Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 537/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 537/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-06-2014 în dosarul nr. 18151/325/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
COMPLET SPECIALIZAT DE FAMILIE ȘI MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 537
Ședința publică din 10 iunie 2014
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul P. D.-M. și de pârâta C. C.-T. împotriva deciziei civile nr. 778/A/26.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, având ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat reclamantul P. D.-M., asistat de av. H. M. și pârâta C. C.-T., asistată de av. B. C., lipsă Autoritatea Tutelară Timișoara și G..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că a fost audiată minora P. D. în camera de consiliu, declarația sa fiind consemnată în proces-verbal, separat atașat la dosar.
Reprezentantul reclamantului a depus la dosar chitanța privind achitarea onorariului avocațial.
Reprezentanta pârâtei a depus la dosar chitanța privind achitarea onorariului avocațial, concluzii și note scrise, însoțite de un set de acte.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul reclamantului a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința admiterii în totalitate a apelului reclamantului, și, pe cale de consecință, respingerea cererii reconvenționale doar pentru programul de vizită, cu cheltuieli de judecată, arătând că, în ceea ce privește cererea reconvențională, este incidentă instituția puterii de lucru judecat, față de cele două cereri de ordonanță președințială, ce au avut același obiect și aceeași natură juridică ca și cererea reconvențională, situația de fapt și de drept nefiind schimbată și administrându-se aceleași probe.
Reprezentanta pârâtei a solicitat respingerea recursului reclamantului, arătând că nu se poate reține în cauză autoritatea lucrului judecat, iar cu privire la recursul declarat de pârâtă a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate, cu consecința respingerii cererii reclamantului privind exercitarea în comun a autorității părintești, cu cheltuieli de judecată, arătând că nu s-au modificat împrejurările avute în vedere la pronunțarea hotărârii de divorț.
Reprezentantul reclamantului a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, arătând că este în interesul minorei ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii părinți.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1365/01.02.2013 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea civilă principală formulată de reclamantul P. D.- M. împotriva pârâtei C. C.-T.; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta C. C.-T., împotriva reclamantului P. D.-M.; a încuviințat ca reclamantul P. D.-M. să aibă legături personale cu minora P. D., născută la data de 19.05.2007, după cum urmează: în prima și a treia săptămână din lună, de sâmbăta orele 10:00, până duminica orele 18:00; o săptămână în vacanța de iarnă - cu petrecerea sărbătorii Crăciunului alternativ (din 2 in 2 ani) cu cea a Revelionului; o săptămână în vacanța de primăvară, care cuprinde și petrecerea sărbătorii P. o dată la doi ani; două săptămâni din vacanța de vară, care să fie petrecute în luna iulie a fiecărui an și două săptămâni în luna august; perioada vacanței din luna iulie să fie stabilită în prima decadă a lunii, iar cea din luna august în a doua decadă a lunii; zilele de naștere ale minorei să fie petrecute împreună cu pârâtul din 2 în 2 ani; a obligat reclamantul la plata sumei de 8,30 lei către pârâtă, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr._/17.06.2010 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara a desfăcut, din culpă comună, căsătoria încheiată de soți la data de 24.06.2006, minora P. D., născută la data de 19.05.2007, fiind încredințată spre creștere și educare mamei, totodată, fiind reglementate legăturile personale dintre minoră și tatăl său, programul de vizitare a minorei fiind stabilit de către părți, de comun acord și în funcție de vârsta minorei, de interesele tatălui, de nevoile minorei, care trebuia să se adapteze familiei din care nu mai făcea parte unul dintre părinți.
În prezent, pârâta este căsătorită cu numitul I. C. A., potrivit certificatului de căsătorie existent la dosar.
În cererea sa, reclamantul a recunoscut că programul de vizitare a minorei a fost respectat întocmai de către pârâtă, arătând că petrece împreună cu fiica sa 14 zile pe lună și se implică în toate activitățile copilului, dar dorește transformarea măsurii privind încredințarea minorei spre creștere și educare pârâtei în autoritate părintească comună, pentru ca ambii părinți să poată lua decizii în ce privește viitorul minorei, că, în prezent, pârâta a hotărât în privința medicului de familie pe care îl frecventează minora, a hotărât singura fără sa se consulte cu reclamantul ce activități sportive să practice minora, respectând hotărârea de divorț ad literam.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . noului Cod civil, 01.10.2011, pot fi modificate potrivit dispozițiilor art. 403 din Noul Cod Civil.
Art. 403 C.civ. prevede că, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți.
Așadar, după cum reiese foarte clar din prevederile art. 403 C.civ., simpla intrare în vigoare a noului Cod civil, la data de 01.10.2012, care, la art. 397 C.civ., stabilește regula că exercitarea autorității părintești revine, după divorț, în comun ambilor părinți, nu este suficientă pentru modificarea măsurii încredințării unui copil, la divorț, unuia dintre părinți, dispusă anterior datei de 01.10.2012, cu atât mai mult cu cât, chiar și după . noului Cod civil, conform art. 398 C.civ., se poate hotărî exercitarea autorității părintești doar către un singur părinte, atunci când există motive temeinice, având în vedere interesul minorului.
De fapt, conform art. 263 al. 1 C.civ., orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului, aceste dispoziții legale fiind în acord deplin cu prevederile art.2 și ale art. 31 al. 2 din Legea nr. 272/2004, precum și cu cele ale art. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20.11.1998, de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, în conformitate cu care interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Așa fiind, și în cazul de față, ca și în oricare altul, în care este implicat un minor, principiul interesului fiicei minore a părților este primordial.
Starea conflictuală existentă între părți, invocată de ambele părți, a fost dovedită cu probatoriul testimonial administrat, din declarațiile martorilor rezultând că tatăl are posibilitatea să-și vadă fiica de două ori pe săptămână și în două sfârșituri de săptămână (martora Z. – fila 359), deși reclamantul a arătat altceva cu privire la timpul petrecut cu fiica sa, că tatăl se implică în toate activitățile copilului, că îi asigură material copilului toate condițiile, deși extrasele de cont depuse, la dosar, de pârâtă dovedesc că acesta, prin intermediul mamei sale, depune o dată la trei luni suma de 300 lei pentru minoră, astfel că nu-și respectă obligația de a contribui în mod regulat la nevoile copilului, iar alte dovezi privind contribuția sa materială la nevoile fiicei sale, reclamantul nu a produs. Martora a relatat că din primăvara anului 2012, pârâta nu a mai respectat programul de vizitare a minorei, că reclamantul s-a adresat Poliției G. și Protecției Copilului, unde a căutat sprijin pentru rezolvarea acestei probleme, informație pe care a aflat-o din discuțiile purtate cu familia reclamantului, însă, după cum se poate observa din inscrisurile existente la dosar, instituțiile abilitate în rezolvarea acestor probleme au ajuns la concluzia că pârâta a respectat atât drepturile tatălui, cât și nevoile copilului.
