procedurii derulate în fața Comisiei de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, și nu a unui proces civil.
A arătat că prima instanță a procedat greșit la aplicarea prevederilor art 19 alin.2 Cod proc.pen, având în vedere că sesizarea comisiei de malpraxis de către petent nu are natura juridică a unei acțiuni civile, și nici măcar natura unei proceduri prealabile obligatorii, fiind doar o procedură pe care petentul poate sau nu să o urmeze, independent de promovarea unei cereri de chemare în judecată civilă.
Intimatul S. I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală a sentinței primei instanțe, cu obligarea apelantei la cheltuieli de judecată.
În motivare, a susținut că în mod legal și temeinic a hotărât instanța fondului că prevederile art. 8 din OMSP 1398/2006 nu instituie în sarcina Comisiei obligația de a respinge sesizarea în situația în care nu se face dovada plății onorariului de expert, ci îngăduie Comisiei să respingă sesizarea. Așa fiind, este neîntemeiată și contrară prevederilor legale alegația apelantei, cuprinsă în motivele de apel că ar fi fost obligată să respingă sesizarea.
În speță, a solicitat suspendarea soluționării sesizării, motivat de faptul că se desfășoară cercetări penale în acest caz, ceea ce atrage aplicabilitatea prevederilor art. 19 alin. 2 C.p.pen. potrivit cărora acțiunile civile pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite printr-o infracțiune se suspendă până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Consideră că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 19 alin. 2 din C.p.pen., iar pe de altă parte, sunt netemeinice alegațiile apelantei care susține că "sesizarea comisiei de malpraxis de către petent nu are natura juridică a unei acțiuni civile". Procedura reglementată de Titlul XV din Legea 95/2006 se referă tocmai la răspunderea civilă a medicului vinovat de malpraxis și la acoperirea prejudiciilor materiale și morale care decurg din malpraxis, procedură ce trebuie să fie asimilată, din punct de vedere logico-juridic, unei acțiuni în pretenții pentru repararea prejudiciului material și moral produs prin malpraxis, în acest sens fiind formularea neechivocă din art. 642 alin. 1 lit. b din Lege.
Prevederile art. 244 alin. 2 C.p.civ. nu constituie temeiul de drept invocat de reclamant sau reținut de instanță, negăsindu-și aplicabilitatea în speță, suspendarea procedurii fiind solicitată în temeiul prevederilor Codului de procedură penală.
Pe de altă parte, nu se susține nici argumentul apelantei privind faptul că soluția suspendării rezolvării sesizării nu este expres prevăzută de legea specială, atâta vreme cât suspendarea se poate dispune și întemeia legal pe analogia juridică.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Prin decizia civilă nr. 725/13.11.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul civil formulat de pârâta Direcția de S. Publică a Județului T. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii demersului judiciar al contestatorului și a cererii intimatului cu obiect cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că, în cadrul cap. 5 din Legea nr. 95/2006, intitulat Răspunderea civilă a personalului medical, la art. 642, se statuează că malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice; personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament, pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării asistenței medicale, ca și pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei și atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență, în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară.
La alineatul 5 al menționatului text de lege, se stabilește în mod expres că răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracțiune, conform legii.
La cap. 6 din același act normativ, intitulat Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale, art. 668-674 prevăd că, la nivelul autorităților de sănătate publică județene și a municipiului București, se constituie Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, care desemnează, prin tragere la sorți, din lista națională a experților, un grup de experți sau un expert care dispun de cel puțin același grad profesional și didactic cu persoana reclamată, în funcție de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.
Modalitatea de remunerare a experților medicali din lista națională a fost stabilita prin ordin al ministrului sănătății publice (OMSP 1398/2006), onorariile pentru serviciile prestate de către experții medicali urmând a fi suportate de partea interesată (art. 669 alin. 5).
Experții întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului, pe care îl înaintează Comisiei, care adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la data sesizării. Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului, în termen de 5 zile calendaristice, iar, în cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis neîmpiedicând liberul acces la justiție, potrivit dreptului comun.
