Expropriere. Decizia nr. 1343/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1343/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 1343/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂOPERATOR 2928
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1343
Ședința publică din data de 17 Octombrie 2013
PREȘEDINTE :M. G.
JUDECĂTOR :C. P.
JUDECĂTOR :A.-M. N.
GREFIER :M. S. L.
Pe rol se află judecarea recursului formulat de reclamanta -recurentă Krunczi R. în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, împotriva Sentinței civile nr. 3452 din 19 decembrie 2012 a Tribunalului A., având ca obiect expropriere.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă doamna avocat O. G. în reprezentarea reclamantei lipsă și domnul avocat G. D. în reprezentarea pârâtului –intimat.
Din partea Ministerului Public –P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a participat la dezbateri doamna procuror D. C. L..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța a pus în discuție cererea de repunere pe rol a cauzei.
Reprezentanta reclamantei- recurente a solicitat instanței admiterea cererii de repunere pe rol a cauzei și pe cale de consecință, continuarea judecății recursului.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat admiterea cererii de repunere pe rol a cauzei.
Având în vedere motivele suspendării pricinii precum și motivele cererii de repunere pe rol a cauzei, Curtea admite cererea și repune cauza pe rol .
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia,.
Reprezentanta reclamantei- recurente a solicitat admiterea recursului, casarea hotărării recurate și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța asupra cererii de despăgubiri materiale, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul pârâtului- intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 04 august 2011 în dosarul nr._, reclamanta K. R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A solicitând obligarea pârâtului să emită, în temeiul art.7 din Legea nr.198/2004, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru suma de 70.556 lei (aferente parcelei A 348/36/2) stabilită prin raportul de evaluare și acceptată de reclamantă, să îi achite suma de 70.556 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 4.378 lei cu titlu de dobânzi legale, calculată de la data de 01.08.2010 până la data de 01.08.2011 și în continuare până la data plății și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 28.04.2010 prin Hotărârea de Guvern nr. 416/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 288 din 03.05.2010, s-au declanșat procedurile de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada A. -Nădlac".
Reclamanta este proprietara parcelei de teren A 348/36/2 în suprafață de 3.715 mp, supusă exproprierii, înscrisă în CF nr._ Pecica, iar în anul 2010 a predat CNADNR documentele care atestă dreptul acesteia de proprietate. în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 8 din Legea 198/2004, toate imobilele au fost evaluate, iar listele au fost afișate la Primăria orașului Pecica și publicate pe site-ul CNADNR.
CNADNR a notat în cartea funciară în data de 11.05.2010 intenția de expropriere, conform art. 4 alin. 5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004 (M.Of. 309/11.05.2009).
După notarea exproprierii, dezmembrările imobilelor în cărțile funciare au fost efectuate de reprezentantul expropriatorului, CNADNR.
În vara anului 2010 expropriatorul a plătit mai multor proprietari despăgubirile cuvenite conform evaluării, celorlalți proprietari prezenți pe aceeași lista li s-a spus că vom fi despăgubiți în scurt timp.
Suma care i se cuvenea cu titlu de despăgubire, stabilită de evaluator și pe care a acceptat-o, a fost de 70.556 lei (poziția nr. 122 din lista inițială).
După apariția Legii 255/2010, un act normativ care a intervenit după declanșarea procedurii de expropriere, Guvernul a adoptat în baza acestuia Hotărârea nr. 488 din 11.05.2011 care "modifică și completează" HG 416/2010. P. această nouă hotărâre, Guvernul introduce Anexa nr. 2 la HG 416/2010 care cuprinde o parte dintre proprietarii expropriați pe amplasamentul autostrăzii A. - Nădlac, pe cei care nu fuseseră încă despăgubiți, și modifică retroactiv doar despăgubirile cuvenite acestora, iar reclamanta este unul din această categorie de proprietari.
Suma care i se oferă prin Anexa nr. 2 este de 2.648,8 lei pentru ./2 (poziția nr. 81 din Anexa nr. 2) este derizorie și a fost stabilită fără nicio bază legală.
In drept, reclamanta a apreciat că, H.G. 488/11.05.2011 nu îi este opozabilă deoarece este dată în aplicarea Legii nr. 255/14.12.2010, iar aplicarea acestui act normativ la situația sa juridică violează regula strictă a neretroactivității legii prevăzută la art. 15 (2) din Constituție.
Întrucât reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 488/11.05.2011, la termenul e judecată din data de 12.10.2011 cauza a fost suspendată până la soluționarea excepției de nelegalitate de către Curtea de Apel Timișoara.
