Cereri. Decizia nr. 605/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 605/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 705/59/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 26.05.2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 605/R
Ședința publică din 18 iunie 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea S. E. împotriva deciziei civile nr. 226/27.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații C. Ș. jr., M. A.- M. și M. T..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru contestatoarea S. E. doamna avocat B. E.- E. și, pentru intimații M. A.- M. și M. T., doamna avocat A. P., lipsă fiind intimatul Cubealc Ș. jr.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care reprezentanta intimaților M. depune la dosar împuternicirea avocațială și chitanța nr. 32/16.06.2014, în valoare de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Reprezentanta contestatoarei depune la dosar chitanța nr. 301/28.05.2014, în valoare de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Se constată că intimații au depus la dosar întâmpinări, prin registratura instanței (la datele de 13.06.2014 și 17.06.2014), însă cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c., astfel că instanța conferă acestora rolul unor concluzii scrise. Se comunică aceste înscrisuri reprezentantei contestatoarei, care solicită acordarea unui termen pentru a le studia.
În deliberare asupra cererii de amânare, Curtea o respinge și lasă cauza la a doua strigare, având în vedere faptul că în aceste concluzii scrise nu sunt invocate aspecte noi.
Reluându-se cauza la a doua strigare, reprezentantele părților arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată contestația în anulare în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia.
Reprezentanta contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare așa cum a fost formulată în scris, respectiv anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în scris, pe care le reiterează în fața instanței.
Reprezentanta intimaților M. A.- M. și M. T. solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată. De asemenea, arată că își menține excepțiile invocate, respectiv inadmisibilitatea contestației în anulare, precum și tardivitatea formulării acesteia și că a început executarea silită. Solicită cheltuieli de judecată.
În replică, cu privire la excepțiile invocate, reprezentanta contestatoarei arată că este admisibilă contestația în anulare și că această cale de atac se promovează de la data luării la cunoștință a deciziei atacate.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare, constată:
Prin sentința civilă nr. 6903/30.05.2013, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea civilă principală formulată de reclamanții M. A.- M. și M. T. împotriva pârâților C. Ș. jr. și S. E..
A obligat pârâții să se prezinte în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, cu privire la trenurile extravilane situate în Timișoara – Mehala, cu nr. . 843/10 arabil în suprafață de 1 ha, înscris în CF nr._ Timișoara nr. cad. A843/10 și nr. . 843/11 arabil de 1 ha înscris în CF nr._ Timișoara nr. cad. A843/11, în caz contrar hotărârea urmând să țină loc de act de vânzare-cumpărare în formă autentică.
A dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în cartea funciară menționată în favoarea pârâților, cu titlu de moștenire legală și, subsecvent, în favoarea reclamanților cu titlu de cumpărare.
A respins ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. 264/24.05.2000 și cererea subsidiară de complinire a prețului formulată de pârâtul C. Ș. jr. și înregistrată sub nr._/325/2012.
A dispus comunicarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile din oficiu, biroului teritorial de cadastru și publicitate imobiliară pentru efectuarea înscrisurilor corespunzătoare.
A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 8224,62 lei cheltuieli de judecată.
A dispus restituirea către reclamanți a sumei de 2367 lei taxă judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal stabilit.
Prin decizia civilă nr. 768/26.11.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâții Streg E. și C. Ș. jr. împotriva sentinței civile nr. 6903/30.05.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții M. A.- M. și M. T..
A respins ca neîntemeiată cererea intimaților reclamanți pentru cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 226/27.02.2014, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții C. Ș. jr. și S. E. împotriva deciziei civile nr. 768/26.11.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
A obligat pârâții recurenți să plătească intimaților reclamanți M. A.- M. și M. T. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art.304 C.pr.civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).
În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pe de altă parte, Curtea a reținut că deși în susținerea recursului de față, pârâții au indicat incidența dispozițiilor art.304 pct.7,8 și 9 C.pr civ., ( care vizează strict ipoteza când :7) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; 8) când instanța ,interpretând greșit actul juridic, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; 9) când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii), în fapt ,ei nu au indicat ,concret, motivele de fapt ce s-ar circumscrie temeiurilor de drept menționate anterior.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.
Sub acest aspect, din recursul pârâților rezultă fără dubiu că aceștia au invocat neluarea în considerare a probelor administrate în dosar și interpretarea greșită a acestora ( f 2 recurs ), aspect ce excede controlului judiciar al instanței de recurs, urmare a abrogării exprese a punctului 11 al art.304 C.pr civ.
