Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 292/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 292/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 8512/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
-COMPLET SPECIALIZAT DE FAMILIE ȘI MINORI-
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 292
Ședința publică din 25 martie 2014
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S.C. I. T. S.A. împotriva deciziei civile nr. 628/A/01.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații P. M. și P. M., având ca obiect partaj bunuri comune.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. I. C. pentru reclamanta S.C. I. T. S.A., av. O. C. pentru intimata P. M., precum și intimatul P. M. personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei depune la dosar împuternicire avocațială.
Reprezentanta intimatei P. M. depune la dosar împuternicire avocațială, o înștiințare adresată B.E.J. M. și Asociații prin care aceasta comunică faptul că a plătit sulta de 89.000 lei pârâtului P. M., conform convenției încheiate între cei doi intimați și anexate acesteia, precum și înscrisul numit întâmpinare, pe care instanța îl califică ca fiind concluzii scrise, raportat la prevederile art. 308 alin. 2 C.proc.civ. și la data depunerii la dosar.
Reprezentantul reclamantei comunică faptul că litigiul privind o parte din suma de plată dispusă în prezentul dosar nu este soluționat definitiv, acesta fiind în calea de atac a apelului, fapt care nu este de natură să înlăture creanța.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantei solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, iar, în subsidiar, admiterea cererii accesorii privind obligarea pârâtei reconvenționale la plata sultei către reclamanta recurentă sau instituirea unei popriri asiguratorii asupra sumei datorate de către P. M..
Învederează instanței că instanța de apel a pronunțat o sentință nelegală, respingând apelul reclamantei și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 974 cod civil privind poprirea asiguratorie și dispozițiile ce reglementează acțiunea oblică.
Arată că intimata P. M. a încheiat un înscris sub semnătură privată cu intimatul P. M., iar în aceste condiții reclamanta este în imposibilitate de a-și recupera creanța.
Reprezentanta intimatei P. M. solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Arată că între intimată și reclamanta ., în calitate de creditoare personală a intimatului P. M., nu există raporturi directe care să justifice obligarea acesteia la plata vreunei creanțe către creditoare, iar, cu privire la instituirea unei popriri asiguratorii, solicitată de către creditoare, susține că este nelegală, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 597 alin. 1 Cod proc.civ. și nici nu este oportună, întrucât intimata P. M. a achitat intimatului P. M. sulta de 89.000 lei.
Intimatul P. M. a solicitat respingerea prezentului recurs, ca nefondat, arătând că locuiește în altă localitate decât cea în care stă pârâta și că a primit banii datorați de aceasta, cu care a plătit avocații.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6621/01.11.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea civilă principală formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâții P. M. și P. M.; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta P. M., în contradictoriu cu reclamanta . și cu pârâtul P. M.; a constatat că pârâții P. M. și P. M. au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote egale de contribuție, imobilul situat în Timișoara, ., ., înscris în CF nr._-C1-U12 Timișoara, nr. cadastral_/VIII, constând în apartament compus din 3 camere și dependințe, cu 20/605 mp teren în folosință, în valoare de 178.000 de lei; a sistat starea de codevălmășie și a atribuit imobilul de mai sus pârâtei P. M., cu obligarea acesteia la plata unei sulte către pârâtul P. M. în suma de 89.000 de lei; s-a dispus înscrierea in cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei P. M.; a respins în rest cererea principală și cererea reconvențională și au fost obligați pârâții să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecata in suma de 5653 de lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta are calitatea de creditoare a debitorului P. M. în dosarul execuțional nr.521/ex./2010 al SCPEJ M. & Asociații, în care s-a pornit executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința penală nr.1637/23.07.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara, definitivă prin Decizia penală nr.15/A/22.01.2010 pronunțată de Tribunalul T. și Decizia penală nr.798/11.08.2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pentru suma de 1.028.122,57 lei.
Reclamanta a motivat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 493 alin.1 C.Proc.Civ., „Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaș nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărțeala acestora”.
La termenul din 30.06.2011, reclamanta a indicat ca temei de drept art.33 alin.1 si 2 din Codul Familiei: “(1) bunurile comune ale soților nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. (2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul sau personal poate cere împărțirea bunurilor comune, însă numai in măsura necesară acoperirii creanței sale”.
In speță, s-a reținut că s-a încercat mai întâi urmărirea bunurilor proprii ale soțului urmărit, însă nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea bunuri proprii (proces-verbal de constatare nr. 521/19.11.2010 din dosarul execuțional nr. 521/ex./2010 al SCPEJ M. & Asociații).