Acest ultim aspect, a fost relatat și de martora Szente, vecina reclamantului, care știe de la acesta, că în vara anului 2012, a dorit să meargă în concediu cu fiica sa, dar din luna iulie, după promovarea acestui proces, fetița nu a mai avut voie să meargă la tatăl ei; martora a mai arătat că, minora desfășoară anumite activități alături de tatăl ei.
Martorii audiați la propunerea pârâtei C. și T. au relatat că, după divorț, reclamantul și-a ales zilele în care să se întâlnească cu minora, în funcție de programul de la cabinet și de programarea pacienților, că nu s-a interesat niciodată de grădinița unde merge minora și nu a stat de vorbă de vorbă niciodată cu educatoarea copilului, că pârâta l-a informat întotdeauna pe reclamant despre starea de sănătate a minorei și, o dată, când minora avut probleme digestive, reclamantul nu a respectat prescripțiile alimentare, oferindu-i alimente de fast food; de asemenea, deși reclamantul este medic stomatolog, nu s-a preocupat niciodată de sănătatea dentară a minorei, aspect care se coroborează cu conținutul adeverinței eliberată de Clinica Stomatologică Dentcof, că pârâta s-a ocupat de educarea copilului și activitățile extracurriculare ale acestuia, că pârâta are un program de lucru care corespunde cu cel al minorei și, o dată pe săptămână, merge la A.. Minora i-a povestit fiului martorei C., cu care este prietenă, că atunci când trebuie să meargă la tata, stă, de fapt, cu bunicii paterni; minora este foarte atașată de mama ei, manifestă o reținere când trebuie să meargă la tata, că programul stabilit la divorț se respectă, că fetița a primit haine și jucării de la reclamant, dar nu are voie să le ducă acasă, că minora este atașată de tatăl ei și îi place să desfășoare activități în prezența lui.
Martora T. este educatoarea minorei și a declarat că în anul 2010 pârâta a înscris minora la grădiniță, că, din anul 2010 și până la începutul anului școlar 2012, reclamantul nu s-a implicat și nu a ținut legătura cu grădinița, nu s-a interesat despre activitățile desfășurate de fetiță, nu a participat la ședințele cu părinții, doar la serbările organizate cu diferite ocazii. În cursul lunii octombrie sau noiembrie 2012, o dată reclamantul s-a prezentat la directorul grădiniței și, pe motiv că nu a văzut de mult fetița, a cerut să i se permită să o vadă, martora permițându-i, deși știa că o văzuse cu o seară înainte când a luat-o de la grădiniță; reclamantul a stat cu fetița câteva minute în sala de clasă, unde accesul părinților nu este permis și unde nu se intră cu încălțămintea de pe stradă și nu este permis accesul în timpul programului educativ. Martora știe de la minoră și de la pârâtă că în vacanțe minora a fost la reclamant, că în cursul anului 2012-2013 programul minorei la grădiniță este între orele 08,00-17,00, că participă la toate activitățile opționale plătite de pârâtă, că, în acest an, fiind în grupa mare, minora trebuie să continue acasă anumite activități sub supravegherea părinților, mama fiind cea care o supraveghează. De la începutul anului școlar 2012, martora a observat că minora este mai agitată, că în ultimul timp reclamantul nu mai vine să ia minora de la grădiniță, iar în preajma mamei, copilul are același comportament ca de obicei.
În luna septembrie 2012, reclamantul a cerut o adeverință de la grădiniță și a încercat să achite contravaloarea mesei servită de minoră, lucru care a fost făcut până atunci de către pârâtă; martora mai știe că, de două ori pe săptămână, minora merge la un curs de engleză și la un curs de balet, activități alese de pârâtă și unde minora este dusă de pârâtă.
În cursul lunii noiembrie 2012, fără ca minora să aibă probleme, pârâtul s-a înscris în cadrul programului de consiliere desfășurat la grădiniță pentru părinții ai căror copii au probleme.
Depozițiile martorilor se coroborează cu răspunsurile părților la interogatorii, reclamantul recunoscând că programul de vizită a fost stabilit pentru ca minora să nu simtă despărțirea, că ambii părinți și bunicii s-au implicat în îngrijirea minorei sub durata căsătoriei, că programul stabilit a fost respectat în linii mari, deși prin cererea sa reclamantul a arătat că a fost respectat, că s-a interesat de nevoile minorei, deși martorii au relatat aspecte contrare, iar pârâta a produs dovezi în acest sens, așa cum s-a arătat anterior, că s-a îngrijit de sănătatea dentară a fiicei sale, deși din adeverința eliberată de Clinica Stomatologică Dentcof rezultă că minora este pacienta altui cabinet stomatologic, că nu i s-a comunicat că minora are nevoie de un regim alimentar special, că dorește să se implice active în educarea și creșterea fiicei sale, că în afară de suma de 100 lei lunar achită diverse abonamente, activități recreative, excursii și concedii pentru copil, însă nu a produs probe în acest sens, că plătește pensia de întreținere regulat, deși, așa cum s-a menționat extrasele de cont ale pârâtei dovedesc contrariul; recunoaște, în parte, că minora beneficiază de condiții materiale și educaționale de excepție, că a făcut nenumărate excursii cu minor ape plan local, că pârâta nu-l informează cu privire la evoluția minorei, nu știe că fiica sa a dezvoltat relații de prietenie cu colegii de grădiniță, că s-a interesat mereu despre programul educațional al minorei, deși educatoarea acesteia a declarat că acest lucru se întâmplă doar din toamna anului 2012.
La rândul său, pârâta a recunoscut, la interogatoriu, că reclamantul a respectat, chiar și în situațiile în care minora era bolnavă, programul de vizitare stabilit la divorț, că minora este atașată de tatăl său, arătând că nu i-a refuzat reclamantului contactul cu minora după promovarea prezentului litigiu.
