Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 490/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 490/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 5607/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.490
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 22.05.2014
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: A. B.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâții S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva Sentinței civile nr. 2498/PI/24.10.2013 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului T., în contradictoriu cu reclamanta intimată D. M., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat avocat C. C., pentru intimată, lipsind recurentul S. R. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, iar pentru recurentul P. de pe lângă Tribunalul T., s-a prezentat doamna procuror M.-U. C..
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care reprezentantul reclamantei intimate depune la dosar întâmpinare și arată că nu mai are alte cereri de formulat în cauză, situație în care instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Tribunalul T. solicită admiterea recursurilor, modificarea în tot a sentinței recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursurilor, menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de Tribunalul T., potrivit motivelor din întâmpinare, fără cheltuieli de judecată. La întrebarea instanței vizând incidența deciziei pronunțate asupra recursului în interesul legii privind categoria bunurilor prev. de art.5 lit.b din lege, reprezentantul reclamantei arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea acestui aspect. De asemenea, solicită și amânarea pronunțării hotărârii, pentru a depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 2498/PI/24.10.2013, Tribunalul T. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D. M. împotriva pârâtului S. R., având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii 221/2001 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri: 2 boi (5070 lei), un car (1235 lei), trei porci (1912,5 lei), o scroafă (960 lei), 100 de oi (7500 lei), 50 de găini (533 lei), 5 pluguri (5525 lei), cazan de făcut țuică de 250 litri (1625 lei), 450 litri de țuică (5100 lei), 1500 kg de grâu (2550 lei), 1500 KG de porumb (1275 lei), două putini de 250 kg cu brânză (1400 lei), 6 butoaie din lemn cu borhot pentru țuică (1540 lei), 250 kg de lână (2000 lei), 1300 kg de grâu (2613 lei) și 1460 kg de porumb (1577 lei).
A respins în rest acțiunea.
A obligat pârâtul să plătească reclamantei 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din onorariul de expert.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul T. a reținut că prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanțe sub nr._ 06.07.2010, reclamanta D. M. a chemat in judecata S. R., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata către acesta a sumei de 450.000 EURO în echivalent lei la data efectuării plății, suma reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa, a părinților si a bunicilor, in B. in perioada 1951-1956.
In motivare a arătat că la momentul deportării avea vârsta de 5 ani, au locuit 5 ani de zile in condiții insalubre, afectându-i dezvoltarea personala si in primul rând sănătatea, având de suferit pe plan moral, social si profesional, atât ea cat si familia sa, iar la momentul deportării au rămas toate bunurile imobile si mobile la domiciliul avut, in Ticvaniu M. nr. 46, astfel ca s-a arătat, ca sunt îndeplinind condițiile prevăzute de art. 3 si art. 5, ambele din Legea 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 2614/09.05.2011, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta D. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva sentinței civile nr. 2614/2011, pronunțate de Tribunalul T., a declarat recurs reclamanta.
Prin decizia civila 1660/R/2011 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta D. M. împotriva sentinței civile nr.2614/09.05.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre judecare în fond la Tribunalul T..
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:
Prin cuprinsul acțiunii introductive de instanță, reclamanta D. M. a solicitat explicit despăgubiri între 450.000 EURO pentru prejudiciul material, pe lângă pretenția pentru prejudiciul moral, suferit ca urmare a deportării în B. a familiei domniei sale, precum și echivalentul bunurilor mobile confiscate de autoritățile comuniste, cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare.
În acest context, raportat la conținutul dosarului de fond precum și la considerentele sentinței recurate, curtea a constatat că tribunalul a omis să analizeze și să se pronunțe asupra celui de al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamatei, vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de 450.000 EURO sau echivalentul în lei, pentru prejudiciul material, coroborat cu cel moral suferit ca urmare a confiscării/dispariției unor bunuri mobile cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare, bunuri despre care se susține că au aparținut familiei reclamantei.
Curtea a mai constatat că tribunalul nu a administrat nicio probă în acest sens, în contextul în care textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituțional și acest prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, curtea a constatat că au fost încălcate deopotrivă atât disp. art. 261 alin. 1 pct. 5 cod procedura civila cât și art.312 alin. 5 cod procedura civila, raportat la art. 204 pct. 5 și 9 cod procedura civila, prin nesoluționarea pe fond a unui capăt de cerere distinct, legat de despăgubirile pentru prejudiciul material sub aspectul prev. art. 5 alin. 1 lit. b din Lege nr. 221/2009, ceea ce impune casarea cu trimitere spre rejudecarea in fond a cauzei, sub acest aspect, iar cu ocazia rejudecării, prima instanță va analiza și se va pronunța și cu privire la eventuala incidență a cauzelor Thorne vs. Marea Britanie și Blecic vs. Croatia, din perspectiva modului în care este afectat art. 5 alin. 1 lit. a din aceeași lege, ca efect al deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, sub aspectul principiilor nediscriminării, respectiv al neretroactivității.