Din extrasul de carte funciara nr._-C1-U2 Timișoara, provenita din conversia pe hârtie a CF nr._, aflat la fila 219 a dosarului execuțional, s-a reținut că imobilul descris anterior se află în proprietatea ., P. M. și P. M..
Prima instanță a constatat contribuția egală a paraților la dobândirea acestui bun imobil, în condițiile în care parata P. M. nu a reușit, prin probatoriul pe care l-a administrat, sa dovedească o contribuție exclusiva la dobândirea apartamentului, așa cum a solicitat prin cererea sa reconvenționala.
Astfel, mărturisirea pe care paratul P. M. a făcut-o, in sensul in care recunoaște ca părinții soției sale au plătit cea mai mare parte a ratelor pentru imobilul in litigiu, a fost apreciata de către prima instanță, după coroborarea cu ansamblul probator, ca necorespunzătoare adevărului. S-a apreciat, astfel, după verificarea carnetelor de munca ale ambelor părți, din care a reieșit că ambii soți câștigau salarii mari pentru acea vreme, iar, in plus, paratul P. M. obținea venituri substanțiale de la PAS I. T., împrejurări fata de care este foarte greu de crezut ca a fost cerut ajutorul părinților paratei. Pe de alta parte, mărturisirea paratului nu a putut fi coroborata cu alte mijloace de proba, căci si declarațiile martorilor paratei au fost, de asemenea, neconvingătoare, vagi si neclare: martorul P. D. a arătat ca tatăl paratei i-a spus ca ajutat-o pe fiica sa cu „ceva bani”, însă nu a putut preciza nici ce suma i-a dat, nici daca apartamentul a fost plătit in rate sau in alta modalitate; martorul Mituletu M. a arătat ca paratul P. M. i-a povestit ca socrii săi ii ajutau pe soți la plata ratelor, „a dedus” martorul ca ajutorul era dat doar paratei in considerarea faptului ca doreau ca la bătrânețe sa aibă si ei o camera in acel imobil, însă martorul nu a putut preciza nici anul când s-a contractat imobilul, nici sumele cu care au participat socrii, nici modalitatea de achiziționare. Cat despre martorul P. I., acesta a arătat ca tot ceea ce cunoaște, știe din spusele paratei P. M..
In aceste condiții mărturisirea soțului datornic, conform căreia a avut o contribuție minima la dobândirea apartamentului, nesusținuta si de alte probe concludente si pertinente, care sa confirme aceasta stare de fapt, a fost apreciata ca fiind făcuta in vederea fraudării drepturilor creditoarei. In același sens a fost si practica judiciara (Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civila, decizia nr.2643 din 18 iunie 2003): „în cazul in care mărturisirea reprezintă o frauda la lege sau la dreptul terților, întrucât unul din soți recunoaște unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soț, pentru a le sustrage de la executarea silita, ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerata decât nulă.”
Pe cale de consecința, in lipsa probelor concludente si pertinente din care sa rezulte ca unul dintre soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunului comun, s-a prezumat ca ambii soți au avut o contribuție egala, iar împărțirea bunului s-a făcut in părți egale.
Având in vedere ca toate părțile au indicat valoarea imobilului ca fiind in suma de 178 000 de lei (filele 40 vol.1 si 89 vol.2), de asemenea, văzând că, atât reclamanta, cât si pârâții au solicitat atribuirea imobilului către parata P. M., s-a sistat starea de codevălmășie si s-a atribuit imobilul către parata P. M., cu obligarea acesteia la plata unei sulte către paratul P. M., in suma de 89.000 de lei.
S-a dispus si înscrierea in cartea funciara nr._-C1-U12 Timișoara, a dreptului de proprietate al paratei P. M..
În baza art.274 C.Proc.Civ., paratii fiind în culpă procesuală, au fost obligați să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecata in suma de 5653 de lei, din care suma de 1200 de lei reprezentând onorariu avocațial, iar suma de 4453 de lei, taxa judiciara de timbru.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, atât reclamanta .. SA, cât și pârâta P. M..
Reclamanta .. SA, prin apelul declarat, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei P. M. la plata sultei către reclamanta-creditoare până la concurența creanței rezultată împotriva debitorului, iar, în subsidiar, înființarea popririi asiguratorii a sumelor de bani datorate.
A mai solicitat reclamanta, in temeiul dispozițiilor art. 294 alin. 2, actualizarea sumelor dispuse de instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta P. M., prin apelul declarat, a solicitat schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acțiunii. A invocat excepția prematurității acțiunii, susținând că reclamanta nu a făcut dovada urmăririi bunurilor proprii ale debitorului.
