Rectificare carte funciară. Decizia nr. 105/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 105/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-01-2014 în dosarul nr. 1421/55/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ – 08.01.2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 105/R
Ședința publică din 29 ianuarie 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul K. P. împotriva deciziei civile nr. 487/19.11.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. A., prin Primar, pentru anulare act.
La apelul nominal, făcut în ședință publică la a doua strigare, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat a depus la dosar întâmpinare la data de 24.01.2014, prin registratura instanței, înscris căruia Curtea îi conferă rolul unor concluzii scrise, întrucât a fost depus cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, constată recursul în stare de judecată și îl reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 30.01.2012 la Judecătoria A. sub nr._, reclamantul K. P. a chemat în judecată pârâtul M. A., prin Primar, și a solicitat anularea încheierii CF nr. 481/1979 și a tuturor actelor care au stat la baza acestei încheieri și restabilirea situației anterioare în CF nr._ A..
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al lui K. B., fostul proprietar tabular al imobilului înscris în CF nr._ A.. A arătat că acesta s-a născut în Ungaria și nu a locuit deloc în România, astfel că este ne neînțeles cum i s-a aplicat Decretul nr. 223/1974, imobilul fiind preluat fraudulos de stat.
În drept, reclamantul a invocat art. 555 și următoarele din Noul Cod Civil.
La termenul din 29.05.2013, reclamantul a depus la dosar note de ședință (fila 57), prin care a precizat că obiectul acțiunii sale îl reprezintă constatarea nulității deciziei nr. 1109/28.12.1978 și restabilirea situației anterioare în CF nr._ A.. De asemenea, a declarat că renunță la capătul de cerere pentru constatarea nulității încheierii CF nr. 481/1979, instanța luând act de această renunțare la judecată prin încheierea din 29.05.2013.
Prin sentința civilă nr. 4113/5.06.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A. a respins precizarea de acțiune formulată de reclamant la 29.05.2013.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A., prin Primar.
A respins acțiunea formulată și precizată de reclamantul K. P. împotriva pârâtului M. A., prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 1109/28.12.1978 a Consiliului Popular al Județului A., imobilul înscris în CF nr._ A., proprietatea lui K. B., a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de preluare conform Decretului nr. 223/1974. Dreptul de proprietate al Statului a fost intabulat cu încheierea de carte funciară nr. 481/10.01.1979.
Ulterior, imobilul a fost vândut lui T. C. M. în baza Legii nr.112/1995, acesta fiind actualul proprietar al imobilului.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea încheierii de carte funciară nr.481/1979 și a tuturor actelor care au stat la baza acestei încheieri de carte funciară și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Deoarece cauza a fost suspendată în baza art.155 ind.1 Cod de procedură civilă în condițiile în care reclamantul nu a precizat în concret care sunt actele care solicită a fi anulate, prin cererea de repunere pe rol s-a indicat un singur act care se solicită a fi anulat, și anume încheierea de carte funciară nr. 481/10.01.1979.
Ulterior, la termenul din data de 29.05.2013 instanța a luat act de renunțarea reclamantului la capătul de cerere pentru anularea încheierii de carte funciară.
Totodată, față de opoziția expresă a reprezentantului pârâtului cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată, în sensul că se solicită și constatarea nulității deciziei nr. 1109/28.12.1978, în baza art. 132 Cod de procedură civilă s-a constatat decăzut reclamantul din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată, fapt pentru care a fost respinsă precizarea de acțiune din 29.05.2013.
Pârâtul M. A., prin Primar, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei de interes a acestuia, față de împrejurarea că M. A. nu este proprietarul imobilului.
Reclamantul a arătat în mod expres că nu înțelege să-l cheme în judecată pe proprietarul tabular.
Reținând că o cerere de rectificare a cărții funciare se soluționează în contradictoriu cu proprietarul tabular și cum pârâtul nu are o astfel de calitate, proprietarul tabular fiind T. C. M., pe care reclamantul a arătat în mod expres că nu înțelege a-l chema în judecată, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 4113/5.06.2013 a Judecătoriei A. au declarat apel reclamantul K. P. și pârâtul M. A., prin Primar.
Prin decizia civilă nr. 487/19.11.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelul declarat de reclamantul K. P..
A admis apelul declarat de pârâtul M. A., prin Primar, și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului K. P..
A menținut dispozițiile primei instanțe referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtului M. A., respingerea acțiunii și neacordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul A. a reținut că prima instanță a respins precizarea acțiunii reclamantului ce viza revendicarea imobiliară, deși aceasta era, practic, o lămurire a acțiunii introductive, iar nu o modificare a acesteia în condițiile art. 132 din Codul de procedură civilă.