La Tribunalul T. cauza a fost înregistrata sub nr._, la data de 25.01.2012.
Prin completare la întimpinare parata Direcția Generala a Finanțelor Publice T., a solicitat respingerea capătului de cerere privind daunele materiale solicitate de reclamanta, ca nedovedit
In motivare a arătat ca legiuitorul a inteles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea a persoana indreptatita sa fi uzat de prev. Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile - căci doar la aceasta categorie de bunuri se refera legile reparatorii in discuție - in caz contrar neputând fi acceptata ideea ca legiuitorul, prin instituirea art.5 alin.1 lit. B din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentara si un nou termen de a solicita restituirea in echivalent bănesc a acestor bunuri.
Or in speța reclamanta nu a arătat ca nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context in care o atare solicitare, in aceste condiții, in perimetrul Legii nr. 221/2009 nu este întemeiata. Mai mult, acesta nici nu au depus acte in susținerea cererii de chemare in judecata in ceea ce privește capătului de cerere privind despăgubirile materiale.
In ceea ce privește daunele materiale, se observa din lecturarea prev. art. 5 alin. 1 lit. B din L. 221/2009, text de lege conform căruia " acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri fin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 - privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare ", ca legiuitorul a inteles sa coreleze aceste dispoziții cu o alta lege speciala cu caracter reparator - si anume Legea nr. 10/2001, statuând ca " bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau după caz ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie in temeiul noii legi reparatorii daca nu au fost deja retrocedate in natura sau in echivalent, in cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ", altfel nu ar fi avut nici un sens trimiterea expresa la o anumita lege reparatorie - si anume Legea nr. 10/2001.
Cum insa domeniul de aplicare a L.10/2001 vizează prin excelenta imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza L.139/1940 asupra rechizițiilor", rezulta ca legiuitorul a vizat aceeași sfera de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, in identificarea tunurilor ce ar putea fi restituite in temeiul Legii nr. 221/2009 - daca nu s-au acordat deja nasuri reparatorii in temeiul legii speciale anterioare - instanțele se călăuzesc după dispozițiile art. 2, in corelație cu cele ale art.6 apartenențe Legii nr. 10/2001 si care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ si pe cale de consecința " a retroceda numai acele bunuri imobile care se subsumează sferei de aplicare a L. 10/2001 - nu si alte legi reparatorii speciale, cum se privește a fi L. 18/1991, menționata insa de legiuitor .
Prin note scrise reclamanta D. M. precizează si indica confiscate de către autorități. La momentul ridicării familiei si a deportării acesteia, in gospodăria din localitatea Ticvaniu M. nr.46 au rămas următoarele bunuri: casa părinteasca compusa din 2 corpuri, primul corp in stil vechi compus din 3 încăperi, bucătărie, cămara si beci; al doilea-corp compus din camera mare, hol, magazie. Pe langa casa, familia sa a lăsat in urma un grajd mare compus din doua compartimente mari, cocina cu trei compartimente si tinda, șopron de fan compus din patru ochiuri pentru fan, sălaș compus din 3 încăperi si staul pentru oi.
Pe langa imobile in gospodărie au rămas si următoarele bunuri mobile: 4 porci, 165 oi, 60 găini, 25 gâște; in magazie au rămas butoaie de diferite mărimi, 6 butoaie de pentru borhot desfundate, 4 stendere borhot, vase pentru țuica, 2 bucăți butie cazan, cazan pentru fiert țuica.
In beci au rămas 4 butoaie a 300 litri pline cu țuica si 2 cu vin, 2 putini mari cu brânza. In podul casei au rămas 1500 kg de grâu, aprox. 1600 kg porumb, sămânța de grâu, plug pentru prăsit, pentru arat si îngropat, loitre, lada pentru casa, târnăcoape, lopeți, 3 furci de lemn si 5 furci din fier, 2 grape de lemn si lâna de la 160 de oi.
