Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 493/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 493/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 493/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.493
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 22.05.2014
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: A. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva Deciziei civile nr. 59/A/24.01.2014, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului T., în contradictoriu cu reclamanta intimată A. E. și chematul în garanție intimat S. V., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-au prezentat c.j. D. G., pentru recurent și avocat C. A., pentru intimata reclamantă, lipsind chematul în garanție intimat.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei intimate depune la dosar împuternicirea avocațială.
Reprezentanții ambelor părți arată că nu mai au alte cereri de formulat în cauză, situație în care instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 59/A/24.01.2014, Tribunalul T. a respins apelul declarat de apelantul-parat M. A. N. împotriva sentinței civile 7148/12.11.2012, pronunțata de Judecătoria Timisoara în dosarul_, în contradictoriu cu intimata A. E. (in calitate de succesor al intimatului-reclamant A. G.) si cu intimatul-chemat în garanție S. A.-V.. A fost respinsă de asemenea cererea apelantului privind obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecata în apel.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul T. a reținut că prin sentința civilă nr. 7148/12.11.2012, pronunțată in dosarul_ Judecătoria Timișoara a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte cererea formulată de A. G. în contradictoriu cu pârâtul M. Apărării Naționale, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 lei, cu titlu de despăgubiri si a respins în rest acțiunea. Prin aceeași hotarare a fost admisa cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. si a fost obligat chematul în garanței la plata către pârât a sumei de 60.000 lei.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocat de pârât prin întâmpinare, ca potrivit art. 8 din decretul 167 din 1958 privind prescripția extinctivă prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrucât în cauză există o condamnare penală, potrivit art. 22 alin. 1 din codul de procedură penală hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Având în vedere acest text de lege, momentul cunoașterii persoanei care răspunde de faptă este momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare întrucât până la acel moment, atât învinuiții cât și inculpații beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Astfel, data la care începe să curgă termenul de prescripție de trei ani este 15.10.2008, cânt prin decizia penală nr. 558/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost stabilite în mod definitiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Deoarece din 15.10.2008 și până în data de 14.10 2011, când a fost formulată acțiunea nu se împlinise termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din decretul 167 din 1958, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea, invocată de pârât prin întâmpinare.
Analizând probele administrate în cauză, instanța a constatat următoare situație de fapt:
Prin sentința penală nr. 250/03.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 558/2008 a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. si Chitac M. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav si pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că activitatea desfășurată de inculpați în cadrul comandamentelor din care au făcut parte, constituite la Timișoara în seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora în organizarea și coordonarea întregii activități de reprimare a demonstranților, prin dispunerea de masuri menite să aducă la îndeplinire ordinul de deschidere a focului și exercitarea controlului asupra executării acestora se înscrie în acțiunea complexă de ucidere și respectiv de rănire a victimelor, printre care și A. M., împușcată mortal in data de 17 decembrie 1989 in zona Piața Operei din Timișoara. În sentință s-a mai reținut că la data săvârșirii infracțiunilor inculpatul S. V. A. era prim locțiitor al ministrului apărării naționale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei București (f. 7-10, 18-99).
Din înscrisurile depuse la filele 3-6 ale dosarului a rezultat ca reclamanul este tatăl defunctei A. M., declarat erou-martir al Revoluției Romane din decembrie 1989.
Conform art. 998-999 cod civil orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci și de acela ce a cauzat neglijența sau imprudența sa.
Art. 1000 al. 1 Cod civil prevede ca „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit al. 3 al aceluiași articol „stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța a constatat că în speța sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a chematului in garanție S. V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita săvârșita de acesta (infracțiunea de omor a fiicei reclamantului), vinovăția acestuia sub forma intenției, prejudiciul cert produs reclamantului prin uciderea fiicei acestuia, precum și raportul de cauzalitate între fapta ilicită a chematului în garanție și prejudiciu.
