Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2589/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2589/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-12-2012 în dosarul nr. 2589/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2589
Ședința publică din 13 decembrie 2012
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta A. V. împotriva sentinței civile nr. 2300/12.09.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român reprezentat de M. Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de procuror S. A.-I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate alte cereri, și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, întrucât reclamanta a solicitat daune materiale care însă nu au fost dovedite.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
P. cererea înregistrată la data de 11.02.2010 pe rolul Tribunalului T., reclamanta A. V. a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata echivalentului în lei al sumei de 1.500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și a echivalentului în lei al sumei de 150.000 euro, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanta a arătat că, în baza deciziei 200/1951 a MAI, domnia sa, împreună cu mama L. F. (decedată la 06.04.2002) și cu frații L. V. și L. F. au fost obligați să plece din casa lor, fiind deportați din localitatea Sebis, jud. Bihor, în B., ., lăsând în localitatea de domiciliu întreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.
Reclamanta a arătat că, cu puțin înainte de stabilirea domiciliului obligatoriu, tatăl său a fost condamnat și deținut în Penitenciarul G., în perioada detenției fiind supus la interogatorii interminabile și abuzive, fiind bătut pana la leșin în timpul acestora și fără a beneficia de un apărător. La puțin timp după eliberarea sa, tatăl reclamantei a fost din nou arestat și încarcerat pentru 3 luni în Penitenciarul Jilava, fără a fi judecat.
Totodată, reclamanta a analizat condițiile în care pot fi acordate daune morale, apreciind că in speță sunt întrunite aceste premise, că plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit și arătând că deportarea familiei și condamnarea tatălui au produs suferințe deosebite pe plan moral, social și profesional, lezând demnitatea și onoarea celor care au făcut obiectul acestor măsuri.
Cu privire la daunele materiale solicitate, reclamanta a arătat că acestea reprezintă contravaloarea suprafeței de 2,68 ha teren confiscate, a bunurilor mobile lăsate în gospodărie la momentul dislocării și care nu au mai putut fi recuperate, a utilajelor agricole și a recoltei neculese în anul 1951 de pe aceasta suprafață de teren.
În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii 221/2009, art. 5 al. 5 si art. 41 din Convenție.
Pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului T. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 C.p.c.
Pentru termenul de judecată din 04.06.2010 reclamanta a formulat o precizare de acțiune, în care a arătat ca i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 2,68 ha teren, astfel încât daunele materiale solicitate reprezintă echivalentul bunurilor mobile confiscate.
La data de 14.10.2010 reclamanta a depus o noua precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a învederat că, din suma de 1.500.000 de euro, 750.000 de euro reprezintă daune morale pentru suferințele îndurate de reclamantă pe perioada strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, 500.000 de euro reprezintă daune morale pentru suferințele îndurate de tatăl său pe perioada condamnării și a stabilirii domiciliului obligatoriu, iar 250.000 de euro reprezintă daune morale pentru suferințele îndurate de mama reclamantei pe perioada strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu.
Pentru termenul de judecată din 11.02.2011, reclamanta a depus o completare a cererii de chemare în judecată, arătând că invocă, alături de temeiurile inițiale, și dispozițiile art. 998-999 C.civ., precum si prevederile art. 2 si 3 din Convenție, art. 1838 si 1839 Cod civil, art. 52 din Constituție și art. 504 și următoarele C.p.p.
P. sentința civilă nr.671/11.02.2011 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanta A. V., cu domiciliul procedural ales în Timișoara, .. 8, jud. T. (la SCPA S.-V. & S.) împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P. cu sediul procedural ales la DGFP T., în Timișoara, .. 9B, astfel cum a fost precizată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a subliniat că se impune expunerea prealabilă a evoluției art. 5 alin 1 al Legii 221/2009, text normativ ce a constituit cauza promovării tuturor cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile Legii 221/2009.
Astfel, până la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, arătând totodată ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege 118/1990 și al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificările aduse textului normativ anterior menționat prin OUG 62/2010, astfel încât art. 5 al. 1 lit. “a” prevăzut, începând cu această dată, plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de până la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și de până la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeași ordonanță de urgență a introdus și o . criterii exemplificative care să fie avute în vedere de către instanțe la stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege 118/1990 și al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate in al. 1¹ al art. 5.