In anul deportării familia sa semănase 2,5 hectare cu porumb, 2,5 hectare cu grâu, 1 hectar de vie, 2,7 hectare de pădure, 3 fânețe si 2.16 hectare de lucerna.
După ridicarea măsurii administrative, la întoarcerea in localitate de unde au fost obligați sa plece au găsit casa goala, camerele noi deteriorate, podeaua arsa, materialele pentru construcția casei furate, șopronul de fan ars in întregime, cocina dărâmată, la geamuri si uși mânerele lipsa, geamurile sparte si multe altele.
Apreciază ca daunele materiale se ridica la valoarea de 14.000 euro.
Reclamanta a depus la dosar precizare de acțiune prin care a reiterat bunurile mobile de posesia cărora au fost privați in urma măsurii politice a deportării in B., a solicitat si proba testimoniala si efectuarea unei expertize tehnice judiciare evaluatoare bunuri mobile si agricole.
Analizând dosarul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta și familia sa au fost supuse unei măsuri administrative în sensul Legii 221/2009, prin deportarea în localitatea Iezerul, județul Ialomița, în perioada 18.06.1951 – 15.02.1956.
Conform art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Noțiunea de „confiscare”, la care face referire art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009, trebuie interpretată în sens larg. Ea se referă nu numai la bunurile pe care autoritățile le-au ridicat de la cei deportați, dar și la cele pe care persoanele deportate nu le-au mai recuperat la încetarea măsurii administrative.
Art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009 face vorbire de bunuri confiscate nu prin măsura administrativă, ci ca efect al acesteia. Cu alte cuvinte, echivalează cu o confiscare, în sensul prevederilor Legii 221/2009 și pierderea unor bunuri (cum sunt, spre exemplu, cele perisabile – recoltele), ca o consecință directă a măsurii administrative.
În caz contrar, Legea reparatorie 221/2009 își pierde, cel puțin în parte, rațiunea.
Din probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că reclamanta și familia acesteia au pierdut, ca efect al măsurii administrative, următoarele bunuri, evaluate prin expertiza efectuată în cauză: 2 boi (5070 lei), un car (1235 lei), trei porci (1912,5 lei), o scroafă (960 lei), 100 de oi (7500 lei), 50 de găini (533 lei), 5 pluguri (5525 lei), cazan de făcut țuică de 250 litri (1625 lei), 450 litri de țuică (5100 lei), 1500 kg de grâu (2550 lei), 1500 KG de porumb (1275 lei), două putini de 250 kg cu brânză (1400 lei), 6 butoaie din lemn cu borhot pentru țuică (1540 lei), 250 kg de lână (2000 lei).
În cauză nu s-a făcut dovada faptului că aceste bunuri au fost recuperate de reclamantă și familia acesteia la încetarea măsurii deportării.
Pârâtul a contestat evaluarea făcută de către expert, pe motiv că bunurile nu se mai regăsesc, astfel că evaluarea este doar teoretică.
Având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, respectiv pierderea unor bunuri în urmă cu 60 de ani, faptul că însăși măsura deportării a determinat imposibilitatea preconstituirii unor probe cu privire la valoarea bunurilor în momentul deportării, tribunalul a prezumat, în lipsa unor probe contrare, că valorile stabilite prin expertiză sunt corecte.
De asemenea, tribunalul a reținut că reclamanta și familia acesteia au pierdut recolta din anul 1951 de pe cele 2 ha de teren cultivate, respectiv 1 ha cu grâu și 1 ha cu porumb.
Astfel, reclamanții au dreptul la despăgubiri pentru 1300 kg de grâu, în valoare de 2613 lei și 1460 kg de porumb, în valoare de 1577 lei.
Reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului pe anii cât a durat deportarea, întrucât Legea 221/2009 are în vedere bunurile efectiv confiscate, nu și folosul nerealizat.
În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamanților despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri: 2 boi (5070 lei), un car (1235 lei), trei porci (1912,5 lei), o scroafă (960 lei), 100 de oi (7500 lei), 50 de găini (533 lei), 5 pluguri (5525 lei), cazan de făcut țuică de 250 litri (1625 lei), 450 litri de țuică (5100 lei), 1500 kg de grâu (2550 lei), 1500 KG de porumb (1275 lei), două putini de 250 kg cu brânză (1400 lei), 6 butoaie din lemn cu borhot pentru țuică (1540 lei), 250 kg de lână (2000 lei), 1300 kg de grâu (2613 lei) și 1460 kg de porumb (1577 lei).
