Acţiune în constatare. Decizia nr. 110/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 110/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 4846/325/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 110
Ședința publică din 10 martie 2015
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. C. D. împotriva deciziei civile nr. 812 din 29.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții P. D. C., Ammazzaloroso P., Instituția P. – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a Județului T. și Registrul A. Român, prin Registrul A. Român Sibiu, având ca obiect rezoluțiune contract.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamantul recurent B. C. D., av. H. O., lipsă pârâții intimați P. D. C., Ammazzaloroso P., Instituția P. – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a Județului T. și Registrul A. Român, prin Registrul A. Român Sibiu.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului. Reprezentanta reclamantului recurent a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii privind dreptul de retenție, respectiv, să i se acorde reclamantului drept de retenție asupra autoturismului marca AUDI A5 . WAU2228R8AA04482, înmatriculat cu nr._, pana la plata sumei de 28.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr.9576/03.07.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara invocată prin întâmpinare.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale de folosință a pârâtului Registrul A. Român - Sibiu.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamatul B. C. D., în contradictoriu cu pârâții P. D. C., A. P., Instituția prefectului – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor jud. T. și Registrul A. Român prin Registrul A. Român Sibiu.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut în esență că, autoturismul marca Audi Q5, proprietatea numitei P. Ammazzaloroso a făcut obiectul unui contract de vânzare cumpărare încheiat între pârâta P. Ammazzaloroso pe de o parte și pârâtul P. D.-C. pe de altă parte, încheiat la data de 29.12.2011. Actul sub semnătură privată este întocmit pe un formular tipizat, redactat integral în limba română și în conținutul său se menționează tipul autovehiculului, 2967 cmc, nr. de înmatriculare DV 055TD, prețul de 30.000, fără a fi specificată moneda și nici locul încheierii contractului.
La data de 10.01.2012 a fost încheiat un alt contract de vânzare cumpărare sub semnătură privată între reclamantul B. C.-D. și pârâtul P. D.-C. având ca obiect autoturismul marca Audi Q5, nr. de identificare WAUZZZ8R8AA043482, ._, al cărui preț a fost suma de 28.000 euro. Autoturismul era înscris la data încheierii contractului pe numele P. A., cu domiciliul în Italia, fiind înmatriculat pe numele acestei persoane sub nr. DV055TD. La data de 10.01.2012 suma de bani a fost predată de reclamant numitului Orsini Rafaele, această persoană fiind soțul pârâtei P. A., potrivit susținerilor reclamantului. Reclamantul a afirmat că a primit în original documentele autoturismului, însă i s-a înmânat doar o singură cheie de contact.
Autovehiculul marca Audi Q5 a fost prezentat la reprezentanța RAR Sibiu, ocazie cu care s-a întocmit raportul de verificare și i s-a emis Cartea de Identitate a Vehiculului .-_/29.12.2011. Cu acea ocazie s-a realizat interogarea bazei de date a RAR și s-a constatat că până la acea dată nu au fost înscrise incidente referitoare la autoturism. Ulterior, la data de 21.02.2012 reclamantul s-a prezentat la RAR Timișoara și a înmatriculat autoturismul pe numele său sub nr._ .
S-a reținut că la data de 23.04.2012 din oficiu, IPJ T. s-a sesizat cu privire la faptul că reclamantul deține un autoturism marca Audi Q5, cu nr. de înmatriculare_, care a fost reclamat furat în Italia. Prin procesul verbal întocmit de agenții constatatori s-au ridicat documentele autoturismului deținute de reclamant, autoturismul rămânând în detenția acestuia până la finalizarea cauzei. Reclamantul nu a formulat obiecții în legătură cu această procedură.
Din înscrisurile depuse la dosar prin poștă de pârâta P. A. rezultă că aceasta a declarat autorităților italiene furtul autovehiculului la data de 31.10.2011.
La data de 05.05.2012 prin rezoluția dată în dosar nr. 1 D/P/2012 al Parchetului de pe lângă ICCJ- Serviciul Teritorial Pitești s-a dispus ridicarea documentelor în original de la reprezentanța RAR Sibiu în vederea cercetărilor.