În același timp, deoarece la momentul săvârșirii faptei exista un raportul de prepușenie între pârâtul M. Apărării Naționale și cei 2 inculpați autori ai infracțiunii de omor, fără a se dovedi depășirea de către aceștia a limitelor funcțiilor încredințate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de răspundere, instanța a retinut ca in cauza sunt îndeplinite si condițiile angajării răspunderii civile a pârâtului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform art. 1000 alin. 3 Cod civil.
Ca principiu in materia răspunderii civile delictuale se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită (damnum emergens si lucrum cesans).
Uciderea fiicei reclamantului de către armata, ca urmare a unor manifestații pașnice, a fost de natură sa-i provoace acesteia o suferință psihica de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constând în atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viața de familie normală, cu afecțiunea și sprijinul reciproc pe care le implică o căsnicie, actul de agresiune suferit schimbând in mod dramatic viața reclamantului.
Reclamantului i-a fost eliberat certificatul .-A, nr._ pentru confirmarea titlului de erou-martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat pentru fiica sa, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Romane din decembrie 1989 nr. 341/2004, ceea ce valorează în sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, statul, ca reprezentant al societății, exprimând gratitudinea și respectul cuvenit participanților la evenimentele din 1989 si urmașilor eroilor martiri.
În același timp, așa cum s-a arătat prin întâmpinare, tot in baza legilor de recunoștință față de eroii-martiri reclamantul a beneficiat si de o . scutiri și beneficii materiale suportate din bugetul statului.
Cu toate acestea, instanța a apreciat că reparațiile materiale și morale de care a beneficiat reclamantul nu au acoperit integral prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a uciderii fiicei lui si, întrucât nu se poate apela la probe materiale pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, a considerat ca suma de 60.000 lei reprezintă o compensație justă, echitabila si totalmente rezonabila raportat la suferințele morale cauzate reclamantei, reparația pecuniara fiind menită să aline în parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale și să aducă satisfacție persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Având în vedere considerentele arătate anterior, în baza dispozițiilor art. 998-999 raportate la art. 1000 al. 3 Cod Civil. instanța a admis in parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 60.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite ca urmare a faptei ilicite comise de către prepușii lui (damnum emergens), a respins în rest daunele morale pretinse de către reclamant ca nefiind justificate raportat la atingerea concreta adusa drepturilor sale personale nepatrimoniale.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a răspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicită și prejudiciul cauzat cu vinovăție de către chematul în garanție S. V. și de inculpatul Chitac M., ținuți să răspundă solidar conform art. 1003 Cod civil., in baza art. 60 si 63 Cod procedură civilă raportat la art. 1052 si 1053 cod civil instanța a admis cererea de chemare in garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. și a obligat chematul în garanție la plata către pârât a sumei de 60.000 lei, la care pârâtul a fost obligat către reclamantă pentru chematul în garanție.
Potrivit art. 274 din codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții a fost obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Întrucât reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, instanța a respins cererea acestuia pentru obligarea pârâtului la plata acestor cheltuieli.
Împotriva hotărârii a declarat apel pârâtul apelant M. Apărării Naționale, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, în subsidiar pe fond, ca inadmisibilă și neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului, paratul apelant a aratat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar motivele pe care se sprijină această soluție sunt greșite.
Astfel, a reținut că în conformitate cu dispozițiile cirt.22 alin.1 C.proc.pen. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia rezultând, deci, că momentul cunoașterii persoanei care răspunde pentru fapta delictuală este cel la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă, în cazul lor - 15.10.2008, întrucât până la acel moment, atât învinuiții cât și condamnații beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Raționamentul instanței de fond este greșit, în primul rând, începutul termenului de prescripție pentru formularea acțiunii în pretenții, consacrat de art.8 din Decretul nr. 167/1958, este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, legea stabilind două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
În cauza de față. momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală. In cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască. Din acel moment, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art. 13, 14 și 16 din D.167/ 1958 -norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă.
Mai mult, procesul penal suspendă cauza civilă, dar nu și termenul de prescripție al acesteia, ci numai acțiunea civilă începută înăuntrul acestui termen.