P. sentința civilă nr.3452 din 19 decembrie 2012,pronunțată în dosar nr._ , Tribunalul A. a respins acțiunea civilă exercitată de reclamanta K. R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat prin Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, având ca obiect expropriere,fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărâ astfel, tribunalul a reținut că, prin Hotărârea Guvernului nr. 488/2011 a fost modificată și completată HG nr. 216/2010, reclamanta K. R. fiind înscrisă în Anexă nr. 2 la poziția nr. 81 cu despăgubiri în valoare de 2648,80 lei în vederea exproprierii suprafeței de 3715 mp. teren, hotărâre în temeiul căreia în data de 10.10.2011 a fost emisă de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul Consiliului local Pecica, Hotărârea nr. 81/122 din data de 10.10.2011 prin care s-a dispus exproprierea terenului situat în Pecica cu nr. cadastral_ în suprafață de 3715 mp. proprietatea reclamantei, despăgubirea stabilită în favoarea acesteia fiind în cuantum de 2648,8 lei.
Potrivit prevederilor disp. art. 35 lit. c din legea nr. 255/2010 „La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: …c) Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, cu modificările și completările ulterioare;”
Având în vedere faptul că, prin Sentința civilă nr. 498 din data de 20.09.2012 s-a respins de către Curtea de Apel Timișoara excepția de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 488/2011 în temeiul căreia a fost emisă de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 din cadrul Consiliului local Pecica Hotărârea nr. 81/2011 prin care s-a putut admite cererea reclamantei privind acordarea unor despăgubiri în cuantum de_ lei pentru terenul expropriat atâta timp cât Hotărârea de Guvern nr._ a fost modificată prin HG nr. 488/2011 iar exproprierea s-a realizat în anul 2011 sub imperiul Legii nr. 255/2010 care a abrogat Legea nr. 198/2004.
Mai mult potrivit prevederilor disp. art. 22 din Lega nr. 255/2010 „(1) expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate.
(2) Termenul în care moștenitorii expropriatului defunct se pot adresa instanței judecătorești curge de la data acceptării succesiunii.
(3) Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.”
În temeiul prevederilor disp. art. 25 din Legea nr. 33/1994 modificată prevede că, „Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii”.
Cum reclamanta la termenul de judecată din data de 05.12.2012 a arătat că, nu solicită efectuarea unei expertize deși Legea nr. 255/2010 prevede că, expropriatul se poate adresa instanței competente doar cu privire la cuantumul despăgubirilor, acțiunea fiind soluționată potrivit prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, iar art. 25 din Legea nr. 33/1994 prevede ca instanța să constituie o comisie de experți pentru stabilirea despăgubirii, astfel că, pentru considerentele de fapt și de drept de mai sus, tribunalul a respins acțiunea formulată de către reclamanta K. R..
Împotriva sentinței civile nr. 3452 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul A., în dosar nr._ a declarat recurs, in termen legal la data de 4 februarie 2013, recurenta- reclamantă K. R., solicitând admiterea recursului, în principal casarea cu trimitere pentru motivul prevăzut de art. 312 alin.6 pct. 1 C.proc.civ; în subsidiar modificarea hotărârii atacate și declararea HG 488/2011 (cu anexa nr. 2 la HG 416/2010) nelegală și constatarea inopozabilității acesteia și a Legii nr. 255/2010, și obligarea pârâtului să emită, în temeiul art. 7 din Legea 198/2004, hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru suma de 2.552 Iei, stabilită prin raportul de evaluare și acceptată de reclamantă, achitarea sumei de 2.552 lei cu titlu de despăgubiri; achitarea sumei de 176,56 lei cu titlu de dobânzi legale, calculată de la data de 01.08.2010 până la data de 12.09.2011 și în continuare până la data plății, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
În motivare reclamanta a invocat dispoz. 304 pct. 9 C.proc.civ.
A susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 27 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. In precizarea de acțiune depusă la termenul din 13.09.2012 a arătat că acțiunea expropriatorului care a redus unui grup de persoane din cadrul aceluiași proiect de infrastructură, unilateral și nejustificat nivelul despăgubirilor care li se cuveneau, a reprezentat o discriminare prohibită de art. 16 alin. 1 din Constituței, de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO) și de art. 1 din Protocolul nr. 12 la acest Tratat și de asemenea de art. 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Art. 27 din OG 137/2000 arată că, în cazul în care o persoană care se consideră discriminată formulează o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, judecătorul cauzei este obligat să citeze Consiliul Național pentru combaterea discriminării. Obiectul cererii reclamantei este cel indicat de art. 27 din OG 137/2000, iar Tribunalul A. a ignorat această normă care este imperativă.