In condițiile art. 4-8 din OMSP 1398/2006, în vederea achitării onorariului pentru serviciile expertului, președintele comisiei comunică, în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, persoanei care a făcut sesizarea cu privire la cazul de malpraxis și îi pune în vedere să achite onorariul stabilit în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii acesteia; în vederea achitării onorariului de către partea interesată, comisia indică numărul de cont în care acest onorariu va trebui achitat, urmând ca partea interesată să depună la comisie chitanța care dovedește efectuarea plății.
Numai subsecvent achitării onorariului, comisia trimite expertului desemnat o copie de pe actul ce atestă efectuarea plății și îi pune în vedere acestuia să efectueze expertiza în cazul respectiv.
Potrivit art. 8, în situația în care partea interesată nu face dovada achitării onorariului potrivit prevederilor art. 6, comisia are dreptul să respingă sesizarea, o nouă sesizare fiind posibil a fi făcută pentru același caz în situația în care nu a expirat termenul de prescripție pentru introducerea sesizării.
Din interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor legale evocate, tribunalul a conchis că, în ipoteza în care partea interesată nu își îndeplinește obligația legală de achitare a onorariului de expert, lucrarea științifică nu poate fi întocmită și, procedural, nu poate fi dată altă soluție decât cea a respingerii sesizării pe acest considerent, în condițiile în care decizia este pronunțată de către comisie în considerarea concluziilor expertizei, iar legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea efectuării lucrării din fonduri bugetare, soluția neopunându-se însă într-o nouă procedură declanșată ulterior, în interiorul termenului de prescripție a răspunderii civile.
Sub aspectul soluției de anulare a deciziei pe considerentul că se impunea temporizarea procedurii până la soluționarea plângerii penale formulate de contestator, tribunalul a constatat că art. 19 C.proc.pen. reglementează raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă, stabilind că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, urmând ca judecata în fața instanței civile să se suspende până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Tribunalul a considerat a fi evident că acest text de lege nu este incident și în procedura ce se desfășoară în fața Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, întrucât sesizarea făcută acestei comisii nu are natura unei acțiuni civile, iar aceasta nu are atribuțiile unei instanțe de judecată, putându-se vorbi despre o acțiune civilă doar în momentul contestării deciziei în fața instanței competente, care poate avea în vedere suspendarea judecății contestației până la soluționarea definitivă a cauzei penale (deși, în principiu, nu se poate pune semnul egalității între noțiunea de malpraxis și cea de infracțiune).
In mod contradictoriu însă, deși prima instanță a apreciat că, pe de o parte, nu se impune suspendarea soluționării contestației până la momentul arătat, a concluzionat că este necesară această măsură în privința procedurii anterioare, cu încălcarea clară a condițiilor textului de lege.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S. I., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, și, ca urmare, respingerea apelului, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca temeinică și legală a sentinței primei instanțe, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate și, ca urmare, admiterea apelului, desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei acesteia din urmă în vederea legalei soluționări a cererii de suspendare a judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. 2 C.p.civ., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că instanța de apel a aplicat greșit legea, prin interpretarea dată art. 19 C.p.pen., care reglementează raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă, iar sesizarea făcută în fața Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis nu are natura unei acțiuni civile.
Procedura reglementată de Titlul XV din Legea 95/2006 se referă tocmai la răspunderea civilă a medicului vinovat de malpraxis și Ia acoperirea prejudiciilor materiale și morale care decurg din malpraxis, Capitolul 1 fiind intitulat chiar „Răspunderea civilă a personalului medical”, această procedură trebuind să fie asimilată, din punct de vedere logico-juridic, unei acțiuni în pretenții pentru repararea prejudiciului material și moral produs prin malpraxis.
In acest sens, este neechivocă formularea din art. 642 alin. 1 lit. b din Lege: "malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical"; iar art. 642 alin. 5 face clar legătura între această procedură și cea de drept penal: „Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracțiune conform legii".
