Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 347/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 347/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 347/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 347/R
Ședința publică din 28 Februarie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: D. K.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant A. Ș. împotriva sentinței civile nr. 3153/05.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns în reprezentarea recurentului reclamant, lipsă, avocat F. Aniel C., lipsă fiind intimatul pârât.
M. Public este reprezentat de procuror I. M. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că prin registratura instanței, s-a depus la dosar de către intimatul pârât, la data de 28.02.2013, întâmpinare, calificată ca fiind concluzii scrise urmare a nerespectării dispozițiilor art. 308 alin. 2 Cod procedura civilă.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, urmând a se avea în vedere Decizia nr. 15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. Sentința civilă nr. 3153 din 5.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ a fost admisă excepția calității procesuale active a reclamantului A. Ș., a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. Ș. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect acțiune în constatare și acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18 iunie 2012, reclamantul A. Ș. a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului A., solicitând instanței constatarea caracterului politic al măsurilor de deportare a bunicului lui A. F. si a tatălui A. Ș. I. în URSS ca etnici germani; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru măsurile cu caracter politic dispuse împotriva ascendenților săi.
În motivarea în fapt, reclamantul a arătat că, bunicul lui A. Framcisc și tatăl lui A. Ș. I. au fost deportași în fosta URSS pentru că erau etnici germani. La șase luni de la ajungerea în URSS bunicului lui a decedat din cauza torturii la care a fost supus si a condițiilor grele de viață. Tatăl lui a fost deportat cinci ani de zile, după care s-a întors acasă cu o stare de sănătate precară.
Reclamantul arată că împreună cu toate familia au trecut o perioada dificilă datorită deportării tatălui lui, au simțit represiunea Statului, fiindu-i limitat lui si familiei mai multe drepturi. Reclamantul consideră că vinovat de această situație este S. R. și că nici tatăl și nici el nu au primit nici o despăgubire, considerându-se îndreptățit în sensul de Legea nr. 221/2009.
În drept, a invocat disp. din Legea nr. 221/2009 și ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului iar pe fond ca neîntemeiată și nedovedită raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 conform căreia nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a considerat, pe cale de excepție, că acțiunea este formulată de o persoană care nu are calitate procesuală activă, respectiv nu este îndreptățită la a solicita despăgubirile în temeiul Legii nr. 221/2009), întrucât Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic, exclusiv de S. R., după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945. Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt enumerați în art. 5 din lege ca fiind cei care în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, au fost condamnați politic, iar după decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv. Deportarea realizată de către armata sovietică la momentul ianuarie 1945, adică anterior datei de 6 martie 1945, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009. A apreciat că repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ca au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soțul ori descendenții până în gradul al II-lea a peroanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege. Ca urmare, a solicitat admiterea excepției, reclamanta fiind o persoană care nu este îndreptățită de a solicita despăgubirile în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pe fond de asemenea a considerat acțiunea neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a depus la dosar nici o dovadă că tatăl lui a fost deportat din motive politice, pretențiile reclamantului neîncadrându-se în dispozițiile imperative prev. de art. 3 dar nici de art. 5 al. 1 lit. a si art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009, deoarece nu există o hotărâre de condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie_, dar nici o dovadă care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Acțiunea este neîntemeiată, aspect confirmat și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010, conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 al. 1 lit. a. din Legea nr. 221/2009.
În drept a invocat disp. art. 115-118 Cod procedură civilă, art. 1 alin.3, art. 3 și art.4 alin.2 din Legea nr. 221/2009.
Analizând actele și lucrările dosarului, examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă prin întâmpinare, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că aceasta este fondată pentru următoarele considerente.
Tatăl reclamantului A. Ș. născut la data de 13 mai 1928 a fost deportat în U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945 – 15 noiembrie 1949, pentru a participa forțat la munca de reconstrucție a acestui stat în cadrul unui lagăr de concentrare. La fel a fost deportat și bunicul reclamantului A. F. care a decedat la șase luni de la deportare, respectiv la 9 mai 1945.
