Înapoiere minor. Decizia nr. 2/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-01-2014 în dosarul nr. 26182/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
COMPLET SPECIALIZAT DE FAMILIE ȘI MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 2
Ședința publică din 14 Ianuarie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. D. C. împotriva deciziei civile nr. 363/A/14.05.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta B. I. M. și Autoritățile Tutelare din cadrul Primăriilor municipiului Timișoara și orașului Recaș, având ca obiect înapoiere minor.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. S. în reprezentarea reclamantului și pârâta personal și reprezentată de avocat B. E., lipsă fiind autoritățile tutelare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este legal timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
După deschiderea dezbaterilor s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că au fost depuse prin registratura instanței, după cum urmează: - la data de 25.11.2013, de către pârâtă, înscris intitulat „Răspuns la notele de ședință”, la care a atașat un exemplar al întâmpinării care a fost depusă la termenul anterior de judecată și copii conforme cu originalul de pe: notificarea transmisă de pârâtă reclamantului, prin intermediul executorului judecătoresc; planșa foto cu mențiunea că reprezintă imaginea surprinsă de sistemul de supraveghere video al locuinței pârâtei la data de 19.12.2008, în momentul plecării minorei la reclamant și certificat medico-legal împreună cu o completare la acesta, emise de I.M.L. Timișoara prin care se constată leziuni prezentate de pârâtă; - la data de 7.01.2014, note de ședință redactate de pârâtă prin avocat ales, la care a atașat copii conforme cu originalul de pe două diplome obținute de minoră pentru rezultate deosebite la activități școlare; contract de sponsorizare în care figurează numele minorei P. A. M., scrisoare adresată acesteia de fundația care a încheiat contractul anterior menționat și acte de executare silită efectuate împotriva pârâtei de către o societate bancară.
De asemenea, se constată depus la dosar, procesul verbal încheiat la data de 14.01.2014, cu ocazia audierii fiicei părților, minora P. M. A., în camera de consiliu, în conformitate cu dispozițiile art. 264 al. 1 C.Civ. și ale art. 24 al. 2 din Legea nr. 272/2004 modificată și completată prin Legea nr. 257/2013.
La interpelarea instanței, reprezentantele celor două părți arată că au lecturat procesul verbal întocmit ca urmare a audierii minorei.
Se comunică un exemplar al actelor întocmite de către pârâtă, reprezentantei reclamantului.
Reprezentanta pârâtei depune la dosar, chitanța nr. 279 eliberată la data de 10.01.2014 pentru suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea hotărârii instanței de apel cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În subsidiar, solicită casarea deciziei civile recurate cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul T. în vederea administrării probei cu expertiza psihiatrico-legală solicitată instanțelor anterioare care, în mod greșit, în opinia sa, a respinsă de către instanța de apel.
De asemenea, învederează că înțelege să nu solicite obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În expunerea motivelor, reprezentanta reclamantului arată că hotărârea Tribunalului T. a fost dată cu încălcarea prevederilor legale, enumerând în acest sens, art. 2 din Legea nr. 272/2004 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 257/2013; art. 397 și 398 din Noul Cod Civil. Precizează că deși, în mod corect, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de partea adversă, în mod greșit, a respins acțiunea introductivă ca neîntemeiată, soluție menținută în calea de atac a apelului, fără a se aduce argumente în acest sens.
În continuare, învederează că motivele invocate de pârâtă nu sunt susținute de probele administrate în cauză și că minora a fost încredințată mamei, tatăl fiind înlăturat de la exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești fără a se încadra într-o situație prevăzută de lege pentru înlăturarea unui părinte.
În opinia sa, în cuprinsul deciziei tribunalului nu au fost prezentate argumentele în baza cărora s-a menținut hotărârea primei instanțe, astfel că motivele sale de recurs se încadrează atât în prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. cât și ale pct. 7 al aceluiași articol.