Anchetele psihosociale realizate la domiciliile părților evidențiază că tatăl a promovat prezenta cerere pentru că dorește să se implice mai mult în creșterea și educarea minorei, că acesta realizează un venit anual brut estimat de aproximativ 13.000 lei, că locuiește, împreună cu părinții săi, într-o casă cu două apartamente, proprietatea părinților săi, reclamantul locuind într-un apartament compus din 4 camere și dependințe, mobilat și curat întreținut, unde minora are amenajată camera ei. Pârâta locuiește în localitatea G., împreună cu minora și bunica maternă a acesteia, pensionară, care își dedică tot timpul și atenția nepoatei sale; pe parcursul discuțiilor purtate de inspectorul Autorității tutelare cu pârâta, minora a intrat de mai multe ori în încăpere, inspectorul observând atașamentul și gesturile tandre, pline de afecțiune, dintre mamă și fiică. Minora frecventează Grădinița cu program prelungit G., de la începutul lunii mai 2010, unde s-a integrat ușor, este sociabilă și dornică să afle cât mai multe informații noi, educatoarea informând inspectorul că minora lipsește de la grădiniță doar din motive medicale; starea de sănătate a copilului este bună, este înscrisă la medic de familie și la pediatru; s-a împrietenit cu copiii vecinilor, are mulți prieteni, frecventează cursuri de limba engleză, de balet, la grădiniță urmează cursurile grupei pregătitoare, unde învață semnele grafice, literele și cifrele, având caiete speciale în care exersează și acasă, împreună cu părinții. Pârâta este de profesie medic, lucrează la o firmă de medicamente, având un salariu de 5100 lei lunar. Din discuțiile purtate cu pârâta a reieșit că aceasta achită lunar taxele pentru hrană la grădiniță, cât și pentru activitățile opționale.
Pentru întocmirea raportului, s-au purtat discuții cu educatoarea minorei care a declarat că pârâta se află printre părinții care se interesează zilnic de modul în care minora își desfășoară activitățile în cadrul grădiniței, participă și se implică în toate acțiunile pe care grădinița la desfășoară cu ajutorul părinților; pârâta este printre părinții care sunt disponibili oricând este nevoie de ei pentru diverse excursii, activități, ore deschise, punând la dispoziție mijloacele necesare activității. Despre minoră, educatoarea a declarat că participă la toate activitățile opționale, specifice vârstei preșcolarului, iar taxele pentru aceste activități sunt plătite exclusive de către mamă, care plătește și taxa lunară pentru hrană, materiale didactice, jucării, activități extrașcolare.
În cadrul discuției, educatoarea a arătat că, de două ori pe săptămână, venea după minoră la grădiniță tatăl, dar niciodată acesta nu s-a interesat de activitățile desfășurate de minoră în cadrul grădiniței, despre cât de activă este fetița la activități și dacă are nevoie de ceva.
În ce privește locuința, s-a reținut că pârâta, împreună cu mama ei, deține în proprietate 1815 mp unde este construită casa, formată din 4 camere și dependințe, bine întreținute, mobilată și utilată modern; camera Danielei este utilată modern, având foarte multe jucării adecvate vârstei, beneficiind de o bibliotacă variată, constând în cărți, enciclopedii și DVD-uri pentru copii. Curtea casei este amenajată cu jucării speciale: tobogan, leagăn, trambulină, masă de joacă cu scaune și băncuțe.
Față de toate cele ce preced, ținând cont, conform art. 486 C.civ., și de referatele de anchetă psihosocială, efectuate, la domiciliile părților, de înscrisurile existente, la dosar, de unde rezultă că pârâta este părintele care păstrează legătura cu grădinița, fiind preocupată de educația minorei, care se preocupă de starea de sănătate a fetiței și care a păstrat legătura cu cabinetul medical, care oferă minorei condiții deosebite de creștere, educare și îngrijire și sub supravegherea căreia minora beneficiază de o dezvoltare sănătoasă și armonioasă, între mamă și fiică existând puternice relații de atașament, mamă care nu a obstrucționat în nici un fel legăturile reclamantului cu minora, prima instanță a apreciat că, și în momentul de față, exercitarea exclusiv de către pârâtă a autorității părintești față de minora P. D., născută la data de 19.05.2007, se circumscrie cel mai bine interesului superior al minorei. Din tot probatoriul administrat, s-a dovedit că reclamantul “este nemulțumit de faptul că nu a fost consultat cu privire la forma și instituția preșcolară frecventată de minoră, activitățile recreative și sportive, asistența medicală și instituția în care se poate trata minora”, deși nu a fost împiedicat niciodată să hotărască, de comun accord cu pârâta, asupra acestor probleme în care nu a dorit să se implice, așa cum s-a detaliat anterior și, doar, din vara anului 2012 a început să manifeste aceste disponibilități, motivând că “toate deciziile au fost luate în exclusivitate de către pârâtă, fără să fie consultat”; că cererea reclamantului este formulată în scop șicanator o dovedesc și nenumăratele mesaje telefonice și mail-uri trimise pârâtei, cu puțin timp înainte de promovarea prezentei, cât și după declanșarea procesului și care, voalat, conțin jigniri, reproșuri și amenințări.
Ca urmare, instanța de fond a găsit neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect modificarea măsurii de încredințare a minorei P. D., născută la data de 19.05.2007, stabilită prin sentința civilă nr._/17.06.2010, a Judecătoriei Timișoara, cu măsura exercitării autorității părintești în comun, și, drept consecință, a respins-o.
În ce privește cererea reconvențională, prima instanță a constatat că, prin sentința civilă nr._/17.06.2010 a Judecătoriei Timișoara, la propunerea părților, s-a stabilit un program de vizitare a minorei de către tată.
Art. 400 Cod civil, coroborat cu dispozițiile art. 496 alin. 5 cod civil a consacrat dreptul părintelui la care copilul nu locuiește în mod statornic de a menține legături personale cu acesta, pentru a veghea la creșterea și pregătirea lui profesională.
De principiu, atât copilul, cât și tatăl acestuia au dreptul de a menține legături personale, pentru a da conținut vieții de familie, pentru a se bucura unul de compania celuilalt, chiar dacă relația dintre părinți este destrămată, iar măsurile naționale care împiedică acest drept constituie amestec în dreptul garantat de art. 8 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Hotărârea din 05.04.2005, pronunțată de CEDO în cauza Monory vs. România și Ungaria), iar printre obligațiile pozitive impuse statelor prin art. 8 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, se numără și luarea de măsuri pentru a asigura de reunirea părintelui cu copilul său (Hotărârea din 11.01.2000, pronunțată de CEDO în cauza Ignaccolo-Zenide contra României).