In al doilea rând, deși raționamentul instanței potrivit căruia termenul de prescripție ar curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși printr-o hotărâre penală definitivă este greșit, chiar admițându-l, dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii chiar și în această situație. Cauza penală în care au fost judecați și condamnați cei doi prepuși este o cauză a cărei complexitate se răsfrânge, privită din această perspectivă, și asupra termenului de prescripție.
Date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000.
Decizia penală nr.8/2000 pronunțată atunci a fost desființată patru ani mai târziu și în tot acest timp nu s-a făcut niciun demers judiciar de către recurent pentru recunoașterea dreptului său. De altfel, este absurd să se susțină că autorii faptei ilicite nu au fost cunoscuți din moment ce, în dosarul penal finalizat cu sentința nr.9/1999 a fost despăgubită în calitate de parte civilă, de către aceleași persoane necunoscute, mama reclamantului.
În acest sens, a arătat că după judecarea și condamnarea generalilor în rezervă S. V. și C. M. – Sentinta Penala Nr.9/1999 pronunțată în dosarul penal nr.2955/1998, definitivă prin Decizia penala nr.8/25.02.2000 - dos.55/1999 al CSJ, ÎCCJ a admis la 22 martie 2004 recursul în anulare promovat de procurorul general, a casat Sentinta penala nr.9 și a trimis cauza pentru rejudecare.
Deși procesul penal s-a finalizat în anul 2008 prin pronunțarea deciziei penale nr.558/15.10.2008, problema necunoașterii autorilor faptei ilicite și. mai ales a persoanei responsabile civilmente nu a existat niciodată. Motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale (instanța de recurs a reținut în decizia penală nr.558/2008: .”...constată următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința penală nr.250 din 3 aprilie 2007... în rejudecarea parțială pe fond a laturii penale -după casare in recurs în anulare..."); nici prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei.
Sentința Judecătoriei Timișoara prin care s-a admis în parte acțiunea este netemeinică si nelegală din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite. Hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză însă, condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat recurentului în calitate de urmaș, în condițiile Legii recunoștiinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr.341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit, menită să aline suferința de durată. Compensarea nu s-a limitat la aceasta, statul a înțeles să vină în sprijinul participanților la evenimentele din 1989 respectiv, urmașilor eroilor martiri, fiind notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară -despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și, mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
Instanța a considerat că suma stabilită prin hotărâre drept despăgubire reprezintă o compensație justă, echitabilă și totalmente rezonabilă raportat la suferințele morale cauzate, dar hotărârea este nelegală și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
In opinia paratului apelant, cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate -consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei dar, în cazul lor, și compensărilor acordat. în alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, deja acoperit. S-a speculat doar, în mod repetat, un eveniment nefericit pentru a deveni o sursă ușoară de venit, acțiunea desprinzându-se de cauza inițială - suferința fizică și psihică pentru că, despăgubirea bănească oricât de mare este nu poate stinge durerea și nici nu realizează o reparație in sensul restabilirii situației anterioare.
În drept, apelantul parat si-a intemeiat apelul pe D. nr. 167/1958, art.998-1000 C.civ., art. 282 și urm. C.proc.civ. și celelelte dispoziții legale invocate.
Intimatul-reclamant A. G. a formulat intampinare, solicitand respingerea apelului ca nefondat si menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinica si legala.
In apel nu au fost solicitate si administrate probe noi.
Prin decizia civila 199/A/15.03.2013 pronuntata in dosarul nr._ Tribunalul Timis a admis apelul, a schimbat în tot hotărârea apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. G. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale, a respins cererea de chemare în garanție si a respins cererea apelantului privind obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamantul.
Prin decizia civila nr. 1283/10.10.2013 pronuntata in dosarul nr._ Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată și a trimis cauza la Tribunalul T., pentru rejudecarea apelului pe fond, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea de Apel Timisoara a retinut ca, potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, prescriptia dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea.