În ceea ce privește susținerea intimatei cum că prin notele de ședință depuse de recurent s-ar urmări completarea motivelor de recurs, cu un nou motiv, la o dată ulterioară expirării termenului de recurs, consideră că este neîntemeiat, întrucât dispozițiile legii a cărei aplicare s-a cerut (Legea nr. 257/2013) au fost adoptate ulterior promovării recursului.
Reprezentanta reclamantului apreciază că tribunalul a încălcat dispozițiile legale prin respingerea cererii de completare a probatoriului administrat cu proba privind expertiza psihiatrico-legală, considerând că se impune evaluarea profilului psihologic și psihiatric al ambilor părinți ai minorei, a relației fiecăruia dintre aceștia cu minora și să se stabilească dacă ar fi benefică relația minorei cu tatăl său, menționând că din declarațiile unor martori a rezultat că minora se bucură de prezența tatălui său. Subliniază că această probă, vizează interesul superior al copilului părților.
D-na avocat mai arată că pârâta îl împiedică pe reclamant să își vadă copilul, făcând vorbire de o notificare trimisă de aceasta grădiniței pe care o frecventează minora, prin care personalului i s-a pus în vedere să nu permită minorei să ia legătura cu tatăl său. Consideră că nu există motive care să justifice acțiunile pârâtei și totodată infirmă susținerile acesteia cum că reclamantul ar fi consumator de băuturi alcoolice și stupefiante.
Reprezentanta pârâtei solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinice și legale a hotărârilor instanțelor anterioare, cu cheltuieli de judecată, arătând că majoritatea motivelor invocate de reclamant privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate și nu de nelegalitate a acesteia, neîncadrându-se în dispozițiile legale invocate de acesta.
Precizează că probele administrate în cauză au făcut dovada afirmației cum că reclamantul a avut o atitudine violentă față de pârâtă și că în urma agresiunilor fizice, acesteia îi este necesar aparat auditiv.
În plus, învederează că probele cu înscrisuri atestă performanțele minorei în activitățile școlare, în timp ce se afla în grija mamei sale.
În opinia sa, în mod corect a fost respinsă ca tardivă cererea în probațiune cu privire la efectuarea expertizei de către I.M.L., adăugând că probe precum rapoartele psiho-sociale întocmite de D.G.A.S.P.C. demonstrează că minora s-a dezvoltat în mod normal și sănătos din punct de vedere fizic și psihic. Mai învederează că martorii audiați în fazele anterioare de judecată au redat aspecte din urmă cu 7-8 ani și nu actuale.
Reprezentanta pârâtei susține că între părți există o stare conflictuală gravă și că nu există o relație firească tată-fiică, din culpa exclusivă a reclamantului. Menționează și că reclamantul nu se achită de obligațiile sale de întreținere, arătând că bunica paternă a efectuat o parte din plăți.
Având cuvântul în replică, cu privire la plata pensiei datorată de reclamant, reprezentanta acestuia arată că până la soluționarea cererii de reducere a pensiei s-a procedat la plata unei sume de 1500 lei iar în prezent se află în curs de compensare a sumei.
În completare, reprezentanta intimatei precizează că față de clienta sa, din culpa exclusivă a reclamantului, s-a procedat la executare silită prin poprire.
Reprezentanta reclamantului adaugă că nu s-a făcut dovada faptului că reclamantul ar avea o atitudine violentă față de pârâtă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr. 363/A/14.05.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins apelul declarat de reclamantul P. D. C. împotriva sentinței civile nr. 5365/11.10.2012pronunțată de Judecătoria Timișoara și l-a obligat pe acesta la plata către intimata pârâtă B. I. M. a sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că soluția primei instanțe de respingere a cererii precizate formulate de reclamantul P. D. C. având ca obiect exercitare autoritate părintească comună a fost pronunțată în acord cu probatorul administrat în cauză, respectiv atât cu probele testimoniale administrate pentru ambele părți, respectiv declarațiile martorilor T. A., S. V., N. S., Z. S. precum și cu probele cu înscrisuri, respectiv raportul de expertiză medico-legală nr.724/14.05.2012 întocmit de I.N.M.L. Timișoara, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.723/17.08.2012 întocmit de I.N.M.L. Timișoara, evaluarea psihologică întocmită de către Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului T., din ansamblul probator administrat în cauză reieșind că este în acord cu interesul superior al minorei P. M. A. născută la 27.10.2004, menținerea măsurii de încredințare a minorei la mama pârâtă, măsură stabilită prin sentința civilă nr.136/CC/17.04.2008 a Judecătoriei Timișoara.