Conform art. 14 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul de a menține relații personale directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat relații de atașament, iar art. 15, prevede modalitățile în care se pot realiza relațiile personale, printre care se numără și găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele la care acesta nu locuiește în mod obișnuit.
Astfel, programul echivoc stabilit prin hotărârea anterior menționată nu mai corespunde nevoilor minorei, care, în prezent, desfășoară activități educaționale menite să pregătească prima clasă scolară, aceasta neavând vârsta necesară pentru a fi înscrisă în clasa pregătitoare, motiv pentru care, educatorii, împreună cu părinții, au decis ca, prin repetarea grupei mari de la grădiniță, să se deruleze alte activități educaționale decât cele avute în vedere pentru grupa mare; începând cu anul școlar 2013-2014, minora urmează a fi înscrisă în clasa I unde, în mod evident, va avea un alt program educațional, ori, în aceste condiții, programul de vizită din timpul săptămânii, care se derulează în prezent, ar afecta ritmul de viață al minorei, situație în care se impune stabilirea unui program neechivoc, care să nu tulbure și să bulverseze activitățile copilului și, totodată să permită consolidarea relațiilor cu tatăl.
S-a dovedit cu prisosință că pârâta nu a obstrucționat, în nici un fel, relația tată-fiică, că pârâta îi permitea reclamantului să ia minora și în situațiile când aceasta era bolnavă, considerând că relația este fundamentală în creșterea și educarea copilului, însă nici tatăl nu trebuie să prejudicieze, prin comportamentul său, drepturile minorei, situație în care instanța este chemată să apere interesul superior al minorului de care trebuie să se țină seama în primul rând.
Așa fiind, Judecătoria a considerat că programul propus prin cerere reconvențională corespunde nevoilor actuale ale minorei și, în consecință a admis cererea reconvențională, așa cum a fost formulată, încuviințând ca reclamantul să aibă legături personale cu minora P. D., născută la data de 19.05.2007, conform celor deja arătate.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.p.civ., a obligat reclamantul la plata sumei de 8,30 lei către pârâtă, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul P. D. M., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu cheltuieli de judecată și, rejudecând fondul cauzei, să se dispună exercitarea autorității părintești de către ambii părinți ai minorei P. D., iar privitor la cererea reconvențională formulată de către pârâtă, să fie respinsă, ca neîntemeiată.
În motivarea apelului său, apelantul a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu neconsiderarea juridică temeinică și legală a situației de fapt și de drept ce caracterizează litigiul dedus judecății, probată în mod exhaustiv în cauză prin probele administrate, aspect ce a condus la soluționarea greșită a cauzei, cu interpretarea și aplicarea eronată, subiectivă a dispozițiilor de lege imperative incidente în cauză.
Instanța de fond a nesocotit efectul pozitiv al autorității puterii de lucru judecat materializat in cauza prin sentința civila nr. 5419/15.10.2012 pronunțata de către Judecătoria Timișoara rămasa irevocabila prin decizia civila nr. 7/R/08.01.2013 pronunțata de către Tribunalul T. in dosar nr._/325/2012 având ca obiect ordonanța presedentiala (demers procesual accesoriu prezentei cauze), situația de fapt si de drept a cauzelor deduse judecătii fiind identica (acțiune principala/acțiune accesorie), iar probele administrate fiind aceleași.
A considerat argumentele instanței de fond ca fiind neavenite, nici o inflație al programului minorei neputând sa impieteze asupra timpului pe care minora trebuie sa-l petreacă împreună cu părintele de care, in urma divorțului este separat.
Instanța de fond nu a ținut cont sub nici o forma de interesul suprem al copilului, pronunțând o hotărâre contrara atat probelor administrate, cat si a dispozițiilor imperative de lege.
În reglementarea divorțului este statuata regula conform căreia autoritatea părinteasca se exercita de către ambii părinți (art. 397 Cod civil), iar conform art 398 Cod civil, ce reprezintă excepția, pentru motive intemeiate, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre părinți, reclamantul neaflandu-se sub nici o forma . situații, dimpotrivă din probele administrate rezulta contrariul.
Intimata C. C.-T. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca fiind netemeinic și nelegal, menținerea sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 778/A/26.11.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul formulat de reclamantul P. D. M. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis cererea principală formulată de reclamantul P. D.-M. împotriva pârâtei C. C. T.; a dispus exercitarea autorității părintești privind pe minora P. D., născută la 19.05.2007, de către ambii părinți și a menținut în rest dispozițiile hotărârii atacate; a obligat intimata să plătească apelantului suma de 4,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în timbru judiciar 0,15 lei și taxă judiciară de timbru 4 lei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prima instanță a făcut o interpretare greșită a prev. art. 397, 398 coroborat cu art. 403 C.civ., conform cu care simpla intrare în vigoare a dispozițiilor Noului Cod civil la data de 01.10.2010 nu este suficientă pentru a se dispune exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți.
Într-adevăr, la luarea măsurii, instanța are de administrat probe pentru a se constata dacă există motive temeinice, având în vedere interesul minorului, pentru ca să fie dispusă exercitarea autorității părintești de către un singur părinte în conformitate cu disp. art. 398 C.civ. Astfel, conform art.397 C.civ., după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se poate dispune de către instanță dacă există motive întemeiate, avându-se în vedere interesul superior al copilului.
Textele de lege mai sus menționate trebuie interpretate prin coroborare cu disp. art. 263 al. 1 C.civ. și art. 2 al. 3 din Legea 272/2004, conform cu care principiul interesului superior al copilului trebuie să primeze în toate demersurile și deciziile care privesc copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
În prezenta cauză, minora P. D., născută la 19.05.2007, prin sentința civilă nr._/17.06.2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost încredințată spre creștere și educare mamei pârâte, C. C. T., fiind reglementate legăturile personale ale minorei cu tatăl său, reclamantul din prezenta cauză.