Tribunalul a respins în rest acțiunea.
În temeiul art. 274 c. pr. civ tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamanților 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând o parte din onorariul de expert, în măsura admiterii acțiunii.
Împotriva Sentinței civile nr. 2498/PI/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. au declarat recurs pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și P. de pe lângă Tribunalul T..
Prin cererea de recurs formulată pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 2498/24.10.2013 si respingerea ca vădit neîntemeiată a cererii de chemare in judecata în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii privind acordarea de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu material cauzat si menținerea în rest a sentinței civile nr. 2498/24.10.2013 în ceea ce privește respingerea acțiunii referitoare la restul pretențiilor formulate.
În motivare arată că sentința civila nr. 2498/24.10.2013, pronunțata de Tribunalul T. in dosarul nr._ este parțial netemeinica si nelegala, fiind criticabila sub aspectul următoarele motive:
A fost data in parte de Tribunalul T. cu încălcarea si aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civila). In principal, referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale in suma de 42.415,5 lei pentru pretinsul prejudiciu material cauzat ca efect al masurilor administrative suferite, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, intrucat din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv. Aceasta soluție rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 (www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf).
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru pentru recoltele neculese si nici măcar pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție in corpul legii, prevederile legale neputand fi aplicate prin analogie.
Având in vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru pentru recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire intemeiata pe art. 998-999 C.civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire intemeiata pe art. 998-999 C.civil fiind insa prescrisa in prezent.
In subsidiar, se arată că dezlegarea data capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material produs de către instanța de fond cuprinsa in sentința civila nr. 2498/24.10.2013 este rezultatul unei evidente incalcari si aplicări greșite a legii, respectiv a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, in conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si urmașii acestora (cazul in speța) pot solicita in justiție acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent:
Instanța judecătoreasca avea in continuare obligația verificării condițiilor legale menționate, si anume existenta unor confiscări de bunuri din patrimoniul reclamantei sau a autorilor acestora, confiscări efectuate de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum si nerestituirea acestor bunuri confiscate pana in prezent sau neacordarea de despăgubiri in echivalent in temeiul altor acte normative.
In speța, in baza prezentării unor înscrisuri probatorii indirecte (titluri de proprietate, adeverințe de la primărie etc.) care dovedesc faptul ca reclamanta si autorii acesteia dețineau la data luării măsurii administrative anumite bunuri imobile (suprafețe de terenuri agricole), s-a concluzionat fara nicio proba reala si pertinenta ca anumite bunuri mobile (animale, inventar agricol, mobila, obiecte de uz gospodăresc, producție agricola, etc.) ar fi fost confiscate.
In realitate, la dosarul cauzei nu exista nicio proba pertinenta si concludenta care sa probeze îndeplinirea in speța a condițiilor legale prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, respectiv existenta unei confiscări a bunurilor menționate (animale, inventar agricol, mobila, obiecte de uz gospodăresc, producție agricola, etc.) din patrimoniul reclamantei sau a autorilor acesteia, confiscare efectuata de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum si nerestituirea acestor bunuri confiscate pana in prezent sau neacordarea de despăgubiri in echivalent in temeiul altor acte normative, ci doar faptul ca persoanele in cauza dețineau la acea data anumite bunuri imobile.
Or, prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 permit acordarea de despăgubiri materiale exclusiv pentru bunurile confiscate ca efect al condamnării sau măsurii administrative, iar nu pentru bunurile doar deținute si eventual chiar neconfiscate.
Singura proba existenta la dosar o reprezintă Raportul tehnic de expertiza si evaluare judiciara, intocmit in cauza de către expertul P. T., proba care sete absolut nepertinenta si neconcludenta in cauza având in vedere faptul ca reprezintă o expertiza nereala, nedovedita, iluzorie dar si eronata din punct de vedere al bunurilor evaluate si al sumelor rezultate.
O astfel de maniera de efectuare a probatoriul in cauza incalca flagrant principiile si regulile procedurale privind administrarea probelor de către instanțele judecătorești, incalcandu-se flagrant prevederile art. 129 alin. 5 C.pr.civila coroborate cu prevederile art. 167-241 C.pr.civila. O administrare corecta si legala a probelor ar fi presupus mai intai dovedirea de către reclamanta in fata instanței, prin mijloace de proba legale pertinente si concludente (ex. P.V de confiscare), a tuturor bunurilor mobile si imobile confiscate, si abia dupa ce confiscarea acestor bunuri ar fi fost in mod legal probata sa fie realizata o expertiza evaluatorie a acestora iar nu invers, prin insasi expertiza evaluatorie sa se probeze existenta sau confiscarea vreunor bunuri mobile si imobile, întrucât nu acesta este rolul probator al expertizei evaluatorii.