Instanța de apel nu a primit susținerile din apel ale reclamantului apelant conform cu care prima instanță a apreciat greșit și în mod cu totul subiectiv probele testimoniale administrate în cauză, constatând că din motivele de apel rezultă că reclamantul apelant s-a limitat la a reda conținutul probelor testimoniale administrate în favoarea sa, respectiv declarațiile martorelor N. S. și T. A. ignorând că coroboreze aceste probe cu celelalte probe administrate în cauză respectiv cu declarațiile martorilor Z. S., S. V. și probele cu înscrisuri.
Instanța de apel nu a reținut nici critica apelantului, în conformitate cu care instanța de fond a interpretat greșit conținutul raportului de evaluare psihologică efectuat în cauză de către Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului T. (filele 46-48 dosar apel), apreciind că în mod corect s-a reținut că evoluția raporturilor reclamantului cu copilul său nu este una favorabilă existând o relație de înstrăinare a acestuia în raport cu copilul său și acest fapt nu poate fi imputat mamei pârâte. Susținerile reclamantului precum că a fost împiedicat de mamă să își vadă copilul, în opinia instanței de apel, nu poate justifica pauza de 4 luni în cursul anului 2011 în relaționarea tată-fiică, tatăl având posibilitatea în caz de opoziție din partea pârâtei la a avea contact cu fiica să procedeze la executarea silită a sentinței civile nr.136/CC/17.04.2008 a Judecătoriei Timișoara. S-a considerat că starea conflictuală dintre părți invocată de ambele părți și reținută de prima instanță, nu poate constitui un impediment pentru relaționarea reclamantului cu fiica sa minoră cu atât mai mult cu cât acesta avea la dispoziție un titlu executoriu pe care avea posibilitatea să îl pună în executare.
Pentru considerentele expuse mai sus și având în vedere probatoriul administrat în fața instanței de fond, instanța de apel a apreciat că soluția pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, în acord cu interesul superior al minorei P. M. A., soluția respectând interesul superior actual al minorei astfel cum este consacrat de art.2, 31 al.2 din Legea 272/2004 coroborat cu art.263 al.1 C.civ.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs în termen legal, reclamantul P. D. C. solicitând modificarea ei în tot precum și a sentinței Judecătoriei Timișoara, admiterea acțiunii sale introductive și, pe cale de consecință, reinstaurarea autorității părintești a reclamantului ca tată al minorei P. M.-A. născută la 27.10.2004.
Mai precis, reclamantul a solicitat ca autoritatea părintească privind-o pe aceasta să fie exercitată în comun, de ambii părinți.
S-a mai solicitat și respingerea, astfel, a petitului din cererea pârâtei, de obligare a lui la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, reclamantul a solicitat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel pentru administrarea de probe, respectiv a expertizei psihiatrice legale care să evalueze profilul psihiatric și psihologic al fiecăruia din părinții minorei, relația dintre minoră și fiecare din părinții săi, să se stabilească dacă minora prezintă sindromul alienării părintești și dacă este benefic pentru dezvoltarea personalității minorei ca aceasta să păstreze relații personale cu tatăl său, reclamantul.
Recursul a fost întemeiat în drept, sub aspectul solicitării principale, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. iar, al celei subsidiare, pe dispozițiile art. 312 al. 3 C.pr.civ. iar în fapt, pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut nelegalitatea deciziei în primul rând pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 397 Noul Cod civil, ale art. 398 Nocul cod civil și ale art. 2 din Legea nr. 272/2004 privitoare la ocrotirea interesului superior al copilului.
Potrivit art. 397 Noul Cod civil, după divorț (situație în care se află și părțile în proces), autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.
