Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 386/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 386/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 386/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 386
Ședința publică din 15 aprilie 2014
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul V. R. împotriva sentinței civile nr. 2792/PI/10.12.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul personal, lipsă intimatul.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. V. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că reclamantul a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 15.04.2014, cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reclamantul semnează cererea de recurs, astfel cum instanța a dispus la termenul anterior, și arată că nu dorește amânarea cauzei pentru a fi prezent avocatul care a redactat cererea de recurs, ci înțelege să susțină personal această cerere, astfel cum a fost redactată.
Instanța pune în discuția părților normele procesuale aplicabile speței, raportat la data declanșării litigiului, precum și disp. art. 24 NCPC, art. 3 din Legea nr. 76/2012.
Reclamantul arată că menține temeiul de drept invocat de reprezentantul său în susținerea cererii și prevăzut de noul Cod proc.civ.
Reprezentanta Parchetului arată că, potrivit art. 24 noul Cod proc.civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ., or, prezentul litigiu a fost inițiat anterior intrării în vigoare a noului Cod proc.civ., motiv pentru care se aplică dispozițiile vechiului Cod proc.civ.
Instanța, raportat la data declarării prezentului litigiu, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din noul Cod proc.civ., coroborate cu alin. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, apreciază că normele procesuale aplicabile acestui litigiu sunt cele ale vechii proceduri, urmând a analiza pricina conform dispozițiilor acesteia.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamantul V. R. solicită admiterea recursului, conform cererii introduse de reprezentantul său.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, în baza art. 312 Cod proc.civ., ca nefondat.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la T. T. sub nr. dosar_, reclamantul V. R. a solicitat, în temeiul disp. art. 5 pct. 1 lit. b din Legea 221/2009, obligarea Statului Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Finanțelor P. T., la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, în sumă de 100.000 Euro, echivalent în lei, cu titlu de daune materiale.
În motivare, a arătat că, în conformitate cu hotărârea emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, se atestă că în perioada 18.06._55, reclamantul, împreună cu Velcsov Agata (străbunică), V. Rocuș (bunic), V. A. (bunică), V. F. (tată), V. E. A.-M. (mamă) și V. Rocuș (frate), au fost supuși din motive politice unor măsuri administrative abuzive, respectiv a avut domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești Noi - Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița, măsură dispusă prin Decizia 200/1951 a fostului Minister al Afacerilor Interne. Această măsură a domiciliului obligatoriu la care a fost supus împreună cu familia sa se încadrează în cerințele disp. art. 4 pct. 2 din Lega 221/2009, coroborat cu art. 3 din OUG 214/1999.
La data deportării le-au fost confiscate, ca efect al măsurii administrative, toate bunurile aflate în gospodăria noastră din localitatea Beșenova V. (actualmente Dudeștii Vechi), jud. T., utilajele agricole, animalele, precum și întreaga producție agricolă pentru suprafața de 16 ha teren arabil, ce urma a fi recoltată.
Din conținutul dosarului întocmit de către fostul Minister al Afacerilor Interne, eliberat de CNSAS - Direcția Arhivă - Popești Leordeni, la data de 16.08.2010, respectiv documentul intitulat Chestionar, rubrica starea materială în trecut, rezultă faptul că în momentul deportării familiei reclamantului i-au fost confiscate cel puțin următoarele bunuri: o casă de locuit, 32 lanți teren arabil, 4 cai, 1 căruță, 1 vacă, 5 oi, precum și inventarul agricol complet, bunuri ce se aflau în gospodăria din localitatea Beșenova V. (actualmente Dudeștii Vechi), jud. T..
În drept, s-au invocat prevederile art. 5 pct. 1 lit. b Legii 221/2009.
P. sentința civilă nr. 2792/PI/10.12.2013 pronunțată în dosarul cu același număr, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantul V. R. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., prin D.G.F.P T., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
T. a constatat că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportat împreună cu familia sa, în perioada 18.06._55, în localitatea Fetești Noi - Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița, dovedindu-și calitatea prin actele depuse în probațiune.
Prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr. 3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Având în vedere această decizie în interesul legii, obligatorie potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. (4) din codul de procedură civilă și constatând că bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant, sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (bunurile aflate în gospodărie la data deportării și întreaga producție agricolă ce urma a fi recoltată), fie bunuri imobile prin destinație (utilajele agricole), care intră în sfera de reglementare a acestei legi, dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu sunt aplicabile în cauză.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul V. R., solicitând casarea sentinței civile recurate și pe fondul cauzei, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, în baza dispozițiilor din Legea nr. 221/2009, având în vedere dispozițiile art. 488 alin. 1pct. 8 NCPC.
În motivare, reclamantul a reluat starea de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, cu privire la măsura cu caracter politic dispusă împotriva sa și a familiei sale, precum și efectele produse de această deportare în viața familiei.
Consideră că termenul de prescripție pentru prezenta acțiune civilă nu începe să curgă la data de 01.01.1990, potrivit dreptului comun [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2517 C. civ.], ci de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, care a procedat la repunerea în termen a persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru bunurile confiscate.
