Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1231/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1231/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 01-11-2012 în dosarul nr. 2249/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2249/R
Ședința publică din 1 noiembrie 2012
P.:Dr. L. L.
JUDECĂTOR:M. G.
JUDECATOR:A.-M. N.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții R. O. J. și F. M. A. (născută R.) împotriva sentinței civile nr.1231/25.04.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri la Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții recurenți R. O. J. și F. M. A. (născută R.) avocat O. Snejana M., lipsă fiind pârâtul intimat S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
M. Public a fost reprezentat de procuror M. U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamanților recurenți depune la dosar împuternicirea avocațială de reprezentare și chitanța privind achitarea onorariului avocațial.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea cererii reclamanților și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale solicitate conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluare bunuri mobile efectuată în dosar de expert judiciar P. T., iar în subsidiar, solicită ca - în ipoteza în care modificarea hotărârii recurate nu este posibilă în recurs, fiind necesară administrarea de noi probe, casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta M. Public solicită respingerea recursului reclamanților și menținerea sentinței civile atacate ca legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 05.10.2010 reclamanții R. O. J., F. M. A. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că de drept li se aplică disp.art. 1 alin 3 și disp. art. 3 lit. e din Legea 221/2009; să se dispună acordarea de despăgubiri morale reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective a sumei de 80.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat tatălui reclamanților, R. J.; 100.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctului lor bunic patern R. M.; 80.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctei lor bunici paterne R. Budinca, acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic în cuantum de 80.000 euro; respectiv echivalentul în lei la data plății efective; contravaloarea lucrărilor de reparații a casei corp 1 și 2 și a anexelor aferente; echivalentul bunurilor care au fost confiscate de autoritățile acelor vremuri și care nu au fost retrocedate antecesorilor reclamanților; lipsirea de folosință a terenului arabil în suprafață de 20 ha de care au fost privați antecesorii reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanții au arătat că prin Decizia MAI 200/1951 bunicii paterni R. M. și Budinca au fost dislocați din localitatea Beregsău M. și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgenii noi din Câmpia Bărăganului .
Măsura stabiliri domiciliului obligatoriu le-a fost ridicată prin decizia MAI nr. 6200/1955, ea fiind pe o perioadă de 4 ani și 6 luni.
Reclamanții au aratat ca deportarea le-a marcat intreaga existenta, descriind in mod amanuntit conditiile in care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul stramutarii si lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.
Totodata, reclamanții au analizat conditiile in care pot fi acordate daune morale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit si aratand ca deportarea le-a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezandu-i-le demnitatea si onoarea.
Au mai arătat reclamanții că bunicilor lor le-a fost restituită doar casa de locuit la înapoiere, iar după apariția Legii 18/1991 li s-a reconstituit bunicii și tatălui reclamanților dreptul de proprietate asupra terenului arabil deținut.
Au mai arătat reclamanții că tatăl și bunica lor au devenit membrii ai Asociației Foștilor Deportați în B. în urma decesului bunicului în anul 1982 și au beneficiat până la deces de măsurile reparatorii instituire prin Decretul – lege nr. 118/1990.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1 alin. 3, art. 3 lit. e, art. 5 pct. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, art. 998 – 999 C.civ. art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2, art.3, art. 4 și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 274 C.proc.civ.
P. întâmpinarea depusă la 16.03.2011, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea întâmpinării pârâtul a arătat că având în vedere considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 1538/21.10.2010 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010, pârâtul apreciază că acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal.
În acest sens, pârâtul a opinat în sensul că temeiul de drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile nu mai există, astfel că acțiunea acesteia astfel cum este formulată se găsește a fi lipsită de temei legal, deci nefondată.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31.12.2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea art. 5 alin 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În acest sens pârâtul a invocat disp. art. 147 alin 1 din Constituția României, revizuită, care dispune că: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamanți, pârâtul a solicitat să se pună în vedere reclamanților să facă dovada faptului că la momentul aplicării măsurii de condamnare cu caracter politic antecesorii acestora aveau în proprietate bunurile pentru care solicită despăgubiri materiale.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115 C.proc.civ. precum și textele de lege invocate în întâmpinare.