A mai susținut că Tribunalul A. a încălcat dispozițiile art. 14 din CEDO (în relație cu art. 1 din Protocolul nr. I și în subsidiar art. 1 din Protocolul nr. 12) și nu s-a pronunțat asupra discriminării. Faptul că Legea 255/2010 prevede o procedură de contestare în instanță a valorii stabilite prin HG 488/2011 nu are legătură cu discriminarea. Reclamanta nu a contestat valoarea stabilită prin HG 488/2011, ci a contestat faptul că s-a stabilit o nouă valoare și a arătat că stabilirea acestei noi valori este nejustificată atâta timp cât valoarea fusese deja stabilită de un expert și făcută publică sub imperiul Legii 198/2004, a fost efectuată printr-o hotărâre de Guvern nelegală și a stabilit valori disproporționat de mici.
Altfel spus, reclamanta nu dorește ca printr-o expertiză administrată în instanță să se modifice valoarea stabilită prin HG 488/2011. Dorește același tratament cu consătenii săi, adică despăgubirea conform valorilor stabilite inițial, în mod legal, pentru întregul tronson de autostradă.
Așadar, instanța refuză să analizeze discriminarea ca un drept autonom, refuză să analizeze în mod concret discriminarea invocată de reclamantă și îi sugerează să adopte un remediu judiciar pe care nu îl dorește și care nu poate conduce la reparațiile care i se datorează ca o consecință a faptului că a fost discriminat.
S-a susținut că Tribunalul A. pare să ignore faptul că judecătorul național este judecătorul de drept comun al CEDO. Acest fapt este consecința logică a efectului direct pe care îl posedă Tratatul. nInstanța pare să ignore de asemenea poziția ierarhică a CEDO în sistemul nostru juridic. Conform Legii 590/2003 la art. 3 (5) "Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui tratat în vigoare. " In opinia Tribunalului o discriminare încetează să mai fie considerată ca atare în situația în care a fost consfințită prin lege, în acest caz prin Legea nr. 255/2010, în aplicarea căreia a fost adoptată HG 488/2011. Or, prin aplicarea Convenției europene în dreptul nostru intern judecătorul național devine uneori un "cenzor al legii". Legea internă nu reprezintă din perspectiva Convenției europene decât un mod în care statul poate viola normele sale. în exercitarea controlului său, Curtea europeană a stabilit că ingerințele în exercițiul drepturilor fundamentale pot fi imputabile executivului, puterii judecătorești și nota bene - legislativului. Primatul Convenției Europene asupra legii interne operează chiar și atunci când legea internă a fost declarată constituțională de către o curte constituțională (cauza Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța, Hotărârea din 28.10.1999, paragraful 56). Nu exista nici un obstacol care să împiedice prima instanță să efectueze cercetarea judecătorească asupra discriminării și să analizeze în mod concret în ce măsură conduita statului satisface criteriile instituite în jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Tot în acest sens, a apreciat că ,Tribunalul A. nu distinge între exproprierea de fapt și exproprierea formală și încalcă astfel art. 1 alin. 1 prima frază din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, restrângând câmpul de aplicare al Convenției.