Din modul de derularea în timp a tranzacțiilor încheiate între proprietarul italian, intermediarul P. D.-C. respectiv reclamantul, corelat cu momentul declarării furtului autovehiculului și predarea sumei de 28.000 euro de către reclamant unei terțe persoane pentru pârâta P. A., instanța a apreciat că reclamantul nu a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Buna credință se prezumă, iar din probele administrate în cauză rezultă reaua credință a reclamantului la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Reclamantul a precizat că i s-a predat o singură cheie a autoturismului, când în mod normal trebuiau predate ambele, aspect care pentru un cumpărător diligent ar fi determinat suspiciuni. Reclamantul nu s-a edificat asupra motivului nepredării celei de-a doua chei, s-a rezumat doar la achitarea unei sume mai mici decât prețul stabilit inițial. Reclamantul a susținut că a stabilit cu vânzătorul că va achita restul de 2000 euro, după predarea celei de-a doua chei, susținere ce nu a fost dovedită. Apoi, deși se eliberase cartea de identitate a vehiculului de către RAR- Sibiu și se încheiase un contract de vânzare cumpărare între P. A. și P. D.-C., ceea ce presupune că secundul a achitat vânzătoarei prețul de 30.000 (monedă nespecificată), totuși suma de 28.000 euro plătită de reclamant cu titlu de preț nu a fost predată pârâtului P. D.-C. de la care acesta a cumpărat, ci unei terțe persoane, Orsini Rafaele - după spusele reclamantului soțul pârâtei P. A. - aspect care de asemenea a fost acceptat de către reclamant cu ușurință. Pe de altă parte nu poate fi ignorat nici faptul că pârâta P. A., cetățean italian, a semnat un contract de vânzare cumpărare cu pârâtul P. D.-C., formular tipizat în limba română, în conținutul căruia nu se specifică locul încheierii actului. Instanța și-a format convingerea că această pârâtă nu cunoaște limba română din faptul că la dosarul cauzei a depus poștal un set de înscrisuri, toate în limba italiană.
S-a reținut că toate aceste inadvertențe din derularea operațiunilor de vânzare ale autovehiculului conduc la concluzia că reclamantul nu a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ceea ce determină ineficacitatea garanției de evicțiune pe care o invocă în prezenta cauză.
Operațiunile de vânzări succesive ale autoturismului coroborate cu prezența soțului pârâtei P. A. la încheierea contractului dintre P. și B. și predarea prețului de către reclamant în mâna acestuia imprimă concluzia că toate părțile implicate în aceste raporturi juridice au avut cunoștință de starea de fapt reală și prin încheierea acestor contracte au urmărit producerea altor efecte decât cele descrise de reclamant. De altfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâta P. A. nu a figurat ca parte vătămată în dosarul penal nr. 1D/P/2012 a Parchetului de pe lângă ICCJ, acesta fiind despăgubită de o societate de asigurări din Italia, societate ce ar fi solicitat restituirea autoturismului în calitate de parte vătămată (fila 44). Nici reclamantul nu și-a manifestat intenția de a se constitui parte civilă în cadrul dosarului penal.
În ceea ce privește cadrul procesual, astfel cum a fost stabilit de reclamant, instanța a apreciat că în cauză nu poate opera o solidaritate pasivă, atâta vreme cât raportul juridic s-a născut între reclamant și pârâtul P. D.-C., nicidecum cu ceilalți pârâți. În situația obligării pârâtului P. D.-C. la restituirea sumei de 28.000 euro, acesta are posibilitatea de a formula la rândul său o acțiune în regres împotriva vânzătorului inițial.
Având în vedere aceste considerente, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1700 C.civ., pentru a pronunța rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare pentru evicțiune, nu se poate institui un drept de retenție în baza prevederilor art. 2495 C.civ. nefiind admis petitul principal, sens în care a respins în întregime acțiunea civilă precizată ca neîntemeiată.
S-a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împotriva sentinței civile nr. 9576/03.07.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a declarat apel) reclamantul B. C. D., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, respectiv: să se constate dreptul de proprietate asupra autoturismului marca AUDI A5 . WAU2228R8AA04482, înmatriculat cu nr._, ca fiind dobânditor de buna credința; să se dispună rezolutiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu paratul P. D. C. si pe cale de consecința, obligarea pârâților in solidar la plata contravalorii in lei la data plații a sumei de 28.000 Euro, reprezentând prețul achitat pentru autoturism, ținând cont de procesul verbal încheiat cu privire la acest autoturism; acordarea dreptului de retenție asupra autoturismului marca AUDI A5 . WAU2228R8AA04482, înmatriculat cu nr._ pana la plata sumei de mai sus; cu cheltuieli de judecata.