Reclamantul mai arată că acțiunea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat concursul unui organ jurisdicțional în vederea recunoașterii sau realizării unui drept sau interes. Sesizarea Comisiei are și natura unei acțiuni civile, iar Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, chiar dacă nu este o instanță de judecată, este un organ cu atribuții jurisdicționale, iar suspendarea procedurii se poate dispune și întemeia legal pe analogia juridică, așa cum a judecat și instanța fondului, în contrast evident cu interpretarea mecanicistă, opusă spiritului legii, pe care a ales să o aplice instanța de apel.
Cu privire la cererea subsidiară, se arată că, față de situația că prima instanță a admis cererea sa de chemare în judecată, rezultă că a fost lipsit de interes în a promova apel împotriva acestei sentințe, sub aspectul respingerii cererii de suspendare a judecății cauzei.
Pe de altă parte, ca urmare a admiterii apelului și desființării sentinței favorabile reclamantului, interesul său cu privire la suspendarea judecării cauzei a redevenit actual.
Învederează că, în considerentele deciziei recurate, judecătorii apelului au apreciat că o asemenea cerere de suspendare a judecății cauzei, în temeiul art. 244 alin. 2 C.p.civ. este admisibilă, deoarece contestarea deciziei Comisiei în fața instanței de judecată are caracterul unei acțiuni civile în înțelesul art. 19 C.p.pen.
Mai mult, aceștia au apreciat ca fiind contradictorie hotărârea primei instanțe, care a dispus prin sentință suspendarea procedurii de malpraxis, dar a respins cererea de suspendare a judecării contestației.
Așa fiind, soluția care se impunea a fi pronunțată era tocmai admiterea cererii de suspendare a judecății cauzei, deoarece soluția ce urmează a se pronunța în cadrul dosarului penal are o evidentă înrâurire asupra soluției din cadrul procedurii din fața Comisiei de malpraxis.
În drept, s-a invocat art. 304 pct. 9 C.p.civ.
Prin întâmpinare, pârâta Direcția de S. Publică a Județului T. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.
În motivare, se reia motivarea instanței de apel, precum și argumentele de fapt și de drept invocate în ciclurile procesuale anterioare, deja expuse în prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reiterate.
Consideră că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că art.19 Cod procedura penală nu este incident în procedura ce se desfășoară în fața Comisiei de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malparxis, întrucât sesizarea făcută în fața acestei comisii nu are natura unei acțiuni civile, iar acesta nu are atribuțiile unei instanțe de judecată, putându-se vorbi despre o acțiune civilă doar in momentul contestării deciziei în fața instanței competente, care poate avea în vedere suspendarea soluționării contestației până la soluționarea definitivă a cauzei penale. În plus, în speță, nu s-a început urmărirea penală.
De asemenea, solicită respingerea ca inadmisibilă a cererii subsidiare, întrucât împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a cauzei, recurentul avea dreptul de a promova apel, însă acesta nu a înțeles să uzeze de calea de atac legală menționată, sens în care această solicitare în faza procesuală a recursului este inadmisibilă.
Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.
Examinând decizia atacată, exclusiv prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C.proc.civ., față de prevederile art. 19 C.proc.pen., ale art. 244 pct. 2 C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia, pe care instanța de recurs și le însușește.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 19 C.proc.pen., persoana vătămată, care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce la instanța civilă o acțiune pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, judecata acestei din urmă acțiuni civile urmând a fi suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Raportat la conținutul actelor procesuale întocmite în fața organelor de urmărire penală, respectiv depuse la instanța civilă, curtea constată că este justă concluzia tribunalului în sensul că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală pentru a putea fi suspendată soluționarea sesizării Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, până la soluționarea definitivă a plângerii penale ce formează obiectul dosarului nr._/P/2010 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, cum în mod eronat a dispus Judecătoria.
Norma juridică invocată permite suspendarea, până la soluționarea definitivă a plângerii penale, doar a acțiunii civile în repararea prejudiciului produs prin săvârșirea faptei penale reclamate, cu a cărei soluționare a fost învestită instanța civilă, ceea ce nu este cazul în speță.