Curtea a constatat că data la care reclamantul a cunoscut persoana care răspunde de paguba pricinuită, este data de 15.10.2008, când a fost pronunțată decizia 558/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit in mod definitiv existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia, data pronunțării deciziei penale 558/15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului la acțiune, acesta fiind momentul condamnării definitive, cum corect a reținut de altfel și judecătoria în primă instanță.
Prin urmare, Curtea a constatat că tribunalul, reținând greșit prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, care a înregistrat acțiunea introductivă la data de 14.10.2011, a omis să cerceteze apelul prim prisma chestiunilor de fond ale litigiului, ceea ce atrage incidența disp.art.312 alin.5 C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 alin.5 C.pr.civ. rap. la art.304 pct.9 și pct.5 C.pr.civ., a admis recursul declarat de reclamantul A. G. împotriva deciziei civile nr.199/15.03.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de M. Apărării Naționale, pe fondul chestiunilor litigioase, la Tribunalul T..
Cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Timis sub nr._, la data de 27.11.2013.
Cu prilejul rejudecarii apelului nu au fost solicitate si administrate probe noi.
Deliberand asupra apelului, atat prin prisma motivelor invocate, cat si din perspectiva art. 295 C.pr.civ. si a dispozitiilor instantei de casare, obligatorii conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul a apreciat ca acesta este nefondat.
Prin decizia civila 1283/10.10.2013, Curtea de Apel Timisoara a transat problematica prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, cu putere de lucru judecat, ca dreptul reclamantului la actiune nu era prescris la momentul depunerii cererii de chemare in judecata. Aceste statuari, fiind obligatorii pentru instanta de trimitere conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul nu va mai analiza motivul de apel vizand exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Cat priveste al doilea motiv de apel invocat, acesta vizeaza neintrunirea conditiilor raspunderii civile delictuale, apelantul apreciind ca nu sunt realizate conditia prejudiciului cert si cea a prejudiciului neacoperit.
Tribunalul a apreciat insa ca sustinerile apelantului sub acest aspect sunt nefondate.
Contrar sustinerilor apelantului, tribunalul opineaza ca prejudiciul moral suferit de reclamant este cert sub aspectul existentei sale si consta in stresul si trauma cauzata prin impuscarea mortala a fiicei sale sau ., in timp ce demonstra pasnic pentru recunoasterea unor drepturi si libertati fundamentale, negate de regimul comunist. Suferinta reclamantului este amplificata si de faptul ca fiica sa, fiind una dintre victimele incinerate la Crematoriul Bucuresti, nu exista un loc in care sa-i fi fost inhumate ramasitele pamantesti.
Suferinta psihica de durata produsa reclamantului este evidenta, prejudiciul moral constand in vatamarea dreptul sau la o viata de familie normala, cu afectiunea si sprijinul reciproc pe care le implica legatura tata-fiica. Uciderea fiicei reclamantului a schimbat in mod dramatic viata acestuia.
Cat priveste intinderea prejudiciului (care constituie o a doua componenta a caracterului cert), suma de_ lei acordata de prima instanta este dreapta si rezonabila fata de vatamarea produsa reclamantului, prin raportare si la celelalte beneficii patrimoniale conferite prin Legea 341/2004.
Sub aspectul intinderii prejudiciului moral, acesta nu presupune probe materiale (spre deosebire de prejudiciul patrimonial), ci trebuie stabilit de catre instanta raportat la circumstantele cauzei.
Referitor la pretinsa acoperire anterioara a prejudiciului suferit de reclamant prin drepturile conferite de Legea 341/2004, tribunalul retine ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor care au suferit astfel de prejudicii de pe urma Revolutiei Romane din 1989 este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestor reparatii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legile reparatorii adoptate precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, Statul R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Astfel, drepturile patrimoniale si facilitatile financiare conferite in baza Legii 341/2004 nu au o natura distincta de sumele care pot fi acordate in baza art. 998-999 Cod civil, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei vatamati ca urmare a Revolutiei Romane din 1989.