Cu privire la nelegalitatea sentinței atacate a aratat că principalul motiv al respingerii acțiunii este acela ca reclamantul ar fi fost de rea credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu paratul P. D. C., motiv pentru care nu ar beneficia de garanția pentru evicțiune la care are dreptul fiecare cumpărător de la vânzătorul bunului.
In primul rand, pentru rezolutiunea contractului de vânzare cumpărare, art. 1695 Cod civ. nu prevede condiția ca persoana cumpărătorului sa fie de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare. Ceea ce ar putea fi interpretat ca buna credința din partea cumpărătorului ar putea fi condiția stabilita de literatura de specialitate ce constă in necunoașterea cauzei evictiunii de către cumpărător la momentul încheierii contractului.
Fătă de aceste mențiuni, nu numai ca nu avea cunoștința de cauza evictiunii, dar si a fost de buna credința la încheierea acestuia.
In ceea ce privește buna credința, art. 14 din Codul civil face referire la buna credința, arătând astfel ce presupune buna credința.
Al. 2 al aceluiași articol arata ca "buna-credinta se prezuma pana la proba contrara".
Pe cale de consecința, prima instanța trebuia sa arate in mod explicit probele din care ar putea rezulta o răsturnare a prezumției legale privind buna sa credința.
In speța, toate probele de la dosar nu sunt de natura nici de a răsturna prezumția de vinovăție si nici de a stabili ce reclamantul cunoștea cauza evicțiunii.
Astfel, starea de fapt prezentata de prima instanța nu corespunde realității. In primul rând, la data de 10.01.2010 - data la care a cumpărat autoturismul, acesta nu era înscris pe numele paratei A. P. deoarece la data de 29.12.2012 (cu jumătate de luna înainte) fusese întocmita cartea de identitate a autoturismului.
Ca atare, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 10.01.2012 nu avea cum sa aibă cunoștința de cauza evicțiunii (faptul ca este un autoturism furat), cu atât mai mult cu cât la acea data autoturismul fusese deja verificat de către RAR Sibiu prin întocmirea cărții de identitate.
Împrejurarea ca baza de date a acestei instituții se actualizează greoi nu poate duce la o rea credința a sa si cu atât mai puțin la ideea ca ar fi trebuit sa cunosc ca autoturismul ar putea fi furat.
In ceea ce privește primirea unei singure chei, aceasta nu este de natura a duce la reaua sa credința. De observat ca din întregul preț solicitat inițial a reținut suma de 2.000 Euro pentru a putea primi ulterior aceasta cheie. Reclamantul nu este societate de asigurări ca sa pună codiții in ceea ce privește existenta a doua chei. O a doua cheie poate fi foarte ușor pierduta, iar inexistenta ei nu ne poate duce la ideea ca autoturismul este furat (mai ales ca are carte de identitate). Daca vânzătorul ar fi confecționat o a doua cheie autoturismul tot furat ar fi rămas. Astfel, reclamantul apreciază că existenta unei singure chei nu poate fi apreciata ca fiind motiv de suspiciune in ceea ce privește un autoturism care are carte de identitate întocmita in România.
In ceea ce privește nedovedirea acestei împrejurări, s-a solicitat chemarea la interogatoriu a paratului P. D. C..
Predarea prețului către cetățeanul italian Orsini Rafaele nu are nicio influenta asupra legalității contractului, mai ales ca vânzătorul P. D. C. o fost de acord cu aceasta maniera de plata, nesolicitând ulterior prețul autoturismului. Se susține acest lucru cu atât mai mult cu cat vânzătorul o semnat contractul de vânzare cumpărare (instituția delegației fiind pe deplin aplicabila).
In plus, aceasta împrejurare trebuie interpretata in sensul in care a interpretat-o si reclamantul si anume participarea cetățeanului Italian la aceasta tranzacției nu reprezenta decât o garanție asupra faptul ca autoturismul este in regula din toate punctele de vedere, spre deosebire de susținerile instanțe de fond.