A mai susținut pârâta că instanța de fond nu a luat în considerare probele administrate, în sensul că martorii audiați au declarat că în timpul căsătoriei, pârâta a beneficiat de venituri substanțiale de la părinții săi, că a achitat din venituri proprii ratele apartamentului, în timp ce soțul său a achitat acțiunile pe care le achiziționase de la societate.
Pârâtul P. M. nu a depus întâmpinare.
Prin decizia civilă nr. 628/A/24.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul cu același număr, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta .. SA si de pârâta P. M. împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prima solicitare formulată de reclamantă (de a fi obligată pârâta P. M. la plata sumei pentru care s-a declanșat executarea silită direct către reclamanta–creditoare) nu poate fi primită, în absența raporturilor de obligații dintre pârâtă și reclamantă, scopul prezentei acțiuni fiind acela de a determina dreptul exclusiv de proprietate al pârâtului P. M., întrucât doar acesta are calitatea de debitor al reclamantei.
Nici cererea reclamantei de a se înființa poprirea asiguratorie asupra sumei datorată de pârâta P. M. către pârâtul P. M., este lipsită de interes, dat fiind că această măsură se dispune, conform art.597 alin.(1) coroborat cu art.591 alin.(1) C.P.Civ., în condițiile inexistenței unui titlu executoriu, ceea ce nu e cazul în speță, scopul indisponibilizării sumei pe calea proprii asiguratorii fiind acela de a indisponibiliza sumele de bani până la obținerea unui titlu executoriu, or reclamanta, deținând acest titlu, îl poate pune în executare la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În privința cererii de actualizare a sumei datorată de pârâta P. M. și pârâtul P. M., s-a constatat că acesta nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art.294 alin.2 C.P.Civ., astfel că a fost respinsă.
Motivul de apel formulat de pârâta P. M., prin care se invocă excepția de prematuritate și, respectiv, neîndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile art.34 din Codul familiei, nu a putut fi reținut, în condițiile în care, în dosarul execuțional, s-a constatat inexistența altor bunuri personale ale debitorului-urmărit, pârâtul P. M., și nici în fața instanței nu s-a dovedit contrariul.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârâta P. M., prin care se pretinde contribuția sa majoritară la dobândirea imobilului supus partajului, tribunalul a constatat a fi neîntemeiat, în mod corect prima instanță constatând aportul egal al soților la achiziționarea bunurilor, raportat la probatoriul testimonial administrat, martorii audiați relatând aspecte legate de ajutorul financiar acordat de părinții pârâtei, cunoscute din discuțiile purtate cu pârâta sau cu părinții acesteia, iar nu pe fapte percepute direct de aceștia și fără a cunoaște date concrete legate de plățile făcute sau sumele de bani pretins a fi fost remise.
Reținând, așadar, că prima instanță a apreciat just probele administrate și interpretat corect dispozițiile legale incidente, hotărârea fiind legală și temeinică și că în raport de cele de mai sus, motivele de apel formulate nu au putut fi reținute, în baza dispozițiilor art.282-296 C.P.Civ., au fost respinse ca nefondate apelurile.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege reclamanta S.C. I. T. S.A., solicitând casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare (art. 213 alin 5 C.proc civ) instanței de apel, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare cu admiterea cererii privind obligarea pârâtei la plata sultei pe care o datorează către soțul P. M., în urma ieșirii din indiviziune, către reclamantă, în limita acesteia, până la concurența debitului pe care acesta îl are față de reclamanta-creditoare sau instituirea unei popriri asigurătorii asupra sultei datorate de către pârâta P. M., cu actualizarea sultei, de la pronunțarea hotărârii în prima instanță, până la pronunțarea hotărârii în apel.
In motivare, reclamanta a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece nu a motivat respingerea petitelor prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sultei ce o datorează soțului în urma ieșirii din indiviziune, către reclamantă, până la concurența debitului pe care acesta îl are față de reclamanta-creditoare sau instituirea unui sechestru asigurător asupra acestei sume asupra paratei P. M..
Prin motivarea deciziei, instanța de apel a interpretat greșit cererea reclamantei, reținând că nu există raporturi de obligații între P. M. și creditoarea soțului P. M.. Arată că aceste raporturi obligaționale s-au născut odată cu pronunțarea sentinței instanței de fond, prin care dreptul de proprietate în devălmășie al pârâtului P. M. a fost dobândit de către P. M., iar scopul prezentei acțiuni nu este acela de a determina dreptul exclusiv de proprietate al pârâtului P. M., ci și acela ca pârâta P. M., în urma dobândirii dreptului de proprietate asupra cotei indivize asupra imobilului, în calitate de debitoare a debitorului reclamantei, P. M., să efectueze plata sultei către reclamantă în limita acesteia, până la concurenta debitului pe care P. M. îl are în dosarul execuțional nr. 521/ex/2010 al SCPEJ M. & Asociații.