Din economia Legii nr.221/2009, ce reprezintă temeiul pe care și-a sprijinit pretențiile, rezultă că sunt considerate condamnări cu caracter politic, orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. De asemenea, conform art.3 din același act normativ, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre acte normative enumerate de textul legii și care au fost adoptate începând cu anul 1950. Totodată, conform art.4 alin.2 rap. la art. alin.3 din Legea nr.221/2009, sunt îndreptățite la despăgubiri și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, pronunțate însă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Chiar dacă art.4 alin.2 din lege nu se exprimă expres în acest sens, împrejurarea ca măsura administrativă sau condamnarea să fi fost pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 rezultă din însăși titlul legii ce poartă denumirea de Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, ceea ce rezultă implicit din economia legii este necesitatea ca măsura administrativă cu caracter politic luată asupra persoanei trebuie să fi fost dispusă de autoritățile române, respectiv de organele miliției sau ale fostei securități. Nici o dispoziție a legii nu lasă a se înțelege că legiuitorul român a avut ca scop acordarea de despăgubiri persoanelor care au fost luate prizonier de război de către armata sovietică.
Din titlul legii rezultă de altfel și intenția clară a legiuitorului de a restrânge sfera destinatarilor actului normativ numai la persoanele persecutate politic exclusiv de S. R., după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945. În afară de titlul legii enunțat deja mai sus, înspre aceeași concluzie converg și prevederile art.3 din lege care se referă la măsuri administrative dispuse de organele fostei miliții sau securități, organe ce au fost create după momentul 6 martie 1945 când în țara noastră s-a instaurat regimul comunist. Elocventă în acest sens este și enumerarea cuprinsă în art.3 din Legea nr.221/2010 care se referă la principalele acte normative ce au reglementat măsuri administrative cu caracter politic, toate fiind edictate și promulgate începând cu anul 1950 iar nu anterior acestui an.
În aceste condiții, este evident că voința legiuitorului, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. R. și autoritățile sale, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile altor state în timpul războiului, inclusiv de armata sovietică, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest.
Este cât se poate de notorie împrejurarea că la data de 1945, România se afla sub ocupație militară sovietică, iar războiul era încă în plină desfășurare având principali combatanți pe frontul de est Germania și URSS. Așa se explică de ce luarea unor prizonieri de război și deportarea a fost realizată de armata sovietică și a avut ca obiect exclusiv cetățeni de etnie germană care au fost deportați în URSS pentru reconstrucția acestei țări. De altfel, această stare de fapt este extrem de elocventă pentru a înțelege care a fost rațiunea pentru care armata sovietică a capturat și deportat exclusiv persoane de etnie germană ori a căror nume aveau rezonanță germană iar nu și a unor alte etnii.
În acest context, tribunalul concluzionează că ar fi aberant și lipsit de orice logică o interpretare a legii atât de extensivă încât să permită concluzia că, deși nu s-a exprimat expres în acest sens, legiuitorul român ar fi avut în vedere inclusiv repararea prejudiciilor cauzate de autorități ale statului sovietic față de persoane care au fost obligate să muncească în favoarea statului sovietic. O asemenea interpretare ar presupune ideea ca actualii resortisanți și contribuabili ai statului român trebuie să plătească nu numai pentru abuzurile și faptele inumane ale autorităților române dar și pentru prejudiciile cauzate de autoritățile statului sovietic, aspect care nu rezultă și nici nu se lasă a se presupune dintr-o simplă lectură a Legii nr.221/2009.
Este adevărat că actele normative anterioare au recunoscut drepturi și persoanelor deportate în fosta URSS după 23 august 1944. Trimiterea pe care art.5 alin.4 din legea nr.221/2009 o face la Decretul-lege nr.118/1990 și la O.U.G. nr.214/1999, este realizată în scopul de a nu exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret. P. urmare, trimiterea pe care art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009 nu are ca scop conferirea vocației de destinatari al Legii nr.221/2009 în favoarea tuturor celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în temeiul Decretului –Lege nr.118/1990. Beneficiarii Legii nr.221/2009 sunt numai cei enumerați în art.5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost condamnați politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv, chiar dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul unor acte normative mai vechi.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept și constatând că situația reclamantului A. Ș. nu se circumscrie condițiilor impuse de Legea nr.221/2009 pentru acordarea de despăgubiri, tribunalul a respins acțiunea civilă exercitată de reclamantul A. Ș. în contradictoriu cu S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Așa fiind, în condițiile în care situația reclamantului nu se grefează pe cazurile reglementate de Legea nr.221/2009, o interpretare extensivă a dispozițiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituționale sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul la despăgubiri pentru măsuri cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945, instanța va admite excepția lipsei calității de persoană îndreptățită a reclamantului A. Ș..