Totodată, încă de la apariția sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiași articol arată ca aceleași persoane au dreptul de a solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificări de la apariția legii și până în prezent.
În privința art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dădea dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arată ca aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale.
Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
T. a constatat că Parlamentul României nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstituționale - cu dispozițiile Constituției, astfel încât aceste prevederi și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menționate ale Curții Constituționale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică ori prin măsura administrativă cu caracter politic.
Pe de altă parte, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul apreciază că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat măsurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor măsuri o . drepturi și facilități de ordin material și moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
P. urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atât art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci că indemnizația acordată de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natură distinctă de sumele la care dădea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizând repararea daunelor morale suferite de cei persecutați politic de regimul comunist. Aceeași concluzie se desprinde și din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifică instituirea acestei norme de faptul că, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
T. a apreciat că măsurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, având în vedere și aspectele anterior menționate conform cărora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
Astfel fiind, Legea 221/2009 dă în prezent dreptul doar la constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului politic al condamnărilor pronunțate în perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum și, în aceleași condiții, la constatarea caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009, după cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. În plus, același act normativ și-a menținut dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative – dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Cât privește acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor – în natură sau prin echivalent – în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această soluție rezulta fără echivoc dacă se consultă expunerea de motive a proiectului Legii 221/2009 (http://www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf).
Astfel, în Secțiunea a II –a- -Motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că „În ceea ce privește repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, prevede restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 al. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind imobile preluate in mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă.”
La subsecțiunea 2, intitulată „Schimbări preconizate”, se menționează: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Având în vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislația funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate în baza acțiunii în despăgubire întemeiată pe art. 998-999 Cod civil, în termenul legal de prescripție. O astfel de cerere de despăgubire pentru bunurile mobile întemeiată pe art. 998-999 cod civil este însă prescrisă în prezent, pentru considerentele ce vor fi expuse cu prilejul analizării cererii de acordare a daunelor morale întemeiată pe aceleași articole din Codul civil.
Astfel, revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a reținut însă că cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este prescrisă.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite ca încep sa curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și următoarele), precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obligă instanța judecătorească la a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acțiune este prescris.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanță prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Această imposibilitate insurmontabilă de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptivei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, această imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data anterior menționata, împlinindu-se în 22.12.1992.
Chiar dacă prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca întreruptiva de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cât privește repunerea în termenul de prescripție, acesta poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă (astfel cum s-a întâmplat în cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat în mod expres ca moștenitorii sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul 167/1958.
T. a constatat că Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate în paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințită de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede că instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în termen.
Revenind la dispozițiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripte. Pentru a avea însă un astfel de efect, recunoașterea trebuie făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a întâmplat în speță.
Pe de alta parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat să mai producă orice fel de efecte juridice, chiar și pe cele vizând invocată repunere în termenul de prescripție.
În acord cu cele anterior menționate vizând scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – ținând cont și de măsurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecuțiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul apreciază că prejudiciul suferit de reclamanți a fost deja reparat, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora.
Nici prevederile art. 52 al. 3 din Constituția României, invocate de reclamantă prin precizarea de acțiune depusă pentru termenul de judecată din 11.02.2001, nu consacră imprescriptibilitatea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Cât privește daunele morale solicitate pentru prejudiciile suferite de antecesori, tribunalul subliniază și faptul că dispozițiile art. 998-999 C. civ. îndrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu și rudele acesteia.
Cererea de acordare a daunelor morale nu își poate găsi fundament nici în prevederile art. 504-506 C.p.p., câtă vreme în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
T. a constatat că niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.
Cât privește fundamentarea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile art. 2, 3, 5 si 41 din Convenție, tribunalul a apreciat că faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestor articole, câtă vreme privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Nu poate fi reținută nici încălcarea art. 6 din Convenție câtă vreme, astfel cum am arătat anterior, a existat posibilitatea promovării unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., însă depunerea cererii de chemare în judecată trebuia făcută în termenul de prescripție.