Exercitarea în comun a autorității părintești este interesul exclusiv al minorei iar probele dosarului demonstrează că nu există motive temeinice pentru ca exercițiul ei să fie stabilit doar în favoarea pârâtei.
Deși potrivit art. 403 Noul Cod civil dispozițiile Noului Cod civil se aplică și relațiilor personale dintre părinți și copiii asupra cărora s-a statuat înainte de . dacă au intervenit schimbări în interpretările avute în vedere inițial, - aspect pe care instanțele l-au reținut corect – nu la fel de corect s-a procedat în analiza pe fond a acțiunii reclamantului care a fost respinsă, menținându-se astfel o măsură pe care Noul Cod civil nu o mai prevede (încredințarea copilului minor unuia din părinți).
Refuzul dispunerii exercitării în comun a autorității părintești a fost pus de instanță pe seama pretinsei pasivități a reclamantului în a relaționa cu minora prin punerea în executare silită a unei hotărâri pronunțate în acest sens însă omisiunea lui de a acționa astfel s-a datorat dorinței de a nu-și expune fetița la traume psihice suplimentare, adăugate celor create de atitudinea mamei care i-a impus copilului să nu mai meargă la domiciliul tatălui.
Prin raportul de evaluare psihologică întocmit în cauză de către D.G.A.S.P.C. T. s-a concluzionat că este necesar ca minora să mențină contactul cu ambii părinți și că se impune integrarea tuturor într-un program de consiliere familială în vederea unei relaționări normale, program căruia reclamantul a dorit să i se supună însă pârâta l-a refuzat, astfel că instanțele puteau deduce o concluzie corectă din această atitudine.
Din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta i-a schimbat fetiței programul școlar și extrașcolar tocmai pentru a-l împiedica pe reclamant să o viziteze pe minoră la grădiniță – singurul loc în care mai putea face acest lucru – atenționând personalul grădiniței în a nu-i permite acest lucru.
Acest lucru demonstrează că pârâta nu înțelege că fetița are nevoie și de prezența tatălui alături de ea și că nu ține seama de interesele care-i leagă pe aceștia, demers abuziv căruia i s-au alăturat și altele prin trimiterea de înștiințări, note, adrese, notificări, cereri adresate instanței, toate făcute în același scop distructiv.
Reclamantul susține că prin probele administrate în cauză a făcut dovada că este un părinte atent și responsabil care își iubește copilul, că el dispune de toate condițiile necesare - morale și materiale - pentru exercitarea drepturilor și obligațiilor față de minoră și că toate susținerile pârâtei sunt formulate cu rea-credință.
Pârâta nu a reușit să-i distrugă fetiței afecțiunea pentru tatăl său însă i-a insuflat acesteia teama de a și-o manifesta fiind regretabil că, acordul dat de el la divorț pentru rămânerea fetiței la mamă (ținând cont de interesul ei la momentul respectiv) s-a întors ca un argument împotriva sa.
Mai mult, astfel cum rezultă și din unele împrejurări relatate de pârâtă în dosar, ea a luat legătura și cu actuala lui soție cu care este în divorț pentru a se coaliza împotriva lui și pentru a-i zădărnici aproprierea de copiii săi.
Reclamantul a mai criticat decizia din apel conform art. 304 pct. 7 C.pr.civ. pentru aceea că nu a analizat motivele sale de apel ci s-a limitat la a-și însuși concluziile primei instanțe deduse din materialul probator administrat în cauză.
În opinia reclamantului, decizia din apel este dată și cu încălcarea art. 129 al. 5 C.pr.civ., a art. 295 al. 2 C.pr.civ., a art. 2 al. 2 din Legea nr. 272/2004 și a art. 263 Noul Cod civil pentru aceea că tribunalul ar fi refuzat, nelegal, completarea probatoriului cu efectuarea unei expertize psihiatrice legale care să evalueze profilul psihiatric și psihologic al fiecăruia din părinți, relația dintre minoră și aceștia precum și să stabilească dacă este benefic ca reclamatul, ca tată al minorei, să fie implicat în luarea deciziilor cu privire la aceasta.