Judecătoria trebuia să observe că, indiferent de modul cum a fost formulat obiectul acțiunii, aceasta este, în realitate, una în revendicare imobiliară. Așadar, precizarea din 29.05.2013 nu este o modificare a acțiunii în sensul art. 132 C., ci o lămurire în baza art. 112 pct. c din același cod a obiectului acțiunii, combinată cu o declarație de renunțare la judecată față de cererea subsecventă de anulare a încheierii CF. Cererea de rectificare CF este accesorie celei de drept comun în revendicare imobiliară.
Prin decizia nr. 1109/28.12.1978 a fost preluat dreptul de proprietate al proprietarului tabular K. B. privitor la imobilul înscris în CF nr._ A. nr. top. 356/b/2/d/1/1/II. Preluarea s-a făcut cu stabilirea unei despăgubiri de 34.158,55 lei pentru apartamente și fără plată în privința cotei părți de teren aferent. Ulterior, dreptul de proprietate a fost obținut de T. C. M., cu titlu de vânzare – cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Este lipsită de interes cererea de constatare a nulității încheierii de carte funciară din 1976 și a dispoziției de preluare a dreptului de proprietate de către statul român în baza Decretului nr. 223/1974, în condițiile în care nu s-a solicitat și analizarea contractului succesiv, ceea ce presupune împrocesuarea și a proprietarului subsecvent, T. C. M. în cazul de față. Reclamantul nu a formulat o astfel de cerere; mai mult, a refuzat introducerea în cauză a actualului proprietar.
Cele două acțiuni (revendicare imobiliară și cea de nulitate a contractului de vânzare – cumpărare) trebuiau judecate împreună, căci o eventuală admitere a cererii de anulare a dispoziției de preluare a imobilului nu permitea restabilirea situației anterioare fără analizarea și a contractului de vânzare – cumpărare al proprietarului actual, a reținut instanța de apel.
Pe de altă parte, nici reclamantul nu are calitate procesuală activă, căci doar actele de stare civilă nu probează legitimarea sa, doar certificatul de moștenitor având capacitatea de a face o astfel de dovadă.
Dobândirea calității de moștenitor presupune dezbaterea succesorală de către persoana cu vocație la moștenire, procedură finalizată prin obținerea certificatului de moștenitor conform art. 115 alin. 2 din Legea nr. 36/1995.
În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 4.2 din HG nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 11 alin 3 din HG nr. 890/2005, ce îi permiteau persoanei îndreptățite la revendicarea imobiliară să își dovedească calitatea de moștenitor doar prin prezentarea actelor de stare civilă, din moment ce acestea sunt dispoziții speciale aplicabile doar în acțiunilor civile declanșate în baza Legii nr. 10/2001. Prezentul demers judiciar constituie o acțiune de drept comun în revendicare imobiliară.
Așadar, a reținut instanța de apel, nu există identitate între reclamant și persoana îndreptățită să revendice imobilul în litigiu și nici între pârât și titularul actual al dreptului de proprietate. M. A. are legitimare procesuală pasivă privitor la cererea de constatare a nulității deciziei nr. 1109/28.12.1978, dar nu poate susține calitatea de pârât în cadrul întregii acțiuni în revendicare imobiliară, în absența împrocesării proprietarului actual.
A reținut că este întemeiată și apărarea Municipiului A. cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, aceasta decurgând și din absența lipsei calității reclamantului de persoană îndreptățită de a exercita acțiunea în revendicare imobiliară prin prisma deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, apărare invocată de pârât sub forma inadmisibilității acțiunii.
Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, că un concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Reclamantul K. P. nu se încadrează în aceste cerințe.
Reclamantul nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau anterior de Legea nr. 112/1995, fără a invoca vreun motiv mai presus de voința sa, care să justifice conduita pasivă, refuzând așadar să urmeze căile procedurale reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor drepturi.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (și anume, dispozițiile de drept comun în materia revendicării imobiliare), nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Așa cum s-a reținut în hotărârea dată în cauza M. A. și alții contra României (paragraful 118) și cauza Faimblat contra României (paragraful 33), respingerea acțiunii în revendicare „motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 & 1 din Convenție, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă”, urmând ca eficacitatea procedurii reglementate de legea specială să fie verificată în concret în fiecare speță.
Această soluție nu aduce atingere nici art. 1 al Protocolului 1 la Convenție, câtă vreme reclamantul nu are un “bun actual” sau o “valoare patrimonială” (creanță) în virtutea căreia să poată pretinde că are cel puțin “speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în numeroase cauze în care s-au analizat pretinse încălcări ale art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate în mod eficient garanțiile acestui text legal (Cauza C., Cauza L., Cauza P. c. României).
De asemenea, art. 1 din Protocolul 1 al Convenției nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenției, sens în care fiecare stat contractant are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăților comise de regimul anterior.
Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.
În acest context, tribunalul a constatat că în cazul reclamantului K. P. nu există nici un fel de neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenție.
