Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 12-03-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 382/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 382
Ședința publică din 12 martie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. V. împotriva sentinței civile nr. 3404/29.11.2012 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, din oficiu, invocă excepția tardivității recursului având în vedere data comunicării deciziei (07.01.2013) și data la care reclamantul a formulat recursul, și acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzia de admitere a excepției.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, la data de 5.06.2012, reclamantul S. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., prin Direcția Finanțelor P. T., a solicitat, în temeiul disp. art. 5 pct. 1 lit. b din Legea 221/2009, obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Finanțelor P. T., la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, în sumă de 100.000 Euro, echivalent în lei, cu titlu de daune materiale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în fapt, conform hotărârii emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, se atestă fără nici o posibilitate de tăgadă că în perioada 18.06._55, părinții și bunicii săi au avut domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița.
Conform adresei eliberată de M. Apărării Naționale - Direcția Instanțelor Militare rezultă că reclamantul împreună cu familia sa au fost deportați la data de 18.06.1951 din localitatea Beșenova V., jud. T. și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița, până la data de 20.12.1955, când în conformitate cu Decizia nr. 6200/1955 a fostului Minister al Afacerilor Interne, li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Această măsură a domiciliului obligatoriu la care a fost supusă familia reclamantului se încadrează în cerințele disp. art. 4 pct. 2 din Lega 221/2009, coroborat cu art. 3 din OUG 214/1999.
Astfel, în ziua de 18.06.1951, reclamantul, împreună cu S. V. (bunic), S. P. (bunică), Sztoianov G. (tată), S. P. și S. M. (mătușă), au fost luați pe sus de organele de represiune din acea vreme, inclusiv milițieni înarmați, fără să le mai dea posibilitatea de mai lua ceva din gospodăria pe care o aveau în localitatea Beșenova V. (actualmente Dudeștii Vechi), jud. T. și după un drum anevoios de câteva zile, în vagoane pentru animale - B. VAGON, au fost debarcați în mod forțat în B., în acel loc din localitatea Fetești Noi -Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița.
La data deportării le-au fost confiscate ca efect al măsurii administrative toate bunurile aflate în gospodăria lor din localitatea Beșenova V. (actualmente Dudeștii Vechi), jud. T., utilajele agricole, cerealele din hambare, animalele, precum și întreaga producție agricolă pentru suprafața de 20 ha teren arabil, ce urma a fi recoltată.
Din conținutul dosarului întocmit de către fostul Minister al Afacerilor Interne, eliberat de CNSAS - Direcția Arhivă - Popești Leordeni, la data de 21.07.2011, respectiv documentul intitulat CHESTIONAR, rubrica Starea materială în trecut, rezultă faptul că în momentul deportării familiei sale i-au fost confiscate cel puțin următoarele bunuri: o casă de locuit, 20 ha teren arabil,, 1 căruță, 2 cai, bunuri ce se aflau în gospodăria din localitatea Beșenova V. (actualmente Dudeștii Vechi), jud. T..
Din analiza prevederilor legale la care a făcut referire coroborate cu starea reală de fapt, din cazul în speță, cu certitudinea se poate reține că deportarea sa și a familiei și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18.06._55 în localitatea Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița, au reprezentat măsuri administrative abuzive luate împotriva lor, fiind astfel incidente dispozițiile art. 1 alin. 3 și art. 3 lit. e din Legea 221/2009 coroborate cu art. 3 lit. c și d din OUG 214/1999, astfel că reclamantul este îndreptățit a solicita în temeiul disp. art. 5 pct. 1 lit. b din Legea 221/2009, obligarea Statului R. la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.
In concluzie, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro, echivalent în lei, cu titlu de daune materiale, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.
In drept, invocă prevederile art. 5 pct. 1 lit. b Legii 221/2009.
In dovedirea cererii, reclamantul a înțeles să se folosească de proba cu acte, martori și expertiză.
P. întâmpinarea formulată, pârâta Direcția Generala a Finanțelor P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata si nedovedita.
În motivare, pârâta a arătat că, referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, susține că si acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Aceasta soluție rezulta fara echivoc daca se consulta expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009 (www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf).
Astfel, din Secțiunea a II-a "Motivul emiterii actului normativ", descriind situația actuala, legiuitorul arata ca: "In ceea ce privește repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, prevede restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica, prevăzute de legislația penala, săvârșite ca manifestare a opoziției fata de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 10/2001, cu modificările si completările ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de aplicare a acestei legi au determinat ca, in multe cazuri, persoane in vârsta care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist sa nu obțină nici pana la aceasta ora vreo despăgubire concreta.".
La subsecțiunea 2, intitulata "Schimbări preconizate" se menționează: "prin derogare de la prevederile Legii nr. 20/2001, cu modificările si completările ulterioare, persoana in cauza, precum si soțul sau descendenții pana la gradul al II-lea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecata a unor despăgubiri bănești care sa acopere valoarea bunurilor confiscate.".
Niciunde in expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului agricol, pentru animale, inventar agricol sau recoltele neculese si nici măcar pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 si nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție in corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Având in vedere aceste considerente nu pot fi acordate despăgubiri in condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara speciala, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosința a casei sau terenului, pentru animale, inventar agricol si recoltele neculese puteau fi solicitate in baza acțiunii in despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C.civil, in termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C.civil fiind insa prescrisa in prezent.