În speța nu este in discuție legalitatea contractului încheiat intre parata A. P. si paratul P. D. C., mai ales ca in baza acestui contract a fost constituita cartea de identitate a autoturismului. Ca atare, nementionarea locului de încheiere si faptul ca parata a depus la dosar acte in limba italiana nu pot conduce la ideea ca reclamantul trebuia sa bănuiască faptul ca autoturismul este furat.
Apelantul apreciază că instanța de fond susține ca ar exista inadvertențe in operațiunile încheiate - deși nu arata clar care ar fi aceste si mai ales ce consecințe ar produce aceste asa zise inadvertențe - deoarece a solicitat ca pe langa răspunderea paratului P. D. C. sa răspundă si instituțiile statului implicate in operațiunile de inamtriculare deoarece prin lipsa unor verificări competente acestea au creat imaginea de legalitate in ceea ce privește autoturismul. Se pune întrebarea de ce prima instanta considera operațiunile incheiate de reclamant ca prezentând inadvertențe si nu face niciun fel de referire la lipsa de diligenta in verificările ce cădeau din punct de vedere legal in sarcina celor doua instituții ale statului, parate in cauza.
In drept cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 282 si urm Cod pr. civ. veche, art. 1700, 1701 si urm, art.2.495 si urm. Cod civ., art. 111 Cod pr. civ.
Pârâta intimată Instituția P. - Județul T., pentru Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea caii de atac si pe cale de consecința menținerea in totalitate a dispozițiilor instanței de fond, respectiv Sentința civila nr. 9576/19.06.2013 pronunțata de Judecătoria Timișoara in Dosar nr._, pentru următoarele motive:
Autovehiculul in cauza, achiziționat de către reclamant, a fost reclamat ca fiind furat in Italia, conform procesului verbal din data de 23.04.2012 încheiat de reprezentanții IPJ T.. Declarația de furt din Italia aparține doamnei A. P., cetățean italian, proprietara autovehiculului in discuție.
S-a solicitat a se observa lipsa calității procesual-pasive a instituției. Intre reclamant si parații persoane fizice fiind aplicabile regulile răspunderii civile contractuale, autoritățile statului fiind eventual terți fata de contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre persoane fizice.
Pârâta intimată Regia Autonomă - Registrul A. Român a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, în principal, Regia Autonomă - Registrul A. Român înțelege să invoce: Excepția lipsei capacității de folosință și a capacității de exercițiu a drepturilor procesuale ale Reprezentanței RAR Sibiu, excepție ce se solicită a fi admisă și a se respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Reprezentanța RAR Sibiu ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință și capacitate de exercițiu a drepturilor procesuale.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată cu motivarea că autovehiculul marca Audi Q5, a fost prezentat la Reprezentanța RAR Sibiu, ocazie cu care s-a întocmit Raportul de verificare înregistrat sub nr._ din data de 29.12.2011, când i s-a eliberat Cartea de Identitate a Vehiculului .-_.
A arătat că, cadrul legal în vigoare care reglementează activitatea de eliberare a cărții de identitate vehiculului și de certificare a autenticității vehiculelor rutiere îl reprezintă prevederile O.G. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare și prevederile reglementărilor tehnice R.N.T.R 7 aprobat prin Ordinul M.T.C.T 2132/2005 modificat și completat prin Ordinul M.T.I 1275/22.12.2009. în conformitate cu prevederile art. 12 și 13 din O.G 78/2000 cu modificările și completările ulterioare la data prezentării autovehiculul marca Audi Q5 cu număr de identificare WAUZZZ8R8AA043482, în urma verificărilor specifice a îndeplinit condițiile tehnice pentru a putea fi înmatriculat.
Prin Ordonanța din data de 05.05.2012 pronunțată în Dosarul 1D/P/2012 al Parchetului de pe lângă I.C.C.J-Serviciul Teritorial Pitești s-a dispus ridicarea documentelor în original de la Reprezentanța R.A.R-Sibiu aferente autovehiculului Audi Q5 cu număr de identificare WAUZZZ8R8AA043482, în vederea cercetărilor.
Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că la data înmatriculării autovehiculului sub nr._, S.P.C.R.P.C.I.V a verificat aceeași bază de date la care și R.A.R-R.A are acces, iar la constatarea faptului că nu există nici o interdicție cu privire la autovehiculul cu număr de identificare WAUZZZ8R8AA043482, a efectuat înmatricularea. De menționat că verificarea bazei de date privind furturile de autovehicule înainte de înscrierea datelor privind deținătorii legali ai autovehiculelor în Cartea de Identitate a Vehiculului este dată de legiuitor strict în competența S.P.C.R.P.C.I.V.
Atât timp cât raportul juridic s-a născut între reclamant și P. D.-C., se aplică regulile răspunderii civile contractuale, iar R.A.R-R.A fiind terț față de contractul încheiat între aceștia, nu poate opera solidaritatea pasivă.
În drept, O.G 78/2000, R.N.T.R 7 aprobat prin Ordinul M.T.C.T 2132/2005 cu modificările și completările ulterioare, Regulamentul din 2006 de aplicare a O.U.G 195/2002, Ordinul 1501/2006, art. 308 Cod Procedură Civilă.
Prin decizia civilă nr. 812 din 29.09.2014 pronunțată în dosar nr._, tribunalul T. a admis apelul formulat de apelantul B. C. D. împotriva Sentinței civile nr.9576/03.07.2013 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în Dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații P. D. C., A. P., Instituția P. - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a Județului T. și Registrul A. Român, prin Registrul A. Român Sibiu,
A schimbat în parte Sentința civilă nr.9576/2013 a Judecătoriei Timișoara și a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamant și pârâtul P. D. C. având ca obiect autoturismul marca Audi A5 . WAU 2228R8AA04482 înmatriculat cu nr._ .
A obligat pârâtul P. D. C. să restituie reclamantului prețul în sumă de 28.000 Euro prin echivalent în lei la data plății, a respins celelalte cereri și a obligat intimatul P. D. C. să plătească apelantului cheltuieli de judecată în sumă de 6.105 lei reprezentând taxa de timbru achitată în primă instanță și în apel.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut în esență că în fapt, reclamantul a cumpărat de la pârâtul intimat P. D. C. autoturismul Audi A5 cu nr.de înmatriculare DV-055-TD vânzarea fiind constatată prin înscris sub semnătură privată încheiat la data de 10.01.2012.
După înmatricularea autoturismului în România, proprietarul mașinii l-a declarat ca fiind sustras în mod ilegal în Italia și au fost demarate cercetări penale în acest sens.
Reclamantul a solicitat instanței angajarea răspunderii pentru evicțiune în temeiul art.1700 N.C.C. iar prima instanță a respins cererea reținând că reclamantul nu a fost de bună-credință soluția bazându-se doar pe prezumții simple.
Potrivit art.1695 N.C.C. vânzătorul este obligat de drept să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii provenind de la un terț. În speță reclamantul este tulburat în exercitarea prerogativelor de proprietar ca urmare a revendicării autoturismului de către societatea de asigurări din Italia care s-a subrogat în drepturile proprietarului despăgubit (adresa fila 28 dosar tribunal).
Pentru a fi angajată răspunderea vânzătorului ca urmare a evicțiunii provenind de la un terț se cer îndeplinite trei condiții (art.1695 al.2 N.C.C.) și anume: să fie vorba de o tulburare de drept această tulburare existând atunci când se invocă un raport juridic încheiat între asigurător și proprietarul mașinii furate, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Acestea sunt condițiile care trebuiau analizate de către prima instanță și nu buna-credință a cumpărătorului.
Garanția pentru evicțiune operează de drept în sarcina vânzătorului și vânzătorul are sarcina de a proba cunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător și nu invers.
Reclamantul nu avea obligația de a dovedi buna-credință și nici că nu a cunoscut cauza evicțiunii ci, în lipsa apărărilor vânzătorului, prima instanță trebuia doar să verifice îndeplinirea condițiilor garanției contra evicțiunii prevăzute la art.1695 N.C.C.
Deși garanția pentru evicțiune operează de drept, apelantul a solicitat în apel proba cu interogatoriul intimatului P. și proba testimonială pentru a dovedi că nu a cunoscut cauza evicțiunii.