Din interpretarea textului legal de mai sus, rezultă că nu au fost vizate doar bunurile imobile (prevăzute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005), ci si bunurile mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, cu condiția să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri, aspect pe care instanța de fond nu l-a luat în considerare. Solicită să se aibă în vedere că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege pot solicita instanței în termen de 3 ani de la . prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Din economia textului mai sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative", cum este cazul celor din speța prezentă. Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare, problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, problema acordării despăgubirilor prezintă dificultăți, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat s-a realizat de cele mai multe ori, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, apreciază că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterea pe care legiuitorul o face la prevederile Legii nr. 10/2001 nu confirmă susținerile instanței de fond, deoarece, chiar dacă sfera de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se suprapune cu cea circumscrisă de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în privința imobilelor preluate prin hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică ori fără titlu - art. 2 lit. b), f) și i), prin Legea nr. 221/2009 s-a urmărit repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic și prin măsurile administrative cu caracter politic din perioada respectivă, inclusiv prin „confiscarea bunurilor" operată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora. Or, preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai bunuri imobile, iar dacă legiuitorul ar fi intenționat limitarea acordării despăgubirilor doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, exigență prevăzută de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, pentru a se înlătura orice echivoc în privința sferei de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b). Pe cale de consecință, câtă vreme legiuitorul nu a făcut distincție între diferitele categorii de bunuri supuse confiscării (imobile și mobile), referindu-se în mod generic la „bunuri confiscate", nici instanța nu poate să facă această distincție. Mai mult decât atât, interpretarea restrictivă mai sus analizată ar duce la infirmarea finalității urmărite de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire în raport de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, fiind îndreptățit la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral și cel material, produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Totodată, nu trebuie să fie făcută o discriminare între cetățeni, prin aceea că prin mai multe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile obținute în temeiul Legii nr. 221/2009 au fost admise cererile de chemare în judecată similare cu acțiunea sa.
Instanța de fond, în mod greșit, a reținut că trebuia făcută o cerere de repunere pe rol, atât timp cât cererea a fost înregistrată înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 221/2009.
Solicită să se aibă în vedere faptul că procedura de citare cu dânsul nu a fost îndeplinită în data de 18.06.2013 și 10.12.2013.
In drept, au fost invocate dispozițiile din art. 483, art. 485-488, art. 498, art. 492 din Noul Cod de Procedură Civilă, dispozițiile din Legea nr. 221/2009.
În cauză, intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de D.G.F.P. T., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat a recursului, și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă (aplicabil în cauză, potrivit argumenteleor expuse în pracicaua prezentei decizii), sub toate aspectele și pe baza tuturor probelor de la dosar, curtea constată că prezentul recurs este nefondat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 6/15.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, față de prevederile art. 330 ind. 7 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Curtea reține că acțiunea civilă de față are ca obiect exclusiv cererea de reparare a prejudiciului material decurgând din măsura administrativă cu caracter politic aplicată împotriva reclamantului și a familiei sale.
Urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar puteau fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a reținut prima instanță, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate, rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate, fiind corectă concluzia primei instanțe.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea producției agricole neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.
În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamant poartă asupra bunurilor mobile și animalelor rămase în locuința și gospodăria din care a fost deportată împreună cu membrii familiei sale de origine, a contravalorii culturilor agricole neculese, urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
De asemenea, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru bunurile ce se încadrează în categoria enumerată limitativ de art. 6 din Legea nr. 10/2001, curtea constată că este justă reținerea tribunalului în sensul că acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005. Or, în speță, nu s-a dovedit depunerea în termen a acestor notificări.
Curtea constată că majoritatea criticilor recurentului vizează argumentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii menționată anterior, considerând că interpretarea dată prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 este eronată, critici ce nu pot fi reținute, ca întemeiate, de către instanța de recurs, față de caracterul definitiv și obligatoriu al acestei decizii pentru instanțele de judecată învestite cu soluționarea pricinilor în care se invocă acest text de lege.
Nu se poate reține nici existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât interpretarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind obligatorie în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
Cu privire la data de începere a curgerii termenului de prescripție pentru prezenta acțiune civilă, curtea constată că recurentul este în eroare. Soluția primei instanțe nu a fost fundamentată pe incidența acestei instituții juridice, ci pe faptul că unele bunuri nu se încadrează în prevederile legii speciale reparatorii invocate ca și temei al acțiunii (Legea nr. 221/2009), iar pentru cele ce s-ar fi încadrat, reclamantul nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, soluție ce este în acord cu interpretarea obligatorie a disp. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 prezentată anterior. Este corectă concluzia primei instanțe în sensul că reclamantul trebuia, în situația bunurilor imobile prin natură sau destinație, să formuleze notificare în termenul prevăzut de legile speciale, iar, prin adoptarea Legii nr. 221/2009 nu s-a urmărit repunerea în termenul de formulare a notificării, termen pe care reclamantul l-a pierdut.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de formulare a notificării cerute de Legea nr. 10/2001 sau nr. 247/2005.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul legii nr. 18/1991, sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară.
Cu privire la pretinsa lipsă de procedură de citare cu reclamantul pentru termenele de judecată din data de 18.06.2013 și 10.12.2013, curtea constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat, față de faptul că reclamantul a fost reprezentat de către avocatul său la două termene de judecată anterioare, respectiv la data de 02.04.2013 și 14.05.2013 (filele 64 și 68), având, deci termenul în cunoștință pentru toate termenele de judecată ulterioare, potrivit art. 153 alin. 1 C.proc.civ., iar în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de alin. 2 al aceluiași text de lege, pentru cazurile ce ar fi impus recitarea reclamantului.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., Instanța nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul V. R. împotriva sentinței civile nr. 2792/PI/10.12.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de D.G.F.P. T..
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, Pentru JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L., D. C.
aflată în CO, semnează
Doamna Președinte a CAT,
L. B.
GREFIER,
L. P.
Red. R.C./17.04.2014
Tehnored L.P./22.04.2014
Ex.2
Primă instanță: C. P. – T. T.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 330/2014. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1287/2014. Curtea... → |
|---|