In opinia Tribunalului A., relevant pentru expropriere este transferul dreptului de proprietate care se realizează prin hotărârea de expropriere sau prin decizia de expropriere. Tribunalul nu analizează exproprierea ca pe o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, ci o analizează exclusiv ca pe un drept al Statului. Se învederează analiza pe care Curtea Europeană a făcut-o acestui text în cazul Mellacher și alții c. Austria din 19.12.1989. Textul art. 1 analizat de Curte este următorul: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi. lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Conform Curții, la paragraful 42 din hotărâre, textul de mai sus cuprinde trei norme distincte:"Prima, care se exprimă în prima frază a primului aliniat și care are un caracter general, enunță principiul respectului proprietății, a doua, care figurează în fraza secundă al aceluiași aliniat vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ce o privește cea de a treia consemnată în aliniatul al doilea, aceasta recunoaște statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general și de a edicta legile pe care ele consideră necesare în acest scop. (Hotărârea Sporrong și Lonnroth din 23.09.1982 paragraf 61) Aceste reguli nu sunt lipsite de un raport între ele: a doua și a treia privesc exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate. In consecință ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă (a se vedea în special hotărârea Lithgowe și alții din 08.07.1987paragraful 106). "
Reclamanta a arătat în acțiune că CNADNR a notat fără consimțământul său în cartea funciară în data de 10.05.2010 intenția de expropriere, conform art. 4 alin. 5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004. Imediat după notarea exproprierii CNADNR a dezmembrat imobilul. Astfel substanța dreptului său de proprietate a fost afectată semnificativ deoarece a fost privată de unul din atributele principale ale dreptului său de proprietate, dreptul de dispoziție. Este evident că notarea intenției de expropriere în cartea funciară a avut ca scop indisponibilizarea de facto a imobilului. Iar dezmembrarea imobilului a constituit un act de dispoziție pe care l-a exercitat expropriatorul. Curtea Europeană a calificat limitările dreptului de proprietate care afectează substanța dreptului, ca exproprieri de fapt distincte de exproprierile formale prin care se operează transferul dreptului de proprietate în favoarea Statului. A se vedea în acest sens Afacerea Sporrong și Lonnroth c. Suedia din 23.09.1982 paragraful 63. In consecință inexistența exproprierii formale este irelevantă în cauză, deoarece exproprierea de fapt este cea care conduce la aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. În speță, a existat o expropriere de fapt și Tribunalul trebuia să analizeze, în ce măsură S. exercitându-și drepturile conferite de a doua și a treia normă din art. 1, a respectat dreptul meu fundamental consfințit de prima normă a art. 1. Tribunalul A. a restrâns câmpul de aplicare al normei, ignorând jurisprudența CEDO și a refuzat în mod nelegal să analizeze în ce măsură ingerința este în acord cu imperative de interes general, are o justificare obiectivă și rezonabilă și respectă un raport de proporționalitate între mijloace și scop.
În drept s-a invocat art. 16 alin. 1 din Constituție, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocolul nr. 12 și Protocolul nr. 1 la tratat și Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, OUG 137/2000 și art. 304 pet. 9 C.proc.civ.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În primul rând, recurenta a invocat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra petitului privind constatarea discriminării reclamantei în raport de alți proprietari expropriați. Nu pot fi reținute însă aceste susțineri din cererea de recurs. Analizând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, se constată că se invocă discriminarea față de ceilalți proprietari de pe tronsonul de autostradă A. – Nădlac ca un argument al solicitării de a-i fi emisă hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii la valoarea rezultată din raportul de evaluare întocmit în cursul anului 2010. Or, tribunalul a arătat că cererea reclamantei de emitere a hotărârii cuprinzând cuantumul despăgubirilor dorit de aceasta, fără efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a prejudiciului cauzat prin expropriere potrivit dispozițiilor art. 25-26 din Legea nr. 33/1994 este nefondată, chiar dacă acest cuantum ar fi fost prevăzut în raportul de evaluare din 2010, iar reclamanta s-ar fi declarat de acord cu acesta. P. urmare, instanța de fond s-a pronunțat asupra pretențiilor reclamantei, trebuind făcută deosebirea dintre petitele acțiunii și argumentele de fapt și de drept invocate în sprijinirea acestor capete de cerere.
Pe de altă parte însă, este evident că reclamanta nu a formulat în prezentul dosar o acțiune în sensul art.27 din OG 137/2000, alin.1 al acestui text de lege prevăzând că persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Așadar, această acțiune are ca obiect plata de despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a discriminării, or, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat un anumit cuantum al despăgubirii pentru exproprierea terenului proprietatea sa (în baza Legii nr.198/2004) invocând ca și argumente discriminarea față de alte persoane expropriate care au încasat sume mai mari decât cele prevăzute în anexa HG 488/2011. P. urmare, nu se impunea citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării conform art.27 alin.3 din OG 137/2000. Totodată, discriminarea la care se referă OG 137/2000 are în vedere, conform art.2, orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Reclamanta nu a arătat care este criteriul în baza căruia a fost discriminată prin HG 488/2011 dintre cele enumerate mai sus.
Curtea mai reține, de asemenea,, că prin Decizia nr. 818/2008 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Curtea Constituțională a ajuns la aceeași concluzie și prin deciziile nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008.
Atât Legea nr.255/2010, cât și Legea nr.198/2004 prevăd obligația emiterii unei hotărâri de guvern prin care se aprobă indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanțare și declanșarea procedurii de expropriere, precum și suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator, conform raport de evaluare întocmit de experți evaluatori membri ai ANEVAR.
P. HG 488/2011 s-a stabilit doar o valoare estimativă a despăgubirilor, cuantumul final al fiecărei despăgubiri urmând a fi determinat prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010.