Împotriva deciziei civile nr. 487/19.11.2013 a Tribunalului A. a declarat recurs în termenul legal reclamantul K. P..
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanța de judecată are un rol activ, însă nu are competența de a modifica acțiunea și capetele de cerere ale acțiunii. În acest context, a arătat că a renunțat la un capăt de cerere și a precizat că solicită constatarea nulității actului de preluare a imobilului de către stat, precum și a nulității actelor subsecvente, însă instanța i-a transformat acțiunea în una petitorie.
Reclamantul a adus critici hotărârii instanței de apel și în privința reținerii excepției lipsei calității sale procesuale active. A arătat că deși nu are certificat de moștenitor după tatăl său K. B., a făcut această dovadă cu actele de stare civilă, având deci vocație succesorală.
Reclamantul a mai susținut și că pârâtul are calitate procesuală pasivă din moment ce procesul verbal de preluare a imobilului a fost eliberat de Primăria A. și a produs efecte juridice.
În drept, reclamantul a invocat art. 304 pct. 7 și 8 C.p.c.
Pârâtul M. A., prin Primar, a formulat întâmpinare, căreia însă instanța i-a conferit natura unor concluzii scrise, întrucât a fost depusă la dosar cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c. A solicitat respingerea recursului reclamantului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de apel.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 306 al. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Reclamantul invocă în susținerea recursului art. 304 pct. 7 și 8 C.p.c., însă în speță nu se poate reține că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau că motivele sunt contradictorii ori străine pricinii (pct. 7) și nici că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății sau că i-a schimbat natura (pct. 8).
În ceea ce privește obiectul acțiunii reclamantului, dimpotrivă, instanța de apel a calificat corect natura juridică a acțiunii reclamantului, înlăturând ceea ce prima instanță reținuse greșit, respectiv că precizarea acțiunii de la fila 57 a dosarului de fond nu reprezintă o modificare a acțiunii (art. 132 C.p.c.), ci o lămurire a acesteia.
În mod corect instanța de apel a calificat acțiunea reclamantului ca fiind o acțiune în revendicare.
Capetele de cerere formulate de reclamant, respectiv constatarea nulității titlului statului și revenirea la situația anterioară de carte funciară, vizează redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. De altfel, ca temei juridic, reclamantul a invocat art. 555 și următoarele din noul Cod civil, care reglementează dreptul de proprietate și acțiunea în revendicare.
Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel este amplu motivată, iar motivele reținute nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.
În mod corect a menținut instanța de apel excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A., prin Primar, în privința revendicării, întrucât acest pârât nu este deținătorul actual al imobilului în litigiu. Proprietar tabular și deținător al imobilului este numitul T. C.- M., care l-a dobândit prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul însă, prin reprezentant, a precizat că nu înțelege să se judece în contradictoriu cu actualul proprietar tabular.
De asemenea, având în vedere că a fost sesizată cu o acțiune în revendicare pe drept comun, în mod corect a reținut instanța de apel că reclamantul nu și-a susținut calitatea procesuală activă cu certificatul de moștenitor care să fi fost dobândit în urma dezbaterii succesiunii după K. B..
Într-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este suficientă dovedirea vocației succesorale cu acte de stare civilă, chiar dacă aceasta este permisă în procedura revendicării reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură pe care însă reclamantul nu a urmat-o, deși imobilul în speță se încadrează în obiectul de reglementare al acestei legi.
În acest context, analizând și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamantul nu mai are deschisă calea acțiunii în revendicare bazată pe dreptul comun.
Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.
Raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun a fost analizat în contextul acestei decizii.
De altfel, acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție tocmai prin decizia în interesul legii menționată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului pe drept comun, însă reclamantul K. P. nu se încadrează în aceste situații, pe care de altfel nici nu le-a invocat.
Aceeași decizie nr. 33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință odată cu Hotărârea pilot din 12.10.2010, pronunțată în cauza A. și alții contra României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140).
În speță, reclamantul K. P. nu dispune de un asemenea titlu executoriu.
Reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care nu este doar una administrativă, ci și jurisdicțională, asigurând celor care au urmat-o accesul la justiție.
Prin urmare, așa cum corect a reținut și instanța de apel, reclamantul nu mai are deschisă calea dreptului comun pentru revendicarea unui imobil care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 al. 1 C.p.c., Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul K. P. împotriva deciziei civile nr. 487/19.11.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. A., prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul K. P. împotriva deciziei civile nr. 487/19.11.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. A., prin Primar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 05.02.2014;
Tehnored. C.J.- 07.02.2014; 2 ex.
Instanță de apel: Tribunalul A.
Judecători: M. A.; T. B.
Instanță de fond: Judecătoria A.
Judecător: A. B. V.
| ← Cereri. Decizia nr. 648/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 102/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