Așadar, in lipsa unor probe certe, temeinice si concludente privind existenta unei confiscări a acestor bunuri mobile, exista o evidenta incertitudine cu privire la ceea ce s-a intamplat in realitate cu aceste bunuri mobile, ele putând fi simplu abandonate, lăsate in custodia altor persoane (vecini, rude etc), furate de către persoane necunoscute, sau chiar restituite persoanelor in cauza la data intoarcehi in localitatea din care au fost strămutați, toate insa aceste cazuri neintrand insa sub incidența prevederilor art. 5 alin.1 lit. b)din Legea nr. 221/2009.
În drept pârâtul recurent a invocat art. 304 pct. 9 C.pr.civila.
Prin cererea de recurs formulată, P. de pe lângă Tribunalul T. a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a hotărârii criticate iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei D. M..
În motivare se arată că hotărârea pronunțată de Tribunalul T. în rejudecare este netemeinică și nelegală.
Condițiile esențiale pentru admiterea unei acțiuni privind acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009 sunt existența unei confiscări de bunuri din patrimoniul persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la acea vreme și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative pentru aceste bunuri confiscate.
Instanța de judecată, în virtutea rolului său, are deci obligația verificării celor două condiții legale mai sus menționate, sens în care probele ce urmează a fi administrate trebuie să convingă judecătorul cauzei pe de o parte că reclamanta deținea la data luării măsurii administrative acele bunuri iar, pe de altă parte, că bunurile au fost confiscate, existând și posibilitatea obiectivă ca acestea să fi fost sustrase de anumite persoane, abandonate, lăsate în custodia altor persoane etc.
Evaluarea făcută de expert pe motiv că bunurile nu se mai regăsesc este o evaluare doar teoretică, nesusținută de vreun alt mijloc de probă astfel încât nu ar fi trebuit a fi avută în vedere de către instanța de judecată.
Nu poate fi primită nici motivarea în virtutea căreia tribunalul prezumă, în lipsa unor probe contrare, că valorile stabilite prin expertiză sunt cele corecte.
Hotărârea civilă pronunțată de tribunal este dată cu încălcarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii nr. 6 din 15 aprilie 2013, mai mult nu se circumscrie nici dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001 care condiționează restituirea utilajelor sau instalațiilor de preluare a lor odată cu imobilul pe care l-au deservit precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire.
În drept a invocat dispoz. art.312 alin.1,2 și 3 C.pr.civ.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca neîntemeiate si menținerea ca temeinica si legala a sentinței nr. 2498/PI/24.10.2013 pronunțata de Tribunalul T..
În considerente se arată că intimatele recurente nu aduc nici o critica pertinenta si concreta hotărârii pronunțate de către Tribunalul T., ci se limitează la a reproduce si reitera considerentele invocate de altfel si in fata primei instante, acestea fiind deja analizate de altfel de către prima instanța, încercând sa sugereze instanței de recurs ca hotărârea atacata este lipsita de temei legal.
La momentul ridicării reclamantei si a familiei si a deportării acesteia, in localitatea Ticvaniu M. a rămas o casa, pe care, dupa ridicarea măsurii administrative a domiciliului forțat si a întoarcerii familiei in satul de unde am fost deportați, au gasit-o in paragina, materialele de construcție lăsate acasă, adică țigla, nisipul, piatra, cimentul, nu au mai fost de gasit. De asemenea bunurile mobile invederate si enumerate su disparut si nu le-a fost restituita nici o compensație echivalenta sau de alta natura.
Antecesorii reclamantei au incercat si au solicitat restituirea bunurilor confiscate sau a unor despăgubiri in acest sens, insa intotdeauna le-a fost comunicat ca bunurile au trecut in proprietatea statului si ca acestea nu se restituie, indiferent in mana cui s-ar afla.