Instanța de apel, prin modalitatea în care a dispus, a dat concursul debitorului P. M., de a se sustrage obligației de a efectua plata debitului către reclamantă, pârâta P. M. încheind un înscris sub semnătură privată asupra acestei sulte cu pârâtul P. M., precum că acestă sultă s-a plătit și nu se mai datorează nicio sumă.
Consideră că instanța de apel și instanța de fond deviază de Ia scopul și interesul acțiunii formulate de către reclamantă, dând concursul debitorului P. M. să rămână insolvabil, sumele pretins a fi primite de către acesta, ca și contravaloare a sultei, rămânând neurmăribile.
Chiar instanța de apel, respingând cererea de sechestru asigurător asupra sultei, reține că "titlul executoriu (sentința pronunțată în prezentul dosar) …poate fi pus în executare la rămânerea irevocabilă a hotărârii”.
Logica juridică anterioară a instanței, în care se arată că nu există raporturi juridice obligaționale între reclamantă și pârâta P. M., dar se poate realiza scopul promovării acțiunii la rămânerea irevocabilă a sentinței, este în totală contradicție, instanța înlăturându-le singura pârghie prin care au încercat a se recupera o parte din creanță.
In ceea ce privește respingerea cererii de poprire asiguratorie asupra sultei datorate de către P. M. către P. M., instanța de apel, fără a pune în discuție excepția lipsei de interes, se pronunță în acest sens, încălcându-le astfel dreptul la apărare asupra unei excepții ridicate din oficiu de către instanță și admise după rămânerea apelului în fond.
In ceea ce privește solicitarea reclamantei de a se înființa o poprire asiguratorie asupra acestei sulte, tocmai pentru a nu oferi posibilitatea pârâților de a se sustrage plății sultei, arată că instanța a dat o greșită interpretare a dispozițiilor art. 597 C.proc civ., ce arată că "poprirea asiguratorie se poate înființa asupra sumelor de bani .... datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i Ie va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente".
In speța, cea de a treia persoană este P. M., ce datorează sulta către debitorul reclamantei, P. M., cererea sa fiind pe deplin admisibilă.
In ceea ce privește cererea de actualizare a sultei din momentul pronunțării sentinței instanței de fond, până la momentul pronunțării cauzei în recurs, instanța de apel în mod nelegal arată că această cerere nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 294 alin 2 C.p.civ, deși dispoziția normativă arătată dispune tocmai în acest sens, respectiv că "se pot cere dobânzi, rate, orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii în prima instanță".
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.7-9 C.proc civ.
În cauză, intimata P. M. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru motivele invocate în ciclurile procesuale anterioare, expuse deja în prezenta decizie.
Nu a fost indicat în mod expres temeiul de drept al cererii.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C.proc.civ., față de prevederile art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul T. pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, cu privire la cererea reclamantei de obligare a pârâtei P. M. la plata directă către reclamantă a sumei datorate pârâtului P. M. cu titlu de sultă, curtea constată că este justă concluzia instanțelor anterioare, în sensul că nu există niciun raport obligațional direct între cele două, care să justifice, din punct de vedere legal, pretenția reclamantei.
Susținerea reclamantei, în sensul că aceste raporturi obligaționale, între P. M. și reclamanta-creditoare a soțului P. M. s-au născut odată cu pronunțarea sentinței instanței de fond, prin care dreptul de proprietate în devălmășie al pârâtului P. M. a fost dobândit de către P. M., nu poate fi reținută, ca întemeiată. Reclamanta este în eroare, întrucât, din simpla existență, la același moment, a unor raporturi obligaționale între reclamantă și pârât, pe de o parte, respectiv între pârâtă și pârât, pe de altă parte, nu se poate conchide că s-a născut un raport obligațional direct între reclamantă și pârâtă. Pentru acest lucru, este necesar să existe un temei de fapt și de drept distinct, în baza căruia pârâta să fie obligată la plată către reclamantă, ceea ce nu este cazul.