Reclamanții au depus completare a temeiurilor de drept al acțiunii invocând disp. art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1839 C.civ, art. 504 și urm. C.proc.pen, art. 52 din Constituție, art., 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2,3,4,5,6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale a drepturilor Omului precum și art. 15 lit. f1 și t din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
P. sentința civilă nr.1231/25.04.2012 pronunțată în dosar nr._, T. T. a respins acțiunea civilă promovată de reclamanții R. O. J. și F. M. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de D.G.F.P. T..
Pentru a hotărî astfel, T. T. a reținut că reclamanții R. O. J., F. M. A. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că de drept li se aplică disp.art. 1 alin 3 și disp. art. 3lit. e din Legea 221/2009; să se dispună acordarea de despăgubiri morale reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective a sumei de 80.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat tatălui reclamanților, R. J.; 100.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctului lor bunic patern R. M.; 80.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctei lor bunici paterne R. Budinca, acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic în cuantum de 80.000 euro; respectiv echivalentul în lei la data plății efective ; contravaloarea lucrărilor de reparații a casei corp 1 și 2 și a anexelor aferente; echivalentul bunurilor care au fost confiscate de autoritățile acelor vremuri și care nu au fost retrocedate antecesorilor reclamanților; lipsirea de folosință a terenului arabil în suprafață de 20 ha de care au fost privați antecesorii reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
Legiuitorul român a inițiat și adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi : dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009]. Dintre măsurile reparatorii, reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În practica judiciară s-a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor; prin urmare, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
În speța dedusă judecății, instanța a constatat că solicitarea reclamantilor de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată.
P. adoptarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
In ceea ce privește daunele materiale instanța a constatat că reclamantii aveau posibilitatea, de la apariția OG nr.214/1999 să beneficieze de restituirea proprietăților confiscate sau de echivalentul acestora, insă nu au uzat de acest dispoziții legale, astfel că, solicitarea formulată pe calea oferită de Legea 221/2009 este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au făcut dovada bunurilor confiscate, nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru daunele moratorii si cele compensatorii si nici a legăturii de cauzalitate intre măsurile cu caracter administrativ luate de S. R. si prejudiciul pe care il pretind, obligația de dezdăunare luând ființă doar când se stabilește existența in mod obiectiv a unei legături de la cauză la efect intre măsura confiscării bunurilor dispusă de pârâtul chemat să răspundă si paguba suferită de victimă.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanții nu pot obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual - condiție a acțiunii civile.
In raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudicial creat prin măsura administrative luata de stat apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:
In condițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescriptia extinctiva, dreptul la acțiune in justiție având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescriptiei, scopul legiuitorului fiind acela de a sanctiona pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justitie o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securitatii circuitului civil; art.3 din acelasi decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sanctiunea neexercitarii dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protectie juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin masura deportarii s-a născut la data incetarii acestei masuri, data care respecta si dispozitiile speciale in ce priveste inceputul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia raspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).
Independent de data la care masura abuziva si-a incetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamanta a fost impiedicata, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o actiune ca cea supusa analizei, desi cunostea sau ar fi trebuit sa cunoasca atat intinderea pagubei, cat si pe cel vinovat de producerea acesteia, intrucat sub regimul comunist formularea unei actiuni in justitie impotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sanctiuni grave in sarcina persoanei reclamante, situatie ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescriptie, in sensul art.13 lit.a si 14 din decret.
Insa, având in vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, in speta devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 si art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting dupa natura dreptului caruia i s-a adus atingere si, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie sa faca distinctii – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecinta prescrierii dreptului la actiune in sens material.
Termenul special de prescriptie prevazut de art.5 alin.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru actiunea in despagubiri promovata in temeiul art.5 alin.1 lit.a si b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la actiunea in despagubiri materiale reglementata de lit.b a textului de lege mentionat, neputând fi aplicat si actiunii in despagubiri intemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.
Nu se poate aprecia, pe cale de consecinta, ca prin reglementarea acestui termen special de prescriptie, legiuitorul a renuntat la prescriptibilitatea actiunii in despagubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoasteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție in condițiile art.17 rap.la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune ca termenul de prescripție sa nu se fi împlinit, condiție neîndeplinita in speta de lege lata, institutia prescriptiei extinctive este reglementata de norme imperative, asa cum rezulta din prevederile art.1 alin.3 si art.18 din decret, dispozitii ce se aplica in mod exclusiv in baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse in codul civil in materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea in termen operează in condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite in speța; instituția renunțării la prescripție, incompatibila cu normele imperative ale decretului amintit, îsi găsește aplicabilitate doar in materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudențe constante.