Sesizarea adresată Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis nu constituie o acțiune civilă, astfel cum această noțiune a fost conturată de doctrina juridică în materie, ci este o procedură administrativă. De asemenea, Comisia în discuție nu poate fi considerată o instanță civilă, astfel cum această noțiune este definită autonom în jurisprudența CEDO exprimată în interpretarea art. 6 din Convenție.
Faptul că, în această procedură specială, se urmărește angajarea răspunderii civile a medicului vinovat de malpraxis, respectiv caracterul jurisdicțional incontestabil al acestei proceduri, nu este de natură să conducă la concluzia avansată de către reclamant, că ne aflăm în prezența unei acțiuni civile, aflate pe rolul unei instanțe de judecată civile, atâta timp cât chiar Legea nr. 95/2006 nu exclude posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni civile paralele în același scop, distinct de urmarea procedurii prevăzute de acest act normativ special. Cele două demersuri nu trebuie confundate, chiar dacă tind spre aceeași finalitate, întrucât există diferențe notabile, sub aspectul competențelor, a procedurii de urmat și a regimului probator. Legea nr. 95/2006 reglemetează o procedură administrativă, cu posibilitate de control jurisdicțional, în care fapta ilicită îmbracă forme specifice culpei medicale, nefiind deci, în ipoteza unei acțiuni civile apte a fi suspendate în condițiile art. 19 alin. 2 C.proc.pen.
Fiind în prezența unor norme procesuale de excepție, acestea nu pot fi aplicate prin analogie (cum solicită recurentul) și pentru ipoteze neavute în vedere în mod expres de legiuitor, astfel că în mod corect tribunalul a interpretat și aplicat prevederile art. 19 C.proc.pen. raportat la situația existentă în speță.
Cu privire la îndeplinirea cerințelor art. 244 pct. 2 C.proc.civ., curtea constată că, chiar dacă este reală afirmația reclamantului că nu avea interes în a declara apel împotriva soluției primei instanțe cu privire la acest aspect, recursul de față nu poate fi admis, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege.
Punctul 2 al art. 244 C.proc.civ., permite instanței de judecată să dispună suspendarea judecării unei pricinii dacă s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea. Or, în speță, pe de o parte, din actele depuse la dosar nu rezultă că s-ar fi început urmărirea penală împotriva făptuitorului D. F. A., iar, pe de altă parte, este justă concluzia Judecătoriei în sensul că soluția din prezenta pricină nu poate fi influențată în vreun fel de soluția din respectivul dosar penal, față de obiectul prezentei cauzei.
Curtea mai reține că reclamantul este în eroare cu privire la considerentele deciziei atacate, întrucât tribunalul nu a reținut că o cerere de suspendare a pricinii în baza art. 244 pct. 2 C.proc.civ. ar fi admisibilă, deoarece contestarea deciziei Comisiei are caracterul unei acțiunii civile, în înțelesul art. 19 C.proc.pen., ci s-a constatat că, în cadrul procedurii prevăzute de Legea specială, ne aflăm în prezența unei acțiuni civile doar la data contestării deciziei Comisiei, însă, trebuie analizată la modul concret îndeplinirea cerințelor legale pentru a se putea dispune suspendarea procesului civil, condiții care, în speță nu sunt îndeplinite, așa cum am arătat anterior.
Pentru aceste considerente, având în vedere că recurentul nu a înțeles să formuleze critici decât cu privire la modul în care au fost soluționate cererile sale de suspendare a judecării prezentei cauze, respectiv a sesizării, prin prisma art. 19 C.proc.pen. și art. 244 pct. 2 C.proc.civ., față de prevederile legale precitate coroborate cu dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ. și art. 129 alin. ultim C.proc.civ., care consacră principiul disponibilității părților asupra cererilor pe care la formulează în procesele civile, curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul S. I. împotriva deciziei civile nr. 725/A/13.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata Direcția de S. Publică a Județului T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 04.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 25.04.2014
Tehnored. I.P. 2 ex./ 30.04.2014
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. L. D., I. – A. D.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. Ș. R.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 3361/2014. Curtea... | Cereri. Decizia nr. 147/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