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept și constatând că situația reclamantului A. Ș., în calitate de succesor, nu se circumscrie condițiilor impuse de Legea nr.221/2009 pentru acordarea de despăgubiri, tribunalul a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului A., având ca obiect constatare caracter politic a măsurii deportării și despăgubiri, întrucât nu are calitate procesuală activă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamant A. Ș., solicitând admiterea recursului și, în consecință: casarea Sentinței civile nr. 3153, pronunțată de Tribunalul A. în data de 05.12.2012 în dosar nr._ în baza art. 312 alin. 3 și alin. 5 C.pr.civ., cu consecința trimiterii spre rejudecare a prezentei cauze Tribunalului A., având în vedere că nu s-a cercetat fondul cauzei și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurentul reclamant a arătat că atât bunicul acestuia, A. F., cât și tatăl acestuia, A. Ș. loan, au fost deportați în fosta URSS din cauză că erau etnici germani, iar S. Comunist ducea o politică de represiune împotriva etnicilor de orice fel.
La aproximativ șase luni de la ajungerea în URSS ca urmare a deportării, bunicul recurentului a decedat din cauza torturii la care a fost supus acolo și a condițiilor grele de viață pe care le-a îndurat.
Tatăl recurentului a rămas deportat o perioadă de aproximativ cinci ani de zile, după care s-a întors acasă cu o stare de sănătate precară ca urmare a condițiilor grele de viață pe care le-a avut de îndurat în acea perioada.
Recurentul împreună cu familia cu care a rămas acasă pe perioada deportării bunicului și a tatălui, a avut de trecut o perioadă foarte dificilă. În primul rând, a fost privat de sprijinul material și spiritual al bunicului și al tatălui, care nu au putut fi alături de acesta și care nu l-au putut ajuta cu niciun ban sau în alt mod. De asemenea, a simțit represiunea organelor Statului care i-au limitat și acestuia și familiei toate drepturile pentru că erau din familie de deportați. De altfel, acest stigmat a avut să-l suporte în continuare și după întoarcerea acasă a defunctului tată.
Având în vedere cele de mai sus, a formulat acțiune împotriva intimatului S. R., în fața Tribunalului A., prin care a solicitat: să se constate caracterul politic al măsurilor de deportare a bunicului A. F. și a tatălui A. Ș. I. în URSS din cauză că erau etnici germani; să fie obligat pârâtul la plata către reclamant a unei sume de bani, reprezentând daune morale pentru suferințele îndurate ca urmare a măsurilor cu caracter politic dispuse împotriva ascendenților reclamantului.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în formularea prezentei acțiuni, excepție care a fost admisă în mod nelegal de către Tribunalul A. prin sentința atacată și, prin urmare, s-a respins acțiunea pe acest motiv, fără a se cerceta fondul cauzei.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului este nefondată.
Cu privire la primul petit al acțiunii - aplicarea greșită a art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, recurentul a arătat că în primul rând, după cum se poate observa din cuprinsul întâmpinării, excepția invocată de către intimată în prima instanță, a lipsei calității procesuale active a reclamantului, se referă doar la cel de-al doilea petit, cel de acordare a unor despăgubiri bănești. Această excepție nu face referire la solicitarea reclamantului de constatare a caracterul politic al măsurilor de deportare a bunicului A. F. și a tatălui A. Ș. I. în URSS din cauză că erau etnici germani, care face obiectul petitului nr. 1 din acțiune. Prima instanță a omis acest aspect, însă, chiar în pofida precizării pe care reprezentantul reclamantului a făcut-o în acest sens la ultimul termen de judecată. Practic, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și cu privire la primul petit al acțiunii, fără ca aceasta să fi fost invocată nici de către intimată, nici de către instanța de judecată.