Instanța a constatat că, deși în lumina prevederilor art. 209 C.pr civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea instanței de apel, în cauza de față recursul pârâților este identic, ca formă și conținut, cu apelul declarat de aceleași părți împotriva hotărârii instanței de fond, supusă controlului judiciar al instanței de apel.
Trecând însă peste aceste nereguli de ordin procesual, pe fondul cauzei, examinând legalitatea hotărârii recurate, Curtea a constatat că instanțele fondului au făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.
Astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune, corect a fost respinsă prin raportare la faptul că reclamanții au exercitat posesia asupra terenurilor ce fac obiectul cauzei de la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare și până la promovarea prezentei acțiuni, fără a se încerca vreodată de autorii pârâților sau de aceștia din urmă să reintre în posesia lor. Astfel fiind, este evident că excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare ( cum susțin pârâții ) la data încheierii actului –anul 2000, este nelegală, tribunalul făcând sub acest aspect o corectă interpretare a art.16 alin. 1 din D nr. 167/1958,potrivit cu care prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că în mod legal instanțele fondului au statuat asupra împrejurărilor concrete în care s-a procedat la încheierea celor două acte juridice –contractul de arendă și promisiunea de vânzare-cumpărare- în aceeași zi la notar, iar particularitățile speței au pus în evidență faptul că voința reală a părților actelor juridice a fost aceea de a încheia promisiunea de vânzare –cumpărare nr. 264/24.05.2000, fără a se constata vreo cauză de nulitate absolută, conform art.948 Cod civil, nici privind lipsa consimțământului ori vicierea acestuia, nici lipsa prețului.
Împotriva deciziei civile nr. 226/R/27.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, pârâta S. E. a formulat contestație în anulare, care a fost înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 26.05.2014 sub nr._ .
În motivarea contestației, contestatoarea S. E. a invocat art. 318 C.p.c. și a susținut că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și că, pe de altă parte, instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de casare invocate.
A arătat că greșeala materială constă în calcularea greșită a termenului de prescripție extinctivă în privința dreptului la acțiune al reclamanților în prezentul litigiu.
Astfel, a arătat că înscrisul invocat de reclamanți a fost incheiat la data de 24.05.2000, iar acțiunea este promovata la data de 13.02.2012, deci la 12 ani de la data perfectării promisiunii de vanzare-cumparare.
Pentru a întrerupe termenul de prescripție este necesar ca acesta sa nu se fi îndeplinit deja, orice eventuala recunoaștere neavând eficientă juridică după împlinirea acestui termen.
Niciun act din partea antecesorilor săi sau a mostenitorilor nu echivalează cu recunoaștere in sensul prevederilor art. 16 al.l din Decretul-lege nr. 167/1958.
A arătat că declarația fratelui său C. S. junior a intervenit in 2000, astfel că termenul de prescripție, chiar întrerupt prin aceasta recunoaștere, s-a împlinit în 2003.
A mai arătat că termenul de prescripție recunoscut de lege în favoarea sa curge independent de orice eventuala recunoaștere a fratelui său, el nesăvârsind niciun act de recunoaștere a pretinsei promisiuni de vânzare.
Chiar dacă s-ar presupune că acest termen începe sa curgă dupa expirarea perioadei de interdicție de înstrăinare, respectiv 2005-2006, termenul de prescripție oricum s-a împlinit cel târziu in 2009, astfel ca un termen împlinit în 2009 nu mai poate fi întrerupt in 2012.
Tot din eroare, a susținut contestatoarea, instanța de recurs a reținut că ar întrerupe termenul posesia asupra terenurilor în litigiu din partea reclamanților intimați. Sub acest aspect însă există două erori: în primul rând, folosința asupra acestor terenuri s-a exercitat de către soții Soica si nu de către reclamanții M., iar pe de alta parte, nu se poate retine ca aceștia au exercitat posesie asupra acestor terenuri in virtutea contractului de arendă, având doar calitatea de detentori precari si nu de posesori.
Având în vedere asemănările și deosebirile dintre posesie și detenția precară, se ridică întrebarea dacă detenția precară poate fi intervertită în posesie, iar răspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil. Cu toate acestea, instanța de recurs asimilează situația de fapt a posesiei cu cea de drept a arendei pentru a justifica soluția de respingere a recursului, a susținut contestatoarea.