Din declarația martorului a rezultat că apelantul nu l-a cunoscut pe intimat și pe persoana care l-a însoțit decât în urma întâlnirii în scopul de a achiziționa autoturismul.
Mai mult decât atât, la data încheierii contractului autoturismul fusese verificat la Registrul A. Român după care a fost înmatriculat în România astfel că aceste împrejurări erau suficiente pentru ca judecătorul să tragă concluzia că reclamantul nu a cunoscut despre furtul autoturismului.
Coroborând această probă cu refuzul intimatului de a se prezenta la interogatoriu se poate reține fără dubiu că apelantul nu a cunoscut cauza evicțiunii astfel că pârâtul intimat P. este obligat să restituie prețul primit în temeiul art.1700 N.C.C.
Garanția contra evicțiunii poate fi invocată numai împotriva vânzătorului nu și a unor terțe persoane care nu sunt părți ale raportului juridic obligațional născut din contractul de vânzare-cumpărare prima instanță reținând corect că nu poate opera o solidaritate pasivă în ce privește ceilalți pârâți chemați în judecată.
Dreptul de retenție poate fi invocat de către posesorul bunului afectat la plata unei sume de bani împotriva proprietarului căruia posesorul creditor are obligația de a-i restitui bunul.
În speță însă intimatul P. care are obligația de garanție pentru evicțiune nu este și proprietarul bunului astfel că nu sunt aplicabile prev. art.2495 N.C.C.
Pentru considerentele arătate, în baza art.296 C.proc.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte sentința și a dispus rezoluțiunea contractului și restituirea prețului.
In baza art. 274 C. proc.civ. intimatul căzut în pretenții, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B. C. D., care a solicitat admiterea acestuia și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii privind dreptul de retenție, respectiv, să i se acorde drept de retenție asupra autoturismului marca AUDI A5 . WAU2228R8AA04482, înmatriculat cu nr._ pana la plata sumei de 28.000 euro, cu cheltuieli de judecata.
În motivare, a arătat că decizia atacata cuprinde motive străine de natura pricinii - art. 304 oct. 7 teza a II-a Cod pr. civ., întrucât instanța de apel a motivat respingerea cererii sale cu privire la dreptul de retenție pe ideea că pârâtul P. are dreptul de a-l garanta pentru evicțiune, astfel încât fata de acesta nu se poate institui un drept de retenție asupra bunului în cauza.
Ținând cont de definiția dreptului de retenție și de condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru instituirea acestui drept, apreciază ca motivarea instanței de apel este total străină de natura acestui capăt de cerere.
Menționarea faptului ca art. 2495 NCC nu este aplicabil în speță deoarece paratul P. garantează pentru evicțiune nu are nicio legătură cu făptui că față de acesta nu ar putea să se ceara și un drept de retenție.
În aceeași măsura, si menționarea faptului ca dreptul de retenție nu poate fi solicitat decât împotriva proprietarului bunului respectiv este o motivare care nu mai este de actualitate - în lumina noului cod civil - și astfel este total străină de instituția dreptului de retenție prevăzut de art. 2495 NCC.
Arată că decizia atacata este data cu aplicarea greșita a legii - art. 304 oct 9 Cod or. Civ.
În speță, ca urmare a rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare încheiat de către reclamant cu pârâtul P. C., în temeiul art. 1554 Cod civ. și că urmare a efectului acestei rezoluțiuni (de repunere a pârtilor in situație anterioara), reclamantul are obligația de a restitui pârâtului bunul ce a făcut obiectul contractului - deși nu s-a dispus explicit în hotărârea judecătoreasca.
Textul de lege face referire la "cel care este dator sa restituie un bun", exact situația sa, ca urmare a efectului rezoluțiunii contractului de repunere a părților în situația anterioara, așa cum a arătat. In aceeași măsura, textul de lege se refera la "creditorul care nu își execută obligația sa izvorâta din același raport de drept". In speța, reclamantul a cerut ca acest drept de retenție să se dispună până la îndeplinirea de către paratul P. a restituirii prețului, iar atât restituirea bunului de către pârât cât și restituirea bunului de către reclamant izvorăsc din același raport de drept.