Aci absurdum, chiar dacă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului făcea referire și la primul petit, aceasta se impunea a fi respinsă ab initio cu privire la acest aspect. Aceasta deoarece, dacă la cel de-al doilea petit se poate admite că se pot face discuții cu privire la intenția legiuitorului de a limita aplicarea legii la o anumită perioadă de timp, cu privire la dreptul de a solicita constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative nu există absolut nicio limitare temporară. Astfel, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 prevede că: Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot. de asemenea, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Având în vedere dispozițiile de mai sus, se poate constata faptul că legea nu limitează la o perioadă de timp posibilitatea unei persoane de a cere constatarea caracterului politic al unor măsuri administrative, aspect pe care prima instanță nu l-a avut în vedere.
Cu privire la acel de-al doilea petit al acțiunii - aplicarea greșită a art. 5 din Legea nr. 221/2009, recurentul a arătat că art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009 stabilește cine se poate adresa instanței de judecată pentru acordarea de despăgubiri, se referă la orice persoană care a suferii condamnări cu caracter politic în perioada ...sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic....
În primul rând, din modul de exprimare al legiuitorului se pot desprinde două concluzii: una că limitarea în timp este făcută doar cu privire la condamnările cu caracter politic, nu și la măsurile administrative cu caracter politic, iar cea de-a doua că legea limitează efectul la respectiva perioadă prin sintagma a suferit doar cu privire la efect al măsurilor, nu doar la dispunerea lor efectivă. Or, în cazul bunicului și al tatălui reclamantului deportarea a produs efect și ulterior momentului 6 martie 1945, aspect necontestat nici de către intimată nici de către prima instanță, care rezultă indubitabil din actele depuse la dosar.
Având în vedere cele de mai sus,confirmate prin intenția legiuitorului care rezultă din modul de formulare al articolului menționat, se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și cu privire la cel de-al doilea petit al acțiunii și judecarea pe fond a cauzei.
În drept, au fost invocate disp. art. 299 și urm. C.pr.civ., art. 312 alin. 3 și 5 din același act normativ, precum și celelalte dispoziții legale menționate supra.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamant, acesta a adus critici sentinței civile pronunțate de tribunal din perspectiva respingerii cererilor de constatare a caracterului politic al deportării în URSS întemeiată pe dispoz. art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 și de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune morale în temeiul art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009.
În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la constatarea caracterului politic al deportării bunicului și tatălui reclamantului în URSS, Curtea reține că în mod legal și temeinic a respins prima instanță acest capăt de cerere.
Astfel, conform dispozițiilor art.3 din Legea 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Art.4 alin.2 din același act normativ prevede că persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora, aplicându-se in mod corespunzător prevederile art.1 alin.3 din lege. Acestea arată că reprezintă condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate la art.1 alin. 2 din lege, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999.
Interpretând în mod logico-juridic și corelat toate dispozițiile legale mai sus citate, Curtea reține că pentru a se constata caracterul politic al unei măsuri administrative (alta decât cea care are caracter politic de drept), aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
- să fi fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
- să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999.
Reclamantul a arătat că antecesorii săi au fost deportați în URSS în luna ianuarie 1945, conform adeverinței de la fila 7 din dosarul tribunalului. Or, având în vedere cele mai sus arătate, rezultă că măsura deportării în URSS nu se încadrează în dispozițiile art.4 alin.2 din Legea 221/2009, nefiind luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 prevăzută de art.1 alin.3 la care face trimitere expresă art.4 alin.2 din lege.
Împrejurările invocate de recurent referitoare la prelungirea efectelor acestei măsuri după martie 1945 nu sunt în măsură să modifice prevederile legale exprese ale Legii nr.221/2009. Aceasta reprezintă o lege specială care se aplică doar situațiilor expres prevăzute, neputând fi extinsă prin analogie.
P. Decizia nr.15 din 12.11.2012 pronunțată de ICCJ în dosarul nr.12/2012, publicată în M. OF. 837/12.12.2012, obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Ca urmare, și pentru aceleași considerente, nici motivul de recurs prin care se critică respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale în baza art.5 lit.a din legea nr.221/2009 nu este întemeiat.
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința nr.3153 din 5.12.2012 pronunțată de Tribunalul A. este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant A. Ș. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin DGFP A. împotriva Sentinței civile nr.3153 din 5.12.2012 pronunțată de Tribunalul A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.02.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. DR. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. A.M.N. – 7.03.2013
Tehnored. D.K.2 ex-08.03.2013
Tribunalul A., Judecător: A. Ș.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 30/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 353/2013. Curtea de... → |
|---|