Pentru că această probă era necesară – în opinia reclamantului – corectei soluționări a cauzei, el a solicitat, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul T., în vederea administrării ei.
Prin notele de ședință din 19.11.2013, reclamantul recurent a solicitat aplicarea în cauză a dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 257/2013 care a modificat și completat dispozițiile Legii nr. 272/2004.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata pârâtă B. I. M. a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat și obligarea lui la plata cheltuielilor de judecată motivat de faptul că prin respingerea acțiunii reclamantului ambele instanțe anterioare au făcut o corectă interpretare a probelor și o corectă aplicare a legii în consens cu interesul superior al fetiței minore a părților.
Pentru termenul de judecată din 14.01.2014, pârâta a formulat, la rândul ei, un răspuns la notele de ședință ale reclamantului considerând că Legea nr. 257/2013 nu are efect decât pentru viitor, și chiar dacă s-ar considera aplicabilă cauzei nu-i poate profita reclamantului a cărui atitudine se încadrează în cauzele de excludere a autorității parentale comune.
Au fost depuse ca acte noi în recurs acte referitoare la performanțele școlare deosebite ale minorei, copia notificării trimise de pârâtă reclamantului pentru a nu mai lua legătura cu fiul acesteia din altă căsătorie, certificate medico-legale vizând-o pe pârâtă, o fotografie înfățișând exteriorul locuinței ei precum și dovezi cu privire la dificultățile ei materiale actuale.
Potrivit art. 24 al. 2 din Legea nr. 272/2004 și art. 264 al. 1 Noul Cod civil, Curtea a procedat la audierea minorei, declarația acesteia fiind consemnată în procesul verbal atașat la dosar.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 al. 2 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Înainte de a proceda la analizarea criticilor expuse în recurs, Curtea va reține faptul că toate acele aspecte din această cerere precum și din apărările scrise formulate de intimata pârâtă și care se referă la pretinsa interpretare greșită a unor probe sau la pretinsa omisiune a observării unora din ele, fiind aspecte ce țin de temeinicia hotărârii atacate nu vor mai putea fi luate în discuție în această fază procesuală.
Această concluzie este îndreptățită de aceea că, o dată cu abrogarea prin Legea nr. 219/2005 a art. 304 pct. 10 C.pr.civ. (ce făcea din omisiunea examinării probelor sau a apărărilor un motiv de recurs) și prin O.U.G. nr. 138/2000 a art. 304 pct. 11 C.pr.civ. (ce făcea un motiv de recurs din greșita interpretare a probelor), niciunul din aspectele de temeinicie ale unei hotărâri nu mai poate face obiectul controlului judiciar în recurs, acesta fiind limitat doar la verificarea aspectelor de legalitate ale hotărârii.
Prin urmare, discutarea recursului reclamantului P. D. C. va viza doar acele susțineri care se referă la pretinsa interpretare și aplicare greșită a legii la cauza dedusă judecății, ceea ce presupune observarea corectă a dispozițiilor de drept procesual și material aplicabile cauzei.
Aceste norme de drept au fost definite prin însăși acțiunea reclamantului care, în virtutea dreptului său de liberă dispoziție ce guvernează procesul civil, a investit instanța, la data de 27.10.2011, cu o cerere inițială de „reinstaurare a autorității sale părintești” asupra minorei P. M.-A. născută la 27.10.2004 care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 403 Cod civil și determinată de împrejurarea că prin hotărârea prin care, sub imperiul vechiului Cod civil, a fost pronunțat divorțul părților, s-a dispus încredințarea acesteia la mama pârâtă.
Prin precizarea acțiunii formulată pentru termenul de judecată din 8.02.2012, reclamantul a solicitat ca reinstaurarea autorității părintești să fie dispusă prin exercitarea în comun a autorității părintești.
Totodată a solicitat, tot în conformitate cu noile dispoziții ale Codului civil, stabilirea locuinței minorei la mama sa precum și modificarea programului de vizitare a minorei în sensul celor menționate în completarea de acțiune.