Tot astfel, nu se poate considera că respingerea cererii de chemare în judecată ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. După cum am arătat anterior, instant de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul că art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
P. decizia civilă nr. 1600/ 24 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis recursul declarat de reclamanta A. V. împotriva sentinței civile nr. 671 din 11.02.2011, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
A casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare în fond la T. T., reținând că tribunalul a omis să analizeze și să se pronunțe asupra celui de a-l doilea capăt de cerere din acțiunea reclamatei, vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de 150.000 EURO sau echivalentul în lei, pentru prejudiciul material suferit ca urmare a confiscării/dispariției unor bunuri mobile cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare, bunuri despre care se susține că au aparținut familiei reclamantei.
Curtea a constatat că tribunalul nu a administrat nicio probă în acest sens, în contextul în care textul art.5 alin.1 lit.b din L.221/2009 nu a fost declarat neconstituțional și acest prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, curtea a constatat că au fost încălcate deopotrivă atât disp.art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. cât și art.312 alin.5 C.pr.civ., rap.la art.204 pct.5 și 9 C.pr.civ., prin nesoluționarea pe fond a unui capăt de cerere distinct, legat de despăgubirile pentru prejudiciul material sub aspectul prev. art.5 alin.1 lit. b din L.221/2009, ceea ce va impune casarea cu trimitere spre rejudecarea în fond a cauzei, sub acest aspect, iar cu ocazia rejudecării, prima instanță va analiza și se va pronunța și cu privire la eventuala incidență a cauzelor Thorne vs. Marea Britanie și Blecic vs. Croatia, din perspectiva modului în care este afectat art.5 alin.1 lit.a din aceeași lege, ca efect al deciziei nnr.1354/2010 a Curți Constituționale, sub aspectul principiilor nediscriminării, respectiv al neretroactivității.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 14.12/2011.
Reclamanta A. V. a depus precizare de acțiune prin care a învederat instanței faptul că odată cu dispunerea măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva sa și a familiei sale, cea de strămutare a familiei în B., precum și condamnarea tatălui la peste 6 ani de detenție, s-a dispus și confiscarea întregii averi a familiei, care a cuprins casa și terenul agricol aflate în proprietatea lor, actualmente restituite, o . bunuri mobile, respectiv inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951, nerestituite până în prezent, după cum urmează:
1.2 boi tracțiune car și pentru lucrări agricole, in valoare de 2.700 Euro;
2.1 vacă de lapte (vârstă 6 ani) in valoare de 1.000 Euro;
3.1 căruță (car), in valoare de 900 Euro;
4.1 plug, in valoare de 800 Euro;
5.2 grape, in valoare de 1.600 Euro;
6.materiale de construcție pentru ridicarea unei case cu două camere, bucătărie, cămară și hol (piatră pentru fundație, grinzi și coarne (noi), 4 geamuri, 5 uși (noi), cărămidă arsă, in valoare de 20.000 Euro.
A apreciat că valoarea inventarului agricol și animal se ridică la nivelul sumei de 7.000 Euro, recolta neculeasă a anului 1951 se ridică la nivelul sumei de 3.000 Euro, iar în ceea ce privește materialele de construcție enumerate mai sus pentru ridicarea unei case, a apreciat că valoarea acestor bunuri confiscate odată cu dispunerea măsurilor administrative cu caracter politic se ridică la nivelul sumei de 20.000 Euro.
Daunele materiale solicitate, în cuantum de 30.000 euro, reprezintă echivalentul valorii bunurilor mobile și inventarului animal confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva sa șl a familiei sale, precum și condamnării tatălui, precum și contravaloarea lipsei de folosință a întregii averi confiscate (bunuri imobile șl mobile).
A menționat că le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 2,68 ha teren arabil aflat în proprietatea familiei lor, în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar.
Privitor la daunele material solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor mobile și inventarul animal confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva sa șl a familiei sale, precum și condamnării tatălui la peste 6 ani de detenție, cu precizarea că bunurile mobile nu le-au fost restituite, precum și contravaloarea lipsei de folosință a întregii averi confiscate (bunuri imobile și mobile).