Instanțele anterioare nu sunt în eroare cu privire la cererile reclamantei, cum susține aceasta, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 8 C.proc.civ., față de conținutul și efectele specifice produse de partajul judiciar, cu privire la bunul pârâților. Prin hotărârea pronunțată în prezentul dosar, este adevărat, la cererea creditorului personal al unuia dintre soți, se dispune sistarea stării de codevălmășie a pârâților asupra imobilului bun comun, însă acest lucru nu este de natură să dea naștere unei obligații directe între reclamantă și soțul-nedebitor, respectiv pârâta. Pârâta, în baza acestei hotărâri, nu poate avea alte obligații, decât cea decurgând din partajul bunurilor comune, de a dezdăuna pe pârât pentru cota sa parte de proprietate, astfel că instanța de judecată nu poate dispune obligarea sa la plata către reclamantă a sumei datorate pârâtului.
Scopul prezentei acțiuni, astfel cum l-a perceput reclamanta (ca pârâta să efectueze plata sultei către reclamantă), nu se poate realiza în condițiile în care, potrivit art. 673 ind. 10 C.proc.civ., prin hotărârea de partaj, instanța de judecată obligă coproprietarul care a primit bunul în natură la plata către ceilalți coproprietari a sumei datorate cu titlu de sultă, ori reclamanta nu are și nu a avut calitatea de coproprietar al bunului supus partajului. Apelând la prezenta procedură specială, reclamanta putea, fie să solicite atribuirea bunului către debitorul său, pe care să îl urmărească silit, fie, așa cum s-a procedat în speță, să fie atribuit bunul celuilalt coproprietar, iar sulta stabilită să fie executată silit, însă nu din patrimoniul soțului-nedebitor, ci din cel al debitorului. Cu alte cuvinte, cerând atribuirea bunului supus partajului către pârâtă, reclamanta nu poate executa silit decât sulta stabilită, dar ulterior intrării acesteia în patrimoniul pârâtului.
Tribunalul a soluționat cererea de partaj conform voinței părților, dar nu putea, în absența unui temei legal sau contractual între reclamantă și pârâtă, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata către prima a sumei datorate pârâtului, cu titlu de sultă. Procedând de această manieră, tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale în materie, neputându-se constata că a contribuit la o eventuală sustragere a pârâtului de la plată, prin devierea scopului acțiunii de față.
Cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de poprire asiguratorie (nu și sechestru asigurător, cum se indică în prezentul recurs), curtea constată că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 597 coroborate cu cele ale art. 591 C.proc.civ., fiind justă concluzia că, la această instituție juridică, se apelează în situația în care nu există un titlu executoriu, ceea ce nu este cazul în speță. Reclamanta are un titlu executoriu împotriva pârâtului și a demarat procedura executării silite, astfel că nu se justifică interesul actual în a apela la această instituție.
În mod just a fost respinsă și cererea reclamantei de actualizare a sumei datorate de pârâtă pârâtului, întrucât, pe de o parte, aceasta nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de art. 294 alin. 2 C.proc.civ., nefiind vorba de dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, iar, pe de altă parte, acest lucru se poate realiza în condițiile și modalitățile prevăzute de art. 371 ind. 2 C.proc.civ., la solicitarea creditorului.
Cu privire la pretinsa nemotivare a deciziei recurate, respectiv motivarea contradictorie a soluției de respingere a petitelor prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sultei ce o datorează soțului în urma ieșirii din indiviziune, către reclamantă sau instituirea unui sechestru asigurător asupra acestei sume asupra pârâtei P. M., curtea constată că acest motiv nu este întemeiat, față de conținutul deciziei atacate, din care rezultă cu evidență că tribunalul a analizat cererile formulate de reclamantă, fiind înlăturate motivat argumentele de fapt și de drept invocate în susținerea poziției sale procesuale, considerentele deciziei expunând de o manieră coerentă motivele ce au fundamentat soluția. Chiar C.E.D.O., în jurisprudența ocazionată de art. 6 din Convenție, este constantă în a afirma că o motivare satisfăcătoare a hotărârii judecătorești nu presupune pentru instanță obligația de a răspunde individual tuturor afirmațiilor părților, fiind suficient a se grupa argumentele părților pentru a se răspunde tuturor motivelor invocate, obligație îndeplinită de către tribunal în cauză.
Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate coroborate cu prevederile art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
Față de prevederile art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. I. T. S.A. împotriva deciziei civile nr. 628/A/01.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații P. M. și P. M..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. C.R./04.04.2014
Tehnored L.P./04.04.2014
Ex.2
Primă instanță: D. P. – Judecătoria Timișoara
Instanța de apel:D. J., C. P. – Tribunalul T.
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 122/2014. Curtea... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