Solicitarea apelantului P. D. M. de a se dispune exercitarea autorității părintești privind minora P. D. în comun de către ambii părinți nu echivalează cu schimbarea domiciliului minorei de la mama intimată C. C. T., domiciliul minorei fiind inclus în instituția mai largă a încredințării copilului la unul dintre părinți, cuprinsă în vechea reglementare din Codul familiei, iar, în prezent, locuința copilului după divorț fiind reglementată de art.400 C.civ., presupune dreptul și îndatorirea părinților de a crește și educa copilul minor, conform art.261 C.civ., autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinți conducând la o dezvoltare armonioasă psihosocială a copilului. Art.16 din Legea 272/2004 republicată stabilește că, ”copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a dispune de relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului”, al.2 al art.16 stabilind că ”instanța judecătorească luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului”, art.15 al.3 din aceeași lege stabilind în sarcina părintelui cu care locuiește copilul obligația de a sprijini menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte.
Totodată, art.31 din Legea 272/2004 stabilește responsabilitatea ambilor părinți pentru creșterea copiilor lor, precum și faptul că „exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaților părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său”. Art.31 al.2 ind.5 din Legea 272/2004 stipulează care sunt motivele întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată de către un singur părinte acestea fiind: alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
În prezenta cauză, din ansamblul probator administrat, respectiv din declarațiile martorilor Z. D., Szente Lenkhe M., T. J. E. și C. M., coroborate cu interogatoriile părților, precum și probele cu înscrisuri, rezultă că este în interesul superior al minorei ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți, minora fiind atașată și având o relație de familie în dezvoltare cu ambii părinți, atât cu mama cu care locuiește, cât și cu tatăl reclamant, iar dezvoltarea armonioasă fizică și psihică a minorei necesită un contact permanent cu ambii părinți.
Instanța de apel a apreciat că exercitarea în comun a autorității părintești de către ambii părinți este un drept al copilului minor la o dezvoltare armonioasă fizică și psihică, excepția fiind exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, pentru motivele stabilite de lege, mai sus enumerate, însă în ceea ce îl privește pe reclamant, nu s-a făcut dovada prin probele administrate în cauză a existenței acestor motive.
În ceea ce privește celelalte critici aduse de reclamantul P. D. M. cu privire la modul de soluționare a petitului având ca obiect stabilirea legăturilor personale actuale cu fiica sa minoră, instanța de apel a apreciat criticile ca fiind neîntemeiate, programul de vizitare a minorei fiind stabilit în acord cu vârsta minorei, programul său școlar și extrașcolar și nevoile minorei aferente acestei vârste, nimic neîmpiedicându-l pe reclamant ca pe viitor să ceară o dezvoltare a acestui program în funcție de nevoile viitoare ale minorei.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, atât reclamantul P. D.–M., cât și pârâta C. C.–T..
Reclamantul P. D.–M. a solicitat, prin cererea sa de recurs, modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, numai privitor la cererea reconvențională formulată în cauză, urmând a se menține în rest hotărârea instanței de apel; rejudecând apelul, solicită admiterea în integralitate a acestuia, ca fiind pe deplin întemeiat și fondat, respectiv în rejudecarea fondului cauzei, respingerea cererii reconvenționale formulată de către pârâtă, ca fiind neîntemeiată/nefondată, cu cheltuieli de judecată, reprezentate de plata onorariului de avocat.
În motivare, se arată că hotărârea instanței de apel este parțial nelegală și netemeinică, privitor la necenzurarea juridică a cererii reconvenționale formulate de către pârâtă, hotărârea fiind dată parțial cu neconsiderarea juridică, temeinică și legală a situației de fapt și de drept ce caracterizează litigiul dedus judecății, probată în mod exhaustiv în cauză prin probele administrate, aspect ce a condus la soluționarea parțial greșită a cauzei, cu interpretarea și aplicarea eronată/subiectivă a dispozițiilor de lege imperative incidente în cauză.
Astfel, este evident că admiterea cererii reconvenționale de către instanța de fond este o soluție nelegală și netemeinică, iar hotărârea de necenzurare de către instanța de apel este, de asemenea, netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond și cea de apel, în soluționarea cererii reconvenționale, nu a intrat în judecarea pe fond a cererii, prin administrarea de probe în conformitate cu cerințele legale.
Pe de altă parte, soluția este intrată sub puterea lucrului judecat, față de faptul că, în aceeași perioadă, instanțele de judecată au soluționat definitiv și irevocabil aceeași cerere ce face obiectul pezentei cereri reconvenționale, exercitată pe calea a două ordonanțe președințiale, în soluționarea cărora instanțele de judecată au făcut o judicioasă analiză a situației de fapt și de drept deduse judecății, prin administrarea unui ansamblu probatoriu impresionant, concluzionând în mod unitar că nu se justifică modificarea, respectiv reconfigurarea programului de vizitare a minorei. Cu toate că a depus în prezenta cauză atât hotărârile judecătorești pronunțate, precum și probele administrate, respectiv considerentele avute în vedere de instanțele de judecată în soluționarea acestor cereri, efectul pozitiv al lucrului judecat, consfințit de către legiuitor prin aceste hotărâri, a fost în mod evident nesocotit de către instanța de fond și cea de apel.
Este adevărat că, prin considerentele hotărârii criticate, instanța de apel face trimitere la faptul că acțiunea reconvențională având drept obiect modificarea programului de vizitare minor este rămasa "ca fiind într-o relativă lipsire de interes" în cauza spre soluționare, în condițiile în care, pe de o parte, a fost admisă cererea de exercitare a autorității părintești de către ambii părinți, iar, pe de altă parte, întrucât oricare dintre părinți are posibilitatea legală de a formula o cerere de ordonanță președințială prin care să se reconfigureze, respectiv restabilească programul de vizitare a minorului, în funcție de schimbările actualizate ale programului școlar al minorei.
Se citează considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele având ca obiect ordonanțele președințiale precitate, raportat la care se arată că instanțele de judecată au apreciat în mod corect (și unitar) faptul că programul de vizitare propus de către mama minorei în cadrul procesului de divorț a funcționat foarte bine timp de 3 ani, iar programul minorei nu s-a schimbat.
Totodată, în mod corect (și unitar) au apreciat instanțele de judecată faptul că dreptul reclamantului de a avea legături personale cu fiica sa implică și obligația sa legală de creștere, educare și supraveghere, de a se ocupa de procesul de educație a fiicei sale și de a realiza împreună cu minora activitățile educaționale recomandate a se face după orele de program de la școală, în timpul cât minora se află la reclamant.