Pe de alta parte, pârâta susține ca aceste pretenții materiale sunt nedovedite in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu cele cuprinse in C.pr.civila, respectiv nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantului de natura inventarului agricol si animal sau recolta neculeasa a anului 1951 ca efect al măsurii administrative de dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu în B..
In conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si urmașii acestora (cazul in speța) pot solicita in justiție acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent:
Art. 5: „1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...).
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.”.
In concluzie, pentru aceste motive, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
P. sentința civilă nr. 3404/PI/29.11.2012, T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul S. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, uzând de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. nr. 221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit. e apartenentă alin. 1 al art. 3 din legea în discuție și, respectiv, de art. 1 alin. 2 lit. a și h, ambele din legea specială - reclamantul a investit la data de 5.06.2012, instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin M. Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin material, solicitate pentru suferințele cauzate lui și familiei sale prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr. 221/2009, 06.03._89.
În adevăr, art. 5 alin. 1 lit. b din Lg. nr. 221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si după decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Rezultă așadar din interpretarea logico-sistematică a normei legale supra anunțate că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii cu nr. 10/2001 vizează, prin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Că este așa (că asta a fost voința legiuitorului), rezultă și din expunerea de motive a proiectului de lege cu nr. 221/2009, așa cum judicios a remarcat pârâtul.
Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente Legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent (a se vedea în acest sens și ÎCCJ, dec. civ. cu nr. 783/9.02.2011 și dec civ. nr.2192/23.03.2012).
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații, devenite imobile prin destinație dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. 3 al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
De altă parte, ca un argument subsidiar, tribunalul a reținut că petiționarul nu a probat că bunurile materiale pretins aflate în gospodăria familiei sale i-ar fi fost confiscate de S. R., printr-un act de autoritate care să confirme pretinsa preluare abuzivă în patrimoniul celui din urmă (chestionarul prevalat neavând configurația unui act oficial de confiscare, ci a unui înscris ce atestă componența gospodăriei familiei petiționarului la un moment dat). În realitate, pretinsele bunuri au fost abandonate chiar de către proprietari, cu ocazia aplicării - în privința lor - a măsurii administrative a deportării, neputându-se cunoaște cu certitudine soarta lor (și anume, dacă au existat, dacă o parte au fost luate în B. de către deportați, dacă cele rămase nu au fost luate de vecini, ori de terțe persoane etc.), fiind pueril a se încerca a acredita ideea că s-ar putea dovedi cu martori existența lor fizică, atât sub aspect calitativ cât și cantitativ, cum și preluarea abuzivă de către autoritățile statului de la acea epocă la care chiar și cooperativizarea se afla întru-un stadiu incipient, fiind inițiată în anii 1949 și finalizată abia în anii 1962 (după întoarcerea deportaților care s-a produs în anul 1955, în majoritatea cazurilor). În ceea ce privește recolta din anul 1951 (anul deportării), sau producția nerealizată în anii 1952-1955, acestea reprezintă prejudicii mai mult decât incerte (nici autorii petiționarul neavând siguranța că ar fi realizată recoltele a căror contravaloare o pretinde cel din urmă).
Abstracție făcând de faptul că la întoarcerea în B. li s-au acordat despăgubiri, în temeiul HCM nr.2694/7.12.1955, care viza tocmai repararea prejudiciilor cauzate persoanelor strămutate ce s-au întors la domiciliu.
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul S. V. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare arată că instanța de fond a soluționat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, respingând toate probatoriile pe care le-a solicitat, fără a i se încuviința în dovedirea cererii sale înscrisuri, martori și expertiza în specialitatea bunuri mobile, raportându-se la o interpretare pur personală a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2009.
Mai arată că, prin necercetarea fondului cauzei dedusă judecății, i s-au încălcat accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
În drept, invocă dispozițiile art. 299-316 Cod proc.civ.
În cauză, intimatul a fost citat cu mențiunea de a depune întâmpinare, dar nu s-a conformat dispozițiilor instanței.
Examinând recursul în raport de excepția tardivității, curtea constată că aceasta este întemeiată, recursul fiind tardiv formulat.
Astfel, sentința civilă nr. 3404/29.11.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, a fost comunicată reclamantului la 07.01.2013.
Conform art. 301 Cod proc.civ., termenul de exercitare a recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
În cauza dedusă judecății, termenul de declarare a recursului s-a împlinit la 23.01.2013, iar reclamantul l-a înregistrat la data de 25.01.2013, peste termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 103 Cod proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.
Cum termenul pentru exercitarea căii de atac are caracter imperativ, față de considerentele arătate, Curtea va respinge ca tardiv recursul declarat de reclamantul S. V. împotriva sentinței civile nr. 3404/29.11.2012 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv recursul declarat de reclamantul S. V. împotriva sentinței civile nr. 3404/29.11.2012 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./13.03.2013
Tehnored L.P./19.03.2013/Ex.2
Primă instanță: A. A. – T. T.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 39/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 412/2013. Curtea de... → |
|---|