Judecătoria Timișoara, ca instanță de fond, a respins în întregime acțiunea precizată a reclamantului iar această soluție a fost menținută în apel de Tribunalul T..
Prin recursul îndreptat împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul a criticat-o, în mod expres, prin prisma modului de soluționare a cererii de dispunere a exercitării în comun a autorității părintești, solicitare care a făcut și obiectul cererii de apel.
Înainte de a proceda la discutarea legalității deciziei din apel sub aspectul acestei solicitări principale din recurs, Curtea va constata că, în ceea ce privește solicitarea sa subsidiară - ce vizează problema modului de soluționare a cererii pentru stabilirea unui program de relații firești dintre tatăl reclamant și fiica sa minoră (pentru a cărui corectă rezolvare, în opinia lui, se impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize psihiatrico-legale) – aceasta este inadmisibilă omissio medio câtă vreme soluția instanței de fond nu a fost atacată cu apel sub acest aspect, el vizând – așa cum s-a menționat – doar problema exercițiului autorității părintești.
Fiind legal investită a se pronunța în recurs doar asupra solicitării amintite, Curtea constată – contrar susținerilor reclamantului – că ambele instanțe anterioare în soluționarea ei au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății.
Autoritatea părintească este o instituție juridică constând în ansamblul drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana cât și bunurile copilului (art. 483 al. 1 și art. 501 al. 1 Noul Cod civil) și, ca regulă, ele aparțin în mod egal ambilor părinți atât în timpul căsătoriei cât și după desfacerea ei.
Atunci când părinții nu se înțeleg asupra acestui aspect și dacă există motive temeinice, ținând cont de interesul superior al copilului, instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul din părinți (părintele rezident la care este stabilită locuința minorului), situație în care celălalt părinte (părintele nerezident) păstrează însă dreptul de a veghea asupra modului în care este crescut și educat copilul precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.
Exercitarea în comun a autorității părintești este o modalitate de realizare a responsabilității părintești și constituie un element de normalitate în cadrul relațiilor dintre părinți și copii. Un factor esențial însă pentru ca autoritatea parentală comună să se poată manifesta eficient este ca părinții să aibă atât voința cât și capacitatea de a coopera în interesul copilului lor. În caz contrar, orice decizie care ar trebui luată de părinți cu privire la situația copilului nu ar constitui decât sursa unor noi stări conflictuale între ei, cu consecințe negative asupra acestuia.
În cauza de față, rezultă că locuința fetiței minore a părților - instituție consacrată în noul Cod civil în art. 496 - a fost deja stabilită la mama sa cu ocazia pronunțării sentinței de divorț din 2008, la acel moment o astfel de măsură fiind consacrată de vechiul cod prin instituția juridică a încredințării copilului minor, din care cauză nu se poate vorbi despre menținerea nelegală a unei măsuri neprevăzute de actualul cod.
De la momentul la care fetița a rămas în grija mamei sale (măsură cu care reclamantul recunoaște că a fost de acord), aceasta din urmă și-a asumat luarea celor mai importante decizii care privesc situația personală, educația și instruirea minorei, atitudine care a condus la obținerea unor performanțe deosebite în activitatea sa școlară și extrașcolară în deplină concordanță cu interesul superior al acesteia și cu modelarea conformă a personalității.
Reclamantul nu a fost implicat în luarea acestor decizii și nu a insistat cu delicatețe și tact în a se apropia de minoră în ultimii doi ani căutând-o acasă sau la școală sau măcar încercând să ia legătura telefonic cu ea, fapt ce a accentuat sentimentul de răcire a relațiilor dintre tată și fiică, aspect pe care ea l-a afirmat și în fața instanței de recurs.
Chiar dacă minora, prin felul în care discută despre propria situație și despre relațiile cu cei din familie precum și prin rezultatele sale remarcabile la învățătură denotă maturitate și o gândire critică adecvată – cel puțin – vârstei sale, fiind la o vârstă în care personalitatea încă se modelează și prin puterea exemplului celor din mediul său obișnuit de viață, se poate presupune că ea asimilează, chiar și involuntar, atmosfera emoțională creată în acest mediu din care tatăl ei este exclus.