Se mai arată că instanța de apel nu a ținut cont de interesul suprem al copilului, pronunțând o hotărâre care privează/sancționează copilul minor de sprijinul și îndrumarea tatălui, deși din probele administrate reiese în mod evident legătura strânsă dintre tată și copil, precum și dorința reclamantului de a se implica în mod direct în creșterea și educarea minorei, instanța de apel restricționând în fapt dreptul fiicei sale de a crește împreună cu ambii părinți, drept prevăzut de art. 30 al. 1 din Legea nr. 272/2004, chiar dacă părinții sunt divorțați.
În drept, invocă dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 Cod pr. civila raportat la dispozițiile art. 312 Cod pr. Civila.
Pârâta C. C.–T. a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) Cod pr. civ. coroborat cu art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 Cod pr. civilă, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii reclamantului privind exercitarea în comun a autorității părintești, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că instanța de apel și-a argumentat decizia exclusiv pe prevederile Legii 272/2004, ignorând starea de fapt incidență în speță, care relevă că interesul superior al copilului nu a fost prejudiciat prin hotărârea de divorț, în care s-a decis încredințarea minorei către mamă.
Probele administrate în primă instanță relevă faptul că reclamantul nu a fost împiedicat să-și exercite autoritatea părintească ci, dimpotrivă, acesta a manifestat dezinteres față de nevoile curente ale minorei, atât sub aspect material, cât și socio-afectiv. Se mai arată că instanța de apel a interpretat probele din dosar absolut subiectiv, apreciind că din ansamblul probator administrat rezultă că este în interesul minorei ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți .
Interesul superior al copilului trebuie privit în concret, în funcție de ansamblul elementelor faptice din fiecare speță în parte, deoarece el nu este definit nici în lege și nici în doctrină. Suprapunând criteriile de determinare a interesului superior al minorului peste atitudinea reclamantului față de propriul său copil, consideră că nu se poate conchide că acesta a acționat în interesul minorei ci, doar în interesul său, justificat doar în calitatea conferită biologic și doar în scop șicanator, fiind binecunoscute efectele în viitor ale instituției nou create de actuala reglementare, care limitează drepturile și creează cadrul legislativ pentru o . procese privind posibilitatea minorului de a călători în afara țării.
Prin urmare, motivarea instanței de apel nu este conformă materialului probator și a stării de fapt incidentă în speță, fiind sumară și confuză, ceea ce echivalează cu o nemotivare.
Se mai arată că, așa cum judicios a apreciat instanța de fond, conform art. 46 din Legea 71/2011 „dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil - pot fi modificate potrivit art.403 Cod Civil”.
Este o dispoziție care face posibilă dispunerea exercițiului autorității părintești și stabilirea locuinței copilului în aceleași condiții în care se dispunea reîncredințarea acestuia în vechea reglementare .
În realitate, în toate sistemele de drept care cunosc noțiunea de „autoritate părintească”, exercițiul autorității părintești după divorț constă în consultarea părinților la luarea deciziilor importante pentru copil.
Imediat după divorț, așa cum rezultă din întregul material probator, părțile au avut o relație corectă asupra chestiunilor legate de interesul minorei, l-a consultat pe reclamant în ceea ce privește deciziile importante din viața fiicei lor, deși acesta nu a manifestat vreodată un interes deosebit în această privință. În vara anului 2013, după ce reclamantul a aflat că s-a recăsătorit și că fiica lor a dezvoltat atașament și deschidere față de actualul soț, a inițiat prezentul demers care nu s-a fundamentat niciodată pe schimbarea împrejurărilor avute în vedere la pronunțarea sentinței de divorț sau chiar a celor derulate în perioada 2010 - 2012 .
Precizează că, după reglementarea programului de vizită în maniera solicitată de pârâtă, minora este mult mai relaxată, a reușit să-si formeze un ritm de viață benefic pentru vârsta la care se află și nu mai este obligată să-și petreacă atâta timp la tată.
Comportamentul reclamantului din cursul procesului, raportat strict la interesul minorei, conturează în mod evident maniera în care va înțelege acesta să-și exercite autoritatea părintească și anume, va uza de aceleași sesizări calomnioase, pentru a se opune oricărei decizii care ar privi creșterea și educarea minorei, doar pentru a demonstra că are putere asupra acesteia, cu consecințe grave asupra dezvoltării psiho-sociale a minorei.
Consideră că instanța de apel a ignorat prevederile art.46 din Legea 71/2011 fundamentându-și hotărârea exclusiv pe prevederile Noului Cod Civil și ale Legii 272/2004, deși s-a solicitat „modificarea exercițiului autorității părintești” pe baza intrării în vigoare a unei norme mai favorabile, fără a fi justificate și probate „împrejurări noi”, care ar fi intervenit după pronunțarea sentinței de divorț, respectiv a încredințării minorei către pârâtă .
Ceea ce s-a analizat în apel a fost raportat strict la prevederile legale standard, fără ca acesta să fie coroborate cu probele din dosar și chiar cu susținerile reclamantului din acțiunea introductivă, care dovedeau fără putință de tăgadă că scopul acesteia nu viza decât „ paralizarea” pârâtei în luarea oricărei decizii cu privire la minoră.
Se mai arată că, la aplicarea unor prevederi legale, instanțele trebuie să aibă în vedere starea de fapt, mai cu seamă atunci când reglementările au o mare doză de subiectivism, atât în ceea ce privește interpretarea lor, cât și în privința aplicabilității acestora.
Prin întâmpinările depuse la dosar, părțile au solicitat, fiecare, respingerea recursului declarat de partea adversă, fiind reluate argumentele de fapt și de drept invocate în ciclurile procesuale anterioare, expuse deja în prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reiterate.
În drept, au invocat dispozițiile art. 115-118 Cod pr. civila.
Potrivit art. 263 alin. 1 Cod civil și art. 29 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, curtea a procedat la ascultarea minorei în camera de consiliu, declarația fiind consemnată în proces-verbal atașat la dosar. De asemenea, ambele părți au depus în probațiune înscrisuri.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 Cod pr. civ., față de dispozițiile art. 397 și urm. Noul Cod civil, art. 5 alin. 2 și art. 46 din Legea nr. 71/2011, curtea constată că ambele recursuri declarate în cauză sunt neîntemeiate, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Față de motivele invocate de către părți prin cele două cereri de recurs, curtea constată că se impune a se analiza prioritar recursul declarat de pârâtă, întrucât, în funcție de soluția ce urmează a se pronunța cu privire la cererea reconvențională, își va găsi soluționarea acțiunea principală.
Cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare în speță a prevederilor art. 46 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 403 Noul Cod civil, curtea constată că soluția dată de tribunalul este urmarea unei juste aplicări a acestor texte de lege, raportat, la particularitățile speței, având în vedere și prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, cu care trebuie a fi coroborate.