A învederat că literatura de specialitate prevede că pentru instituirea dreptului de retenție, trebuiesc îndeplinite mai multe condiții: creanța retentorului să fie certă, lichidă și exigibilă, în speță, creanța sa este certă, lichidă și exigibilă atâta timp cât prin însăși decizia atacată, pârâtul a fost obligat la restituirea prețului achitat; titularul creanței de restituire a bunului trebuie să coincidă cu debitorul retentorului - în prezent ajungându-se la concluzia că hotărârea fostei instanței supreme este prea excesivă în momentul în care se solicită ca dreptul de retenție să fie invocat împotriva proprietarului exclusiv al bunului, astfel încât condiția identității menționate mai sus este cea care s-a impus in ceea ce privește aceasta instituție.
În speță, pârâtul este cel căruia reclamantul trebuie să îi restituie bunul, acesta fiind în același timp debitorul acestuia în ceea ce privește restituirea prețului, ambele calități rezultând din efectul rezoluțiunii contratului de vânzare cumpărare.
Datoria pe care retentorul o pretinde de la creditorul remiterii sau restituirii să se afle în conexiune cu bunul, deci să existe un debitum cum re iuncium - în speță, datoria deținută de către reclamant reprezintă tocmai prețul bunului, preț pe care pârâtul trebuie să i-l restituie.
Bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenție trebuie să fie un bun corporal mobil sau imobil aflat în stăpânirea retentorului - în speță este vorba de un bun mobil aflat in stăpânirea reclamantului – recurent.
În drept, s-a invocat art. 304 pct.7 si 9 si urm. Cod pr. civ. veche, art. 1554, 1700, 1701 și urm., art.2495 si urm. Cod civ.
Examinând decizia civilă atacată prin prisma motivelor invocate, ale art. 304 Cod pr. civ., față de prevederile art. 299 și urm. Cod pr.civ., ale art. 2495 Cod civil, Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, în ceea ce privește critica cu referire la reținerea de către instanța de apel a unor motive străine de natura pricinii ceea ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod pr. civ., Curtea constată că nu este întemeiată.
Reținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a fi angajată răspunderea vânzătorului ca urmare a evicțiunii provenite de la un terț, respectiv că sunt incidente dispozițiile art. 1695 Cod civil, tribunalul în mod corect a stabilit și faptul că intimatul P. D. C. –are obligația de garanție pentru evicțiune și în consecință va trebui să plătească reclamantului prețul de 28.000 euro.
Cum, odată cu rezoluțiunea contractului cumpărătorul poate cere restituirea prețului, Curtea constată că s-a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1700 Cod civil.
Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 2495 Cod civil, Curtea constată că și sub acest aspect tribunalul a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale, reținând că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză.
Astfel, dispozițiile art. 2495 Cod civil, prevăd că cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l rețină cât timp creditorul nu-și execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept.
Rezultă că dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Pentru a putea fi invocat dreptul de retenție, trebuie să existe o legătură de conexiune între lucru și datoria pe care deținătorul acestuia o pretinde de la creditorul restituirii și un raport juridic obligațional .
Mai mult, el nu poate fi exercitat față de bunurile ce nu sunt proprietatea celor ce sunt debitori.
Cum, în cauză din conținutul adresei emisă de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (fila 44 dosar fond), rezultă că Societatea de Asigurări din Italia, s-a subrogat în drepturile proprietarului despăgubit și cum, intimatul pârât P. D. C. nu este proprietarul bunului, în mod corect s-a reținut de tribunal că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2495 Cod civil.
Față de considerentele arătate, Curtea constată că hotărârea nu cuprinde motive străine de natura pricinii și nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr. civ., astfel că în baza art. 312 Cod pr. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul B. C. D. împotriva deciziei civile nr. 812 din 29.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. C. D. împotriva deciziei civile nr. 812 din 29.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții P. D. C., Ammazzaloroso P., Instituția P. – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor a Județului T. și Registrul A. Român, prin Registrul A. Român Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 10.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./03.04.2015
Tehnored. I.P. 2 ex./06.04.2015
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. D. B., L. V.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. G. D.
| ← Cereri. Decizia nr. 132/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Legea 10/2001. Decizia nr. 41/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