Textul de lege (art. 5 alin. (1) lit. b din legea nr. 221/2009) nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr.221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nerestituite, nu doar pentru bunurile imobile.
Ca urmare a confiscării în mod abuziv a averii familiei sale, le-a fost lezat dreptul la folosință asupra bunurilor mobile și imobile proprii, astfel că S. român poartă o răspundere nelimitată și necondiționată în repararea prejudiciului material cauzat, răspundere care poate fi antrenată prin aplicarea concretă a principiilor consacrate de art. 998 - 999 C.Civ din 1864.
P. lipsa de folosință i s-au adus familiei atingeri valorilor sociale de ordin patrimonial, a căror normal desfășurare este condiționată de securitatea, menținerea și respectarea stării de fapt a posesiunii unui bun, mai precis, de asigurarea și ocrotirea pașnicei folosințe a unui bun imobil de către cel îndreptățit.
A anexat declarație notarială având nr. de autentificare 848/26.04.2012 (anexa 1); extras din tabelul privind suprafața terenului aflat în proprietatea familiei L. eliberat de către Primăria Comunei Drăgănești, jud. Bihor (anexa 2).
P. sentința civilă nr.2300/12.09.2012 pronunțată de T. T. (în rejudecare, după casare) în dosarul nr._ s-a respins acțiunea civilă formulată și precizată de către A. V..
În considerentele hotărârii pronunțate, instanța de fond a reținut că prin raportare la dispozițiile art.315 al.1 C.pr.civ., și limitele casării, se impun a fi examinate doar daunele materiale solicitate de reclamantă, prin prisma dispozițiilor art.5 al.1 lit. „b” din Legea 221/2009.
În acest sens, tribunalul a reținut că urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, în forma aplicabilă în prezent, Legea 221/2009 prevede dreptul la constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului politic al condamnărilor pronunțate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum și, în aceleași condiții, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009, conform art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege.
De asemenea, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b si c prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005), precum și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militara.
În ceea ce privește dispozițiile articolului 5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, rezultă din textul de lege menționat că se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamanta trebuind deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. Român ca efect al măsurii administrative a deportării. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial.
Mai mult, textul art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat reprezentat de contravaloarea producției agricole nerealizate in perioada de deportare, așa cum a solicitat reclamanta în cererea de chemare in judecata.
Corespunde adevărului că, în materie delictuală, este incident principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv atât a prejudiciului efectiv, cât și a beneficiului nerealizat (damnum emmergens si lucrum cessans), însă textul de lege evocat mai sus reprezintă un caz particular de răspundere civilă delictuală și se referă expressis verbis doar la contravaloarea bunurilor confiscate, text ce se impune a fi aplicat ca atare, în baza principiului specialia generalibus derogant.
Reclamanta nu s-a prevalat de existența unui proces verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării și nici nu a solicitat administrarea altor probe de natură a forma convingerea instanței cu privire la săvârșirea faptei ilicite (rezidând în însușirea bunurilor) de către statul roman și nici cu privire la caracterul determinat, cert al prejudiciului suferit.
Or, una dintre condițiile reparării prejudiciului material, în temeiul răspunderii civile delictuale, este aceea a caracterului cert și nu probabil al cuantumului prejudiciului suferit.
În ce privește mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe ca și animalele ce au intrat în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție, art.29 din Legea nr.18/1991 prevede diverse forme de reparare în echivalent valoric a prejudiciului foștilor proprietari.
Întrucât în cauză nu s-a făcut conform art.1169 C.civ. dovada că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de pârât, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de plată a despăgubirilor pentru daune materiale.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. V. a declarat recurs în termen legal la data de 19.10.2012, solicitând, în principal, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul obligării Statului Român, prin M. Finanțelor P., la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și inventarului animal confiscate familiei sale, la momentul deportării iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării Statului Român, prin M. Finanțelor P., la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea recoltei neculese din anul 1951, aferentă suprafeței de 2,68 ha de teren confiscată familiei sale, la momentul deportării.