Referitor la motivele de casare ale recursului, a arătat că instanța de recurs a omis sa cerceteze toate aspectele invocate în recurs. Înlăturarea argumentelor trebuia sa fie efectiva, motivata punctual, ceea ce instanța de recurs nu a făcut.
A arătat că deși nu a argumentat distinct incidența celor trei puncte -7,8,9 -ale art.304 C.p.civ., în alineate separate, din motivarea recursului se desprind clar nelegalitatile deciziei din apel, critici asupra cărora instanța de recurs a omis sa se pronunțe. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații si de asemenea hotărârea a fost pronunțata cu aplicarea greșita a legii, aspecte pe care instanța de recurs nu le-a analizat.
Astfel, referitor la motivele de nulitate absoluta invocate, instanța de recurs a omis sa se pronunțe asupra lor, fără a analiza concret respectarea dispozițiilor legale imperative incidente în cauză.
Nu s-a pronunțat asupra argumentului privind caracterul ilicit si imoral al cauzei contractului, rezultând din evidenta discrepanta dintre valoarea imobilelor pretins vândute si prețul stipulat in convenție. Instanțele au ignorat complet expertiza evaluatorie, desi aceasta a fost incuviintata si administrata tocmai ca fiind utila soluționării cauzei.
Instanța de recurs a ignorat motivul de nulitate absolută determinat de împrejurarea că promisiunea de vanzare-cumparare invocată de reclamanți s-a încheiat în perioada interdicției de 10 ani de înstrainare a imobilelor în cauză.
Orice contractare din partea antecesorilor săi cu scopul înstrăinării acestor terenuri este nulă absolut, nulitate ce poate fi invocată oricând, chiar și de către instanța din oficiu.
Mai mult, față de soluția irevocabilă pronunțată în dosarul nr._/325/2008, a arătat că a intrat în puterea lucrului judecat împrejurarea că orice acte având drept scop înstrăinarea acestor două imobile sunt nule absolut. Chiar considerând prin absurd ca antecesorii săi si-ar fi exprimat liber voința de a vinde aceste imobile reclamanților intimați, este clar ca s-a dorit eludarea si fraudarea dispozițiilor legale imperative care interziceau vânzarea acestor parcele de teren.
Terenurile în cauză fiind atribuite conform art.19 al.1, art.21 si art.43, erau guvernate de prevederile art.32 din Legea 18/1991, legea instituind interdicția de înstrainare a terenului dobândit prin constituirea dreptului de proprietate timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, actul de înstrăinare încheiat cu nerespectarea acestui termen fiind lovit de nulitate absolută.
Fiind vorba despre o cauză de nulitate absolută rezultând din încălcarea unei interdicții legale imperative, potrivit regimului juridic al nulităților aceasta formă de nulitate putea si trebuia invocată chiar si din oficiu.
Intimatul C. Ș. jr. a formulat întâmpinare, căreia însă instanța i-a conferit natura unor concluzii scrise, întrucât a fost depusă la dosar cu depășirea termenului prevăzut de art. 320 al. 2 C.p.c. A solicitat admiterea contestației în anulare.
Au formulat întâmpinare și intimații M. A.- M. și M. T., depusă de asemenea peste termenul prevăzut de art. 320 al. 2 C.p.c.
Au invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, considerând că nu îndeplinește cerințele legale ale celor două ipoteze din art. 318 C.p.c.
Au invocat și tardivitatea contestației în anulare, arătând că trebuia declanșată în termenul de 15 zile de la data la care contestatoarea a luat cunoștință de hotărârea Curții de Apel Timișoara, termenul curgând în acest caz de la tehnoredactarea hotărârii (10.04.2014).
În ședința publică din 18.06.2014, reprezentanta intimaților a invocat sub acest aspect și faptul că a început executarea silită.
În subsidiar, intimații au solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, instanța constată că este neîntemeiată contestația în anulare, urmând a fi respinsă pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În primul rând însă, în baza art. 137 al. 1 C.p.c., instanța va analiza excepțiile invocate de intimații M..
În ceea ce privește excepția tardivității contestației în anulare, trebuie avut în vedere art. 319 al. 2 C.p.c. care prevede:
„Contestația se poate face oricând înainte de începerea executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 al. (1) lit. b) sau c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executate silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.
În speță, având în vedere că prin hotărârea contestată se acordă intimaților cheltuieli de judecată, în privința termenului de declarare, contestația se încadrează la teza I a textului legal citat anterior.