Instanța de fond a respins acțiunea principală considerând că modificarea Codului Civil nu ar constitui un motiv suficient pentru admiterea acțiunii și luarea în considerare a interesului minorei, ba mai mult, considerând că probele administrate conduc la concluzia că, și în momentul de față, exercitarea exclusiv de către pârâtă a autorității părintești față de minora P. D., se circumscrie cel mai bine interesului superior al minorei.
Interpretarea dată textului de lege în discuție nu este în măsură să asigure respectarea spiritului și intenției legiuitorului cu privire la noțiunea de autoritate părintească comună, putând conduce la restricționarea acesteia pentru mai multe considerente.
Primul și cel mai important motiv este acela că, pe data de 1 octombrie 2011, vechiul Cod al Familiei a fost înlocuit cu noul Cod Civil, care a intrat în vigoare în conformitate cu Legea nr. 287/2009 republicata la data de 15 iulie 2011, și care introduce o nouă institutie, cea a autorității părintești. Noua instituție recunoaște în mod explicit dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuți și îngrijiți de către ambii părinți, indiferent de raporturile juridice dintre aceștia, prevăzându-se faptul că, după divorț, autoritatea părintească revine ambilor părinți. De asemenea, NCC a adus noutăți legate de obligația instanței de a stabili explicit locuința minorului.
Păstrarea autorității părintești exercitate în mod unic doar de către mamă este împotriva interesului superior al copilului, așa cum este reliefat de către noul cod civil (titlul Autoritatea Părintească, precum și secțiunea Paragraful Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori) de către Legea nr. 272/2004 (art. 30 și următoarele), dar și de numeroase studii ale științelor sociale, care arată beneficiul incontestabil pe care copiii îl au ca urmare a implementării custodiei comune (adică a autorității părintești comune) în familiile ce trec prin experiența separării.
Menținerea acestei prevederi de încredințare a copilului doar către mamă ar reprezenta o diferență gravă de tratament între reclamant și toți ceilalți părinți care divorțează în condițiile noului cod civil, cu atât mai mult cu cât, atât vechea, cât și noua legislație prevăd faptul că, în materia relațiilor dintre părinți și copii o hotărâre nu este niciodată definitivă, putând fi supusă revizuirii atunci când condițiile sub care a fost dată s-au schimbat.
Simplul fapt al schimbării atât de dramatice a legislației privitoare la relațiile dintre părinți și copiii lor minori, după divorț, prin . unui cod civil modern, mult mai bine adaptat realităților sociale actuale, reprezintă un motiv suficient de a revedea măsurile privitoare la copii, fiind evident că prevederile noului cod civil sunt mai utile copiilor decât cele oferite de către Codul Familiei, normă juridică care făcea referire la realități sociale valabile la mijlocul secolului trecut. De altfel, există în prezent prevederi legale care susțin în mod explicit cererea de reinstaurare a autorității părintești.
Potrivit art. 397 din Noul Cod civil, exercitarea autorității părintești se realizează în comun de către părinți, afara de situația în care instanța decide altfel. Prin urmare, regula stabilită de Noul Cod civil este aceea că ambii părinți să dețină custodia în comun și, numai prin excepție, autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinți, când există motive întemeiate și în funcție de interesul superior al copilului, conform art. 398 Noul Cod civil .
Cât privește aplicarea dispozițiilor Codului civil nou, curtea remarcă clarificările pe care Ministerul Justiției le aduce acestei probleme: „Astfel, potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) din actul normativ de punere în aplicare a Codului civil nou, dispozițiile acestuia din urmă sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor,…, dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil.” Acesta este și cazul raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, motiv pentru care instanța de judecată, analizând circumstanțele concrete ale speței, va pronunța o soluție în temeiul legii civile noi, potrivit principiului mai sus enunțat.
Este adevărat că prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011 permit ca dispozițiile din hotărârile judecătorești privitoare la relațiile dintre copii și părinții lor divorțați înainte de . Codului civil să fie modificate, potrivit art. 403, însă, așa cum am arătat anterior, . unui nou regim juridic cu privire la autoritatea parentală impune concluzia că s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea măsurilor anterioare cu privire la minoră. În condițiile în care art. 403 Cod civil nu distinge după natura împrejurărilor ce trebuie avute în vedere de instanță, concluzia ce se impune este că nici instanța de judecată, investită cu soluționarea pricinii, nu poate distinge între aceste împrejurări, ce pot fi de fapt (privind condițiile concrete oferite de părinți copilului) sau de drept (cum este modificarea de substanță adusă de Noul Cod civil în relațiile părinți-copiii).
În sprijinul acestei idei, sunt și prevederile alin. 2 al art. 5 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, precum și decizia R.I.L. nr. 4/2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în chestiunea aplicării în timp a prevederilor art. 223 raportat la art. 39 alin. 2 din Legea nr. 287/2009, stabilindu-se că prevederile art. 396–404 Cod civil, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac, în interesul superior al copiilor.
Prin urmare, instanța apreciază că și modificările legislative aduse de noul Cod civil, prin reglementarea autorității părintești, reprezintă o „schimbare a împrejurărilor”, în sensul dispozițiilor art.403 Noul Cod civil, fiind de necontestat că, prin înlocuirea la 1 octombrie 2011 a vechiului Cod al familiei cu Noul Cod civil s-a realizat o modernizare a legislației vizând familia, în acord cu noile realități sociale marcate în special de aderarea la Uniunea Europeană, fiind reglementată pentru prima dată în mod expres instituția autorității părintești, ce recunoaște dreptul fundamental al copiilor de a fi crescuți și îngrijiți de ambii părinți.
Reiese așadar, că în lipsa unor motive întemeiate, nu există vreo justificare a menținerii unei situații de drept dăunătoare relației dintre părinte și copil, reinstaurarea, la cerere, a autorității părintești putând fi justificată printr-o schimbare „de drept” a împrejurărilor avute în vedere de instanța ce a pronunțat soluția încredințării sub vechea legislație.
Prin urmare, simpla argumentare privind neschimbarea împrejurărilor de fapt avute în vedere la momentul încredințării copilului la mamă nu este suficientă pentru ignorarea aplicării principiului interesului superior al minorei de a fi crescută de ambii părinți.