Dezumanizarea si incalcarea demnității pe care au suferit-o atat reclamanta, cat si antecesorii, nu pot echivala cu nici o restituire sau reparație compensatorie. Ulterior, dupa anul 1989, prin Decretul 118/1990 au fost acordate o . indemnizații cu caracter compensator, insa sumele au fost modice si nu sunt in măsura sa acopere nici pe departe prejudicial moral si material suferit in aceasta perioada de deportare si privare de libertate. Condițiile in care au fost transportați pana in Câmpia Bărăganului au fost foarte grele pentru oamenii maturi, dar pentru reclamantă au fost cu adevărat insuportabile. Schimbarea mediului in care a crescut, cu care s-a obișnuit, condițiile vitrege de trai aproape de limita subzistentei, i-au afectat grav dezvoltarea personala si in primul rând sănătatea ..
Totodată este adevărat ca nu exista un sistem reparatoriu, care sa complinească pe deplin daunele morale constând in durerile fizice si psihice, deoarece plata unei sume de bani abia daca poate aduce victimelor unele alinări sau satisfacții. Privitor la daunele morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil in raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalat bănește. Ceea ce se poate acorda victimelor insa reprezintă o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta poate fi o suma de bani, care ii permite sa-si aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea ce trebuie evaluat, in realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, si nu prejudiciul ca atare. Este certa si evidenta existenta unui interes moral, legitim si juridicește protejat. Reglementările aplicabile in material despăgubirilor către persoanele vătămate in drepturile lor isi au sediul in dispozițiile art. 5 paragraf 5 si art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentele.
Întrucât prejudicial moral nu poate fi disociat de cel material, având condiții cauzale asemănătoare, se impune stabilirea unei despăgubiri globale, astfel ca la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanta prejudiciului din punct de vedere al victimelor.
In drept, a invocat dispozițiile art 115 si următoarele Cod procedura civila.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative(cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005). Reclamantul trebuie deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, nu au fost restituite și nu a fost primită nicio despăgubire pentru ele. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial.
La data de 15 aprilie 2013 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Decizia nr. 6/2013, prin care s-a statuat ca “În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Decizia menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, devenind obligatorie pentru instanțe conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ., inclusiv pentru instanța de rejudecare după casarea cu trimitere.
În considerentele deciziei se arată că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Așadar interpretarea obligatorie a textului art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 în sensul de mai sus nu aduce atingere drepturilor protejate de art.1 Protocolul 1 și nici principiului nediscriminării (art.14 CEDO). Nu se poate susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor. Așa cum a arătat ÎCCJ în Decizia nr. 12/2011 pronunțată într-un alt recurs în interesul legii, CEDO a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate", "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță neputând fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, generatoare de situații discriminatorii.
Prin sentința civilă recurată au fost acordate despăgubiri pentru următoarele bunuri: 2 boi (5070 lei), un car (1235 lei), trei porci (1912,5 lei), o scroafă (960 lei), 100 de oi (7500 lei), 50 de găini (533 lei), 5 pluguri (5525 lei), cazan de făcut țuică de 250 litri (1625 lei), 450 litri de țuică (5100 lei), 1500 kg de grâu (2550 lei), 1500 KG de porumb (1275 lei), două putini de 250 kg cu brânză (1400 lei), 6 butoaie din lemn cu borhot pentru țuică (1540 lei), 250 kg de lână (2000 lei), 1300 kg de grâu (2613 lei) și 1460 kg de porumb (1577 lei).
Analizând bunurile pentru care au fost acordate despăgubiri de către prima instanță, Curtea constată că nu fac parte dintre bunurilece fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, bunuri pentru care reclamanta să fi solicitat restituirea și să nu fi obținut o reparație. Prin urmare, sub acest aspect, recursurile formulate sunt fondate, nemaifiind necesară analizarea susținerilor pârâtului recurent referitoare la modalitatea de expertizare a bunurilor mobile din moment ce acestea nu se încadrează în ipoteza art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 (interpretat obligatoriu conform Deciziei ICCJ 6/2013).
Pentru toate considerentele mai sus arătate, în temeiul art.312 alin.1-4 și at.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile formulate de recurentul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara și de P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva Sentinței civile nr.2498/PI din 24.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. pe care o va modifica în parte în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că recurenții nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Curtea nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Timișoara și de P. de pe lângă Tribunalul T. în contradictoriu cu intimata reclamantă D. M. împotriva Sentinței civile nr.2498/PI din 24.10.2013 pronunțată de Tribunalul T..
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că respinge în totalitate acțiunea reclamantei.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 mai 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
A. B.
RED: A.M.N./ 3.06.2014
TEHNORED: A.B./4.06.2014/2 ex./SM
Prima instanță: Tribunalul T.
Judecător – L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 644/2014. Curtea de... | Expropriere. Decizia nr. 110/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