Cat timp insa Legea 341/2004 are o sfera larga de aplicare sub aspectul persoanelor indrituite la despagubiri, vizand atat persoanele care au pierdut un membru al familiei, cat si cele ranite sau care au participat la Revolutie fara a suferi vreo pierdere sau fara a ramane cu sechele in urma ranilor prin impuscare, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar acordate pot fi complinite in functie de situatia particulara a fiecarei persoane prejudiciate, în raport cu suferința resimțită de aceasta.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat ca suma acordata de prima instanta constituie o reparatie justa a prejudiciului material suferit de reclamant, individualizarea sumei acordate fiind facuta in functie de circumstantele concrete ale spetei, iar nu la modul general, astfel cum au fost reglementate aceste despagubiri prin Legea 341/2004.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ. tribunalul a respins apelul ca nefondat, constatand totodata ca asupra modului de solutionare a cererii de chemare in garantie nu a fost declarat apel.
In baza art. 274 al. 1 C.pr.civ. tribunalul a respins cererea apelantului, aflat in culpa procesuala, privind acordarea cheltuielilor de judecata.
Împotriva Deciziei civile nr. 59/A/24.01.2014 pronunțată de Tribunalul T. a declarat recurs pârâtul M. Apărării Naționale solicitând admiterea recursului pentru motivul prevăzut la art.304 pct.9 din codul de procedură civilă și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului pârâtului și schimbării hotărârii instanței de fond cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită.
În motivare recurentul pârât a arătat că în mod greșit a fost respins apelul deoarece condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana prepușilor MApN nu sunt îndeplinite, iar repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă penală este condiționat de îndeplinirea cumulativă a acestor condiții. Instanțele de fond nu au analizat îndeplinirea acestora, preocupându-se numai de aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate.
În primul rând nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral suferit de reclamantă. În speță trebuie dovedită legătura imediată, concret și direct generatoare de prejudiciu dintre fapta concretă a unui militar din forțele armate coordonate de pârâți și rănirea victimei, cu excluderea altor categorii de participanți.
În al doilea rând, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenței prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
Prejudiciul moral nu este dovedit. În opinia recurentului pârât, cuantificarea prejudiciului moral potrivit criteriilor arătate - consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială - nu numai că este subordonată unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei dar, în cazul nostru, și compensărilor acordate. În alte condiții, orice sumă de bani primită sau orice alt avantaj material nu face decât să crească patrimoniul părții vătămate care nu a fost cu nimic diminuat, fără a avea legătură cu prejudiciul moral, inexistent sau minim și deja acoperit.
Certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantei în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr. 341/2004, valorează prin sine o compensare și reparație morală a „prejudiciului" suferit.
Pe lângă aceasta, este notoriu că drepturile materiale acordate în temeiul aceluiași act normativ și a celui ce i-a precedat (în special de natură financiară - despăgubiri, indemnizații, alte drepturi...) sunt substanțiale și. mai mult, provin din aceeași sursă - bugetul de stat.
În subsidiar, se arată că nu s-a făcut o apreciere justă a prejudiciului real suferit, nerealizându-se o corelare a despăgubirii foarte mai acordate cu nivelul despăgubirilor din procesul penal.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 299 și urm. C.proc.civ., art.998-999 c.civ.s și celelalte dispoziții legale invocate.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel constată următoarele:
Primul motiv de recurs invocat de pârât se referă la faptul neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepușilor Ministerului Apărării Naționale.
Condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: fapta ilicita, vinovăția, prejudiciul cert si nereparat produs reclamantului prin uciderea fiicei sale si raportul de cauzalitate intre fapta ilicita a si prejudiciul cauzat.
Curtea constată că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia în conformitate cu dispoz. art.22 alin.1 C.pr.pen. Prin Decizia civilă nr.558 din 15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că cei doi prepuși ai pârâtului, C. M. și S. V. A., sunt vinovați de săvârșirea faptelor care au dus la pierderea de vieți omenești în timpul revoluției din 1989, iar pârâtul din prezentul litigiu este parte responsabilă civilmente.