Reclamanta a criticat soluția ca nelegală sub aspectul respingerii cererii de acordare de despăgubiri reprezentând recolta aferentă anului 1951 –neculeasă, în condițiile în care a depus la dosar dovada reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului agricol în suprafață de 2,68 ha, confiscat la momentul deportării, teren care era cultivat întrucât era mijlocul de subzistență al familiei.
În acest sens, reclamanta susține că respingerea cererii sale de acordare a despăgubirilor reprezentând echivalentul recoltei neculese din anul 1951 este eronată iar trimiterile instanței, la solicitările sale de acordare de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat reprezentat de contravaloarea producției agricole nerealizate, nu prezintă relevanță, în ceea ce privește despăgubirile ce i se cuvin pentru recolta neculeasă din anul 1951.
De asemenea, a criticat argumentul instanței privind lipsa existenței unui proces verbal de confiscare a bunurilor rămase în gospodărie, subliniind că întregul proces de dislocareîn B. s-a făcut abuziv, în cele mai multe situații neîntocmindu-se proces verbal de confiscare, culpă ce revine, în mod exclusiv Statului Român.
Reclamanta a mai susținut că în temeiul art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, i se cuvin despăgubiri pentru bunurile mobile și inventarul animal confiscate familiei sale, la momentul deportării, ținând cont de faptul că acestea nu i-au fost restituite și nu a obținut despăgubiri prin echivalent în baza unor legi speciale. Pe cale de consecință, a considerat că respingerea cererii sale de acordare de despăgubiri, pentru mașinile, utilajele și inventarul animal confiscate, în considerarea dispozițiilor art.29 din legea fondului funciar, este eronată.
Conform art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative are loc dacă bunurile respective nu i-au fost restituite solicitantului sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Norma prezentată se circumscrie situație prezente. Bunurile mobile și inventarul animal confiscate familiei sale, la momentul deportării, nu i-au fost restituite. De asemenea, nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent pentru acestea în baza unor legi speciale. În acest context trimiterea Tribunalului T. la dispozițiile art.29 din Legea fondului funciar, este eronată, nefiind de natură a înlătura aplicabilitatea art.5 al.1 lit.b din legea nr.221/2009 menționat în prezenta cauză.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
P. întâmpinarea depusă la dosar la data de 10 decembrie 2012 – calificată ca și concluzii scrise, urmare a nerespectării termenului prevăzut de art.308 al.2 C.pr.civ., intimata Direcția Generală a Finanțelor P. T. a solicitat respingerea recursului ca nefundat, apreciind ca temeinică soluția primei instanțe, câtă vreme pretențiile formulate, într-adevăr nu au fost dovedite. În acest sens, a învederat instanței de recurs că a arătat și în întâmpinarea formulată că pretențiile formulate nu sunt însoțite de înscrisuri doveditoare.
Mai mult, la dosarul cauzei nu a fost depus vreun înscris din care să rezulte că acele bunuri mobile au fost confiscate, sens în care nu s-a depus la dosar niciun proces verbal de confiscare, astfel că soluția instanței este judicioasă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat în actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
P. art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Relativ la petitul privind acordarea de daune materiale pentru bunurile pretins confiscate, corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 5 (1) lit. b din Legea nr. 221/2009 vizează exclusiv bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, respectiv bunurile mobile utilajele sau instalațiile preluate de stat odată cu imobilul pe care l-au deservit asemenea bunuri mobile, în măsura în care se regăsesc în natura lor, sens în care au fost valorificate corect dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea consideră că, criticile de interpretare a normei cuprinse în art. 5(1) lit. b, în discuție își au dezlegarea în expunerea de motive la actul normativ în discuție, de unde rezultă clar intenția legiuitorului care a construit dispoziția legală, sus amintită. Astfel, din expunerea de motive (w.w.w. cdep.ro/proiecte) 2008/400/00/0/em400.pdf) rezultă că, legiuitorul anului 2009 se referă expres la bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, în subsecțiunea 2 intitulată „schimbări preconizate”(prin Legea nr. 221/2009) menționându-se că norma în discuție a fost concepută ca „o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele vizate de Legea nr. 221/2009 „pot opta pentru acordarea direct de către instanțele de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate” cu eliminarea procedurii, relativ greoaie, a legii nr.10/2001, astfel cum se afirmă în Secțiunea II intitulată „Motivul emiterii actului normativ”, din cadrul expunerii de motive, care face corp comun cu Legea nr. 221/2009, conform regulilor de tehnică legislativă prevăzute, inclusiv, în Legea nr. 24/2000.