Fiind în măsură să realizeze acest lucru, reclamantul era, de aceea, dator să facă orice este omenește și legal posibil pentru a reface treptat echilibrul fragil ce există în prezent în relația care îl leagă de fiica sa și să demonstreze, prin acte și fapte credibile și corect direcționate că este în măsură să comunice și să colaboreze cu fosta sa soție în luarea deciziilor care privesc situația personală și patrimonială a copilului lor, ca aspect de esență al exercițiului în comun al autorității părintești.
Probele dosarului nu au demonstrat însă o asemenea atitudine ci, dimpotrivă, faptul că reclamatul nu a recurs la nicio încercare de soluționare amiabilă a neînțelegerilor cu mama copilului său (neînțelegeri care se opun necesarei lui dorințe de codecizie), mai mult, a înțeles să obțină acest drept obstrucționând-o pe pârâtă în deciziile care privesc fetița (reclamația făcută împotriva ei la ieșirea celor două din țară fiind un exemplu elocvent), formulând împotriva ei acțiuni, sesizări sau plângeri penale, demersuri a căror soluționare a presupus și suportarea de către fetiță a unor proceduri de audiere și evaluare cărora – așa cum a comunicat instanței de recurs – nu mai dorește să li se supună, fiind vizibil afectată de ceea ce i s-a întâmplat.
Toate aceste date sunt în măsură să ateste că în prezent nu există posibilitatea reală și efectivă pentru ca reclamantul, fără a apela la concursul instituțiilor statului, să poată realiza, responsabil și detensionat, o comunicare și o colaborare de echipă cu fosta sa soție - pârâta în cauză – pentru luarea în comun a deciziilor majore care privesc situația personală și patrimonială a fetiței lor minore.
Reconstruirea cu tact și delicatețe a relațiilor afective dintre tată și fiica sa este un exercițiu pe care el trebuie să și-l asume după cum implicată, cu bună-credință, în acest sens, trebuie să devină și pârâta ale cărei decizii individuale satisfac în prezent cel mai bine interesul superior al copilului și stabilitatea lui emoțională dar care, de asemenea, trebuie să realizeze că autoritatea parentală exclusivă este o soluție de moment și de excepție.
Chiar dacă actualmente, în considerarea exclusivă a persoanei fetiței minore a părților și a interesului ei, instanța nu a putut statua asupra exercițiului în comun al autorității părintești solicitat de reclamant (întrucât în stadiul actual al relațiilor dintre părți codecizia nu s-ar putea realiza decât cu concursul instanței de tutelă la care părțile ar fi nevoite să recurgă de fiecare dată în caz de neînțelegere – previzibilă, de altfel, în contextul dat), întrucât în această materie nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat absolută, ambii părinți trebuie ca, prin atitudini proactive, să restabilească punțile de legătură între ei în vederea instaurării normalității, adică a unei autorități parentale comune, ca sursă principală a atenuării traumelor psihice resimțite de fetiță datorită tensiunilor care încă îi separă pe părinții săi.
Pentru toate aceste considerente expuse în cuprinsul prezentei, Curtea constată ca fiind temeinică și legală decizia civilă nr. 363/A/14.05.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia de către reclamantul P. D. C..
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C.pr.civ., recurentul reclamant va fi obligat să plătească intimatei pârâte B. I. M. suma de 200 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și dovedit cu chitanța depusă, în original, la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul P. D. C. împotriva deciziei civile nr. 363/A/14.05.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Obligă recurentul să plătească intimatei B. I. M. suma de 200 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 Ianuarie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./07.02.2014
Tehnored.O.I./2 ex/10.02.2014
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud. M. Ciocșirescu
Instanța de apel: Tribunalul T. – jud. A. I., jud. D. J.
| ← Modificare măsuri privind copilul. Decizia nr. 162/2014. Curtea... | Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 537/2014.... → |
|---|