Or, în speță, nu s-a emis o astfel de hotărâre, iar reclamanta prin acțiune solicită ca emiterea hotărârii de către comisia de stabilire a despăgubirilor să realizeze doar cu un anumit cuantum al despăgubirii, respectiv 2648,8 lei, și nu este de acord cu efectuarea unei expertize de evaluare care să stabilească justa și prealabila despăgubire pentru terenul expropriat.
Pentru a se putea verifica dacă există vreo diferență nejustificată între valoarea despăgubirilor acordate expropriaților în baza Legii 198/2004 și cea acordată în baza Legii 255/2010, este necesară declanșarea procedurii de contestare în instanță a valorii stabilite prin actul normativ și evaluarea despăgubirii terenului expropriat cu respectarea art.25-26 din legea nr.33/1994.
Nu se poate reține existența vreunei discriminări între reclamantă și persoanele cărora li s-a acordat despăgubirea stabilită în baza Legii nr. 198/2004, căci în cazul celei de a doua categorii de persoane, acordarea despăgubirii s-a realizat odată cu preluarea dreptului de proprietate de către stat, prin decizia de expropriere și stabilire a despăgubirilor. Or, acele persoane primesc despăgubirea evaluată în baza Legii nr. 198/2004, în baza deciziei de expropriere și stabilire a despăgubirilor emisă în temeiul Legii nr. 198/2004
În jurisprudența sa CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, adică nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (hotărârile pronunțate în cauzele Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, Larkos împotriva Cipru, 1999, B. și alții împotriva Moldovei, 2004). De asemenea, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cazul reclamantei s-a realizat o recalculare a despăgubirilor propuse, prin determinarea unei valori estimative până la momentul emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului de despăgubirilor, iar nemulțumirea reclamantei constă în valoarea actuală a despăgubirilor estimate de HG nr. 488/2011 la o sumă mai mică decât cea estimată inițial.
Curtea reține că ,din acest punct de vedere ,exproprierea creează în sarcina statului obligația de a acorda expropriatului o despăgubire justă, conform art. 481 din Codul civil. Legea nr. 255/2010 – art.22 alin.3 - nu a modificat criteriile de determinare a despăgubirii, acestea fiind în continuare, la fel ca în cazul Legii nr. 198/2004, prin trimiterea la dispozițiile art.26 din Legea nr.33/1994 următoarele: valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții ținând seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Stabilirea faptului dacă actuala evaluare estimativă a terenurilor realizată prin HG nr. 488/2011 este una corectă sau nu se poate determina doar în cadrul acțiunii civile exercitate potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, cu efectuarea unei expertize în condițiile art.25-26 din Legea nr.33/1994.
În ceea ce privește Legea nr.198/2004, aceasta a fost abrogată prin Legea nr. 255/2010. Procedura exproprierii nu s-a finalizat sub imperiul Legii 198/2004 prin emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar potrivit art.32 din Legea nr.255/2010, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi.
În speță, reclamanta a arătat faptul că nu solicită expertiză în condițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, solicitând a i se plăti despăgubiri stabilite în baza Legii nr. 198/2004 prin primul raport de evaluare. Însă legea aplicabilă este Legea nr. 255/2010, care prin art. 22 alin.1 prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a despăgubirii, iar conform aliniatului 3 al aceluiași articol, acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.
Așadar, conform acestor dispoziții legale, instanța judecătorească este competentă să se pronunțe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să fie stabilită de către o comisie de experți.
Referitor la invocarea de către reclamantă a art.14 din CEDO în relație cu art.1 Protocolul 1 din CEDO, Legea nr.33/1994 (art. 1 și 26) și Legea nr. 255/2010 (art.8) conțin și norme de drept substanțial, prin care se consacră caracterul just al despăgubirii, care se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, norme care se află în concordanță cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest cadru legislativ intern creat prin Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 255/2010 exclude existența unei discriminări, prohibită de art. 16 alin. 1 din Constituție, de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. Or, reclamanta a arătat expres că nu dorește efectuarea unei expertize în condițiile art.25 și 26 din Legea nr.33/1994 (aplicabil, așa cum s-a arătat, și în temeiul Legii nr.198/2004) în vederea stabilirii justei despăgubiri pentru terenul expropriat.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr.3452 din 19.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K. R. împotriva sentinței civile nr. 3452/19 decembrie 2012,pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi,17 Octombrie 2013
Președinte, M. G. | Judecător, C. P. | Judecător, A.-M. N. |
Grefier, M. S. L. |
Red. M. G..-22.11.2013
Tehnored. M.S.L.-22.11.2013
2ex.
Instanța de fond: Tribunalul A.-judecător: A. Ș.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1158/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1336/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