Curtea reține că bunurile mobile solicitate prin acțiune nu fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, nefiind nici „utilaje”, nici „instalații”, în sensul legii, cu precizarea că reclamanta recurentă nu a făcut nici dovada că s-a adresat, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a unor asemenea bunuri, respectiv că a abandonat procedura Legii nr. 10/2001 și a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 5(1) lit. b din Legea nr. 221/2009, și să solicite direct instanței despăgubi bănești, derogând de la procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel, reclamanta nu s-a prevalat de existența vreunui proces verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării și nici nu a solicitat administrarea altor probe care să ateste prejudiciul material suferit de aceasta, după cum nu s-a dovedit săvârșirea faptei ilicite, rezidând în însușirea bunurilor, de către S. Român.
Această dovadă era necesară, întrucât Legea nr. 221/2009 nu repune persoanele în cauză în termenul de prescripție prevăzut de alte legi speciale, precum Legea nr. 10/2001, ci consacră o procedură derogatorie de la Legea nr. 10/2001, însă numai în măsura în care, în temeiul legii, s-a apelat la Legea nr. 10/2001.
Aceste ipoteze nu sunt incidente în cauza de față, atât cu privire la materia bunurilor disputate, cât și cu privire la procedura urmată, la care Curtea adaugă faptul nedovedirii condițiilor impuse de dispozițiile art. 5(1) lit. b din Legea nr. 221/2009 în speța de față.
Pornind de la reglementarea expresă cuprinsă în art.5 al. 1 lit. „b” al.221/2009, în mod corect tribunalul a subliniat că legiuitorul a avut în vedere doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, nu și pentru beneficiul nerealizat reprezentând contravaloarea producției agricole nerealizate în perioada de deportare.
De altfel, chiar și sub aspectul despăgubirilor reprezentând recolta aferentă anului 1951 – neculeasă, susținute de reclamantă ca fiind obiectul concret (parțial) dedus judecății, nu au fost administrate niciun fel de probe care să justifice temeinicia pretențiilor formulate. Depunerea înscrisurilor privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 2,68 ha teren agricol, nu este suficientă pentru dovedirea existenței unei recolte în anul 1951, sarcină care îi revenea reclamantei.
Procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private; rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilității și al contradictorialității; rolul activ al instanței, însă, nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității în procesul civil. Obligația de a-și proba pretențiile revine reclamantului, în condițiile art. 1169 Cod civil.
În raport de aceste considerații Curtea reține că într-adevăr reclamanta nu a administrat nici un alt probatoriu pentru dovedirea existenței în patrimoniul familiei sale, la momentul deportării, a bunurilor mobile și a animalelor din gospodărie, menționate în precizarea de acțiune (f.23-25), nici personal, nici prin apărătorul ales, fiind lipsă la toate termenele de judecată derulate în fața primei instanțe, după casare (f.11, 21, 31, 37 și 42), nefiind formulate nici cereri scrise în acest sens.
Astfel fiind, în mod corect tribunalul a apreciat ca nedovedite pretențiile materiale formulate de reclamantă, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art.1169 Cod civil.
P. urmare, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 C. pr. civ., ce vizează ipoteza unei greșite interpretări și aplicări a legii, astfel încât recursul reclamantei apare ca nefondată și în baza art.299, 312 al.1 C.pr.civ, va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. V. împotriva sentinței civile nr. 2300/12.09.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 decembrie 2012.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. C. P. M. G.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 14.01.2013
Tehnored. S.C. – 2 ex./16.01.2013
T. T., Judecător: L. D.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 433/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2590/2012. Curtea de... → |
|---|