Ca atare, vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, susținerile pârâtei privind greșita aplicare a art. 403 Noul Cod civil la starea de fapt reținută în cauză, și care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, față de forma în vigoare a art. 304 Cod pr. civ.
De asemenea, curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este consecința unei interpretări și aplicări juste a prevederilor legii de punere în aplicare a Noului Cod civil, nefiind incident în speță motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.
Raportat la starea de fapt existentă în cauză, care nu mai poate face obiectul reevaluării în prezenta cale de atac, tribunalul a aplicat corect prevederile art. 397 Cod civil, constatând că nu există motive temeinic justificate, astfel cum această noțiune este clarificată prin modificările aduse art. 31 din Legea nr. 272/2004 (reținute de instanța de apel) pentru a se stabili autoritatea parentală exclusivă în favoarea mamei.
Această instituție nu presupune o prezență fizică a părinților în același loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorului, și nici acordul expres pentru fiecare act în parte, ci o consultare a părinților, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copil cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.
Nu prezintă relevanță sub acest aspect nici faptul că reclamantul este ajutat de către mama sa la îngrijirea minorei, cât timp acesta îl contactează frecvent pe copil, manifestând interes cu privire la persoana acestuia.
Ca atare, nu pot fi reținute argumentele recurentei, fiind în interesul evident al copilului ca ambii săi părinți să se implice activ în creșterea și educarea sa, astfel că acest motiv de recurs va fi respins, ca neîntemeiat.
Nu poate fi reținută, ca întemeiată, afirmația pârâtei că prezentul litigiu a fost demarat de reclamant exclusiv în scopul șicanării sale, manifestând dezinteres pentru minoră până la data recăsătoririi pârâtei, și ulterior pronunțării deciziei atacate, atâta timp cât, din probatoriul administrat rezultă că există în prezent neînțelegeri între părți cu privire la modul în care înțeleg să-și exercite relațiile cu minora, iar, în plus, reclamantul are dreptul consacrat de lege de a pretinde aplicarea instituțiilor nou introduse și în ceea ce privește fiica sa minoră.
Susținerile pârâtei cu privire la incidența pct. 7 al art. 304 Cod pr. civ. nu pot fi reținute, ca întemeiate, având în vedere că motivele concrete invocate privesc nemulțumirile pârâtei față de modul în care tribunalul a analizat probatoriul administrat în cauză, cu consecința, afirmă pârâta, a stabilirii unei stări de fapt eronate.
Față de conținutul deciziei atacate, curtea constată că, în cuprinsul acesteia, sunt expuse de o manieră îndestulătoare argumentele de fapt și de drept ce au fundamentat soluția pronunțată, precum și cele ce au justificat înlăturarea argumentelor invocate de pârâtă prin cererile depuse la dosar. De asemenea, tribunalul s-a preocupat de analizarea tuturor probelor administrate în cauză, care au fost corect interpretate prin coroborare, fiind înlăturate motivat probele ce nu sunt susținute de alte mijloace de probă.
Nu poate fi reținută, ca întemeiată, afirmația recurentei privind însușirea de către tribunal a argumentelor primei instanțe, fără a examina problemele deduse judecății, alegație contrazisă de conținutul deciziei recurate, în care este expus aparatul argumentativ ce a justificat soluția pronunțată. Chiar C.E.D.O., în jurisprudența ocazionată de art. 6 din Convenție, este constantă în a afirma că o motivare satisfăcătoare a hotărârii judecătorești nu presupune pentru instanță obligația de a răspunde individual tuturor afirmațiilor părților, fiind suficient a se grupa argumentele părților pentru a se răspunde tuturor motivelor invocate.
Cu privire la recursul declarat de reclamant, curtea constată că, în speță, nu sunt întrunite nici cerințele pct. 8, nici cele ale pct. 9, ambele din art. 304 Cod pr. civ.
Astfel, din conținutul deciziei recurate rezultă cu îndestulătoare evidență faptul că tribunalul a cercetat pricina sub toate aspectele deduse judecății sale, cu respectarea întocmai a limitelor devoluțiunii stabilite prin apelul declarat.
Interpretarea dată probelor (invocată de reclamant, în susținerea pct. 8 al art. 304 Cod pr. civ.), constituie o chestiune de fapt care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod pr. civ.
Cu privire la ignorarea de către tribunal a puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești date în perioada soluționării prezentei pricinii, în soluționarea a două cereri de ordonanță președințială, curtea constată că reclamantul este în eroare cu privire la efectul hotărârilor judecătorești pronunțate în astfel de litigii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 581 Vechiul Cod pr. civ., reluate de dispozițiile art. 1001 din Noul Cod pr. civ. ordonanța președințială, vizând luarea de măsuri vremelnice, se bucură de putere de lucru judecat relativă, numai față de o nouă cerere de ordonanță președințială, în care situația de fapt și de drept este identică, nu și față de procesul de fond.
Ca atare, în condițiile în care însuși reclamantul arată că, în procesele invocate, s-au dispus măsuri cu privire la relația lui cu minora în procedura ordonanței președințiale, este evident că aceste măsuri nu se bucură în cauza de față, vizând fondul litigiului dintre părți, de puterea lucrului judecat, nici cu privire la starea de fapt, nici cu privire la situația juridică existentă în cauză.
Hotărârea instanței de apel cu privire la soluția dată cererii reconvenționale este consecința unei juste interpretări și aplicări în speță, raportat la particularitățile pricinii, a dispozițiilor legale ce instituie principiul interesului superior al minorei în luarea oricăror măsuri ce o privesc. Programul de relații firești tată-fiică este de natură să asigure respectarea acestui principiu, având în vedere vârsta minorei și modificările ce urmează a avea loc în activitatea școlară a acesteia, ce impun un program mai amplu dedicat studiului, cu consecințele asupra timpului liber pe care aceasta urmează a-l petrece cu ambii săi părinți.
Pentru toate aceste considerente, curtea constată că recursurile nu sunt întemeiate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., le va respinge.
În baza art. 274 Cod pr. civ., față de soluția pronunțată în cauză, nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul P. D.-M. și de pârâta C. C.-T. împotriva deciziei civile nr. 778/A/26.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 10.06.2014.
PREȘEDINTE, pt. JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
aflată în C.O.,
semnează Vicepreședinte,
C. L.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 07.07.2014
Tehnored. I.P. 2 ex./ 07.07.2014
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. A. I., D. J.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. A. A.
| ← Înapoiere minor. Decizia nr. 2/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Actiune în constatare. Decizia nr. 954/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