Din mențiunile adeverinței nr.1013 din 24.03.2003 eliberată de IML Timișoara și adeverinței din 24.03.2003 eliberată de M. Public – P. M. Timișoara, rezultă că fiica reclamantului A. G., A. M., a decedat la data de 17.12.1989 prin împușcare, eveniment ce s-a produs în timpul revoluției (f.4 din dosarul judecătoriei din primul ciclu procesual). De asemenea, la fila 3 din același dosar se află depus în copie certificată pentru conformitate cu originalul certificatul eliberat reclamantului privind atestarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 pentru fiica acestuia în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr. 341/2004. Așadar, din cele mai sus arătate rezultă că fiica reclamantului a decedat în evenimentele din decembrie 1898 prin împușcare, pentru faptele petrecute în acest context fiind vinovați cei doi prepuși ai pârâtului, conform hotărârii judecătorești definitive menționate mai sus. Este evident că prin moartea fiicei sale în aceste condiții reclamantul a suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că în mod corect instanțele de fond au reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepușilor Ministerului Apărării Naționale.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârât, referitor la neîndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit, nu este fondat.
Astfel, faptul că prejudiciul moral, fiind nepatrimonial, este dificil de cuantificat nu echivalează cu lipsa unui prejudiciu cert. Este evident că reclamantul, în calitate de tată al persoanei ucise cu prilejul reprimării demonstrațiilor din decembrie 1989, a suferit un prejudiciu moral ca urmare a pierderii fiicei sale. Cuantificarea acestui prejudiciu la o sumă concretă ține de aprecierea probelor de către instanțele de fond și nu poate fi criticată în recurs care are în vedere numai aspectele de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel. Deși a invocat dispoz. art.304 pct.9 C.pr.civ., recurentul nu a menționat care este textul de lege aplicat greșit sau încălcat de instanțele de fond la stabilirea despăgubirii, formulând de fapt critici de netemeinicie. Stabilirea în concret a cuantumului despăgubirii pe baza unor criterii legale reprezintă rezultatul unor elemente de fapt deduse din aprecierea probatoriului administrat de instanțele de fond și care scapă controlului de legalitate, în condițiile reglementate de art. 304 C.proc.civ., iar criticile în contra acesteia sunt critici de netemeinicie, care însă nu mai constituie motiv de recurs după . O.U.G. nr. 138/2000, dată la care a fost abrogat pct. 11 al art. 304 C.proc.civ. Recurentul pârât nu a invocat utilizarea de către instanțele de fond a unor criterii care nu sunt prevăzute de lege sau care încalcă legea, ci doar a adus critici sumei stabilite în concret în cauza dedusă judecății invocând faptul că ar fi prea mare pentru compensarea prejudiciului produs. De asemenea, din probele cauzei nu se poate reține, așa cum a invocat pârâtul, că acest prejudiciu moral a fost acoperit de către pârât în calitate de comitent sau de persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite, deoarece stabilirea sumei concrete (determinarea cuantumului acesteia fiind necesară pentru a afla dacă a fost acoperit sau nu) este atributul exclusiv al instanțelor de fond (prima instanță și instanța de apel), iar acestea au avut în vedere prejudiciul reclamantului la momentul pronunțării soluției.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea de apel va respinge recursul formulate Deciziei civile nr.59/A din 24.01.2014 a Tribunalului T..
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Curtea nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul pârât M. Apărării Naționale în contradictoriu cu intimata reclamantă A. E. (în calitate de succesoare a defunctului reclamant A. G.) și intimatul chemat în garanție S. V. A. împotriva Deciziei civile nr.59/A din 24.01.2014 a Tribunalului T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 mai 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
A. B.
RED: A.M.N./ 28 mai 2014
TEHNORED: A.B./ 2 ex./SM
Prima instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător – C. Ș. D.
Instanța de apel: Tribunalul T.
Judecători: M. R./A. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 483/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 491/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