Deși intimații M. A.- M. și M. T. au făcut dovada că prin încheierea din 8.05.2014 a Judecătoriei Timișoara în dosarul nr._/325/2014 li s-a încuviințat executarea silită în baza hotărârilor judecătorești din dosarul nr._, inclusiv a celei din recurs, atacată prin prezenta contestație în anulare, nu au făcut și dovada faptului că debitorii (contestatoarea S. E. și intimatul C. S. jr.) au fost somați sau au luat cunoștință de începerea executării.
Prin urmare, contestația în anulare este declarată în termenul legal, urmând ca excepția tardivității să fie respinsă.
Curtea va respinge și excepția inadmisibilității contestației în anulare, întrucât pentru a se verifica dacă motivele invocate de contestatoare se încadrează sau nu la art. 318 C.p.c., contestația trebuie analizată pe fond.
Trecând la analiza propriu-zisă a motivelor contestației în anulare, Curtea reține că art. 318 teza I C.p.c. are în vedere situația în care „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.
Greșelile materiale vizate însă de acest text legal sunt acele erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au dus la pronunțarea unor soluții greșite cum ar fi, de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, anularea recursului ca netimbrat etc.
Este vorba de greșeli involuntare, de calcul uneori, iar nu de greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unor incidente procedurale. Nu se poate relua analiza acestor aspecte pentru că ar însemna să se rejudece calea de atac, deja epuizată.
În speță, contestatoarea invocă însă pretinse greșeli de judecată.
Chiar dacă afirmă că a fost calculat greșit termenul de prescripție a dreptului la acțiune al intimaților (reclamanți), greșelile invocate nu au în vedere o greșeală matematică de calcul, ci se referă la valoarea juridică a unei declarații a intimatului C. Ș. jr., dacă are sau nu caracter întreruptiv al prescripției.
De asemenea, contestatoarea consideră că e o greșeală materială și faptul că a fost inclusă în categoria celor care au recunoscut promisiunea de vânzare- cumpărare a antecesorilor săi, precum și faptul că s-ar fi făcut confuzie între posesie și detenție precară. Este evident însă că aceste aspecte, ca și cele privind aplicarea Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, nu reprezintă aspecte formale ale litigiului, ci vizează analiza probelor și aplicarea textelor legale referitoare la posesie.
Nu se poate reține nici aplicabilitatea art. 318 teza II C.p.c.
Contestatoarea nu susține că nu ar fi fost analizate motivele de modificare sau de casare a hotărârii instanței de apel, cum prevede textul legal menționat, ci că instanța de recurs nu ar fi analizat punctual argumentele sale din recurs.
Instanța nu este ținută să analizeze punctual nici chiar motivele de recurs, cu atât mai puțin argumentele, putând să le grupeze și să le analizeze astfel prin raportare și la motivele de nelegalitate din art. 304 C.p.c. invocate.
Pe de altă parte, așa cum de altfel a reținut corect instanța de recurs, recurenții în mare parte au criticat modul de apreciere a probelor, ori o reluare a analizei probelor nu se poate face în recurs și cu atât mai puțin într-o contestație în anulare.
În plus, se poate observa că în calea de atac a contestației în anulare contestatoarea invocă aspecte noi, ce nu au constituit motive de recurs, cum ar fi puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești sau încălcarea interdicției de 10 ani de înstrăinare prevăzută de art. 32 din Legea nr. 18/1991.
Față de aceste considerente, în baza art. 137 al. 1, art. 319 al. 2 și art. 318 C.p.c, Curtea va respinge excepțiile inadmisibilității și tardivității contestației în anulare, invocate de intimații M. A.- M. și M. T..
În baza art. 318 C.p.c., Curtea va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S. E. împotriva deciziei civile nr. 226/27.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ .
În baza art. 274 al. 1 C.p.c., va obliga contestatoarea la plata în favoarea intimaților M. A.- M. și M. T. a sumei de 2000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepțiile inadmisibilității și tardivității contestației în anulare, invocate de intimații M. A.- M. și M. T..
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S. E. împotriva deciziei civile nr. 226/27.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ .
Obligă contestatoarea la plata în favoarea intimaților M. A.- M. și M. T. a sumei de 2000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 20.06.2014;
Tehnored. C.J.- 03.07.2014; 2 ex.
Instanță de recurs: Curtea de Apel Timișoara
Judecători: L. L., A.M. N., M. G.
Instanță de apel: Tribunalul T.
Judecători: A. C., M. R.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: N. P.
| ← Strămutare. Sentința nr. 16/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 106/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