Cu privire la petitul privind acordarea de despăgubiri bănești pentru bunurile mobile si imobile, tribunalul l-a respins pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 5 alin.1 lit „b” din Legea 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative ”dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare sau ale Legii 247/2005 privind reforma in domeniul proprietății si justiției, precum si unele măsuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare”.
Din interpretarea acestui text rezultă că legiuitorul a impus drept condiție pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca aceste bunuri să nu fi fost restituite sau să nu fi obtinut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 si ale Legii 247/2005.
P. urmare, din această condiție impusă de legiuitor, rezultă ca numai echivalentul bănesc al unor bunuri ce intră sub incidența celor două legi de reparație menționate poate fi solicitata in temeiul art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea 221 /2009. Numai în acest fel se justifica trimiterea expresa făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 si ale Legii 247/2005. Aceasta interpretare a fost dată jurisprudențial si de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia civila nr.783/9 februarie 2012.
Or, în speța de față, bunurile menționate de reclamanți sunt bunuri mobile si imobile, care dată fiind natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, astfel încât tribunalul a apreciat că nu sunt incidente condițiile 5 alin.1 lit.”b” din Legea 221 /2009.
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunțate, instanța a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții R. O. J. și F. M. A. (născută R.) au declarat recurs în termen legal la 26.07.2012, solicitând în temeiul disp.art.301, 303 pct.1, 304 pct.9 C.pr.civ. raportat la art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, art.312 pct.3, art.3041 C.pr.civ. și art.21 din Constituția României, art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în principal, admiterea recursului și examinând cauza sub toate aspectele conform art.304 ind.1 C.pr.civ., modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea cererii reclamanților și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale solicitate conform raportului de expertiză tehnică în specialitatea evaluare bunuri mobile efectuată în dosar de expert judiciar P. T., susținută și de înscrisurile anexate și care se completează cu proba testimonială administrată în cauză.
În subsidiar, reclamanții au solicitat ca - în ipoteza în care modificarea hotărârii recurate nu este posibilă în recurs, fiind necesară administrarea de noi probe, să se dispună în temeiul disp.art.312 pct.3 C.pr.civ. casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală sub aspectul respingerii în totalitate a pretențiilor formulate, contrar amplului material probator administrat și a temeiului de drept indicat, respectiv art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, completat cu art.998 – 999 C.civ., art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, se susține că hotărârea recurată este rezultatul interpretării eronate a conținutului art.5 pct.1 lit.b din Legea nr.221/2009, contrar hotărârii publicată în Minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă din 9.06.2010 în care s-a stabilit că interpretarea corectă a textului de lege enunțat este cea conform căreia în cadrul despăgubirilor materiale sunt incluse și cele referitoare la bunurile mobile care au fost confiscate persoanelor supuse măsurilor abuzive cu caracter politic.
Sub aspect probator, reclamanții invocă notorietatea împrejurărilor concrete în care au avut loc aceste evenimente, când autoritățile comuniste ale acelor vremuri au confiscat întreaga avere a celor deportați, situație în care reclamanții subliniază că nu pot aduce dovezi de la Primăria comunei Săcălaz privind bunurile lăsate în gospodărie.
Pentru aceste considerente, reclamanții R. O. J. și F. M. A. au solicitat admiterea recursului în cele două variante: în principal, modificarea sentinței civile și rejudecând pe fond, admiterea în totalitate a acțiunii civile privind daunele materiale, și în subsidiar, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la T. T..
Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
P. acțiunea introductivă de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 5.10.2010, reclamanții R. O. J. și F. M. A. au solicitat obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P. București să constate că de drept li se aplică disp.art. 1 alin 3 și disp. art. 3 lit. e din Legea 221/2009; să se dispună acordarea de despăgubiri morale reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective a sumei de 80.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat tatălui reclamanților, R. J.; 100.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctului lor bunic patern R. M.; 80.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctei lor bunici paterne R. Budinca, acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic în cuantum de 80.000 euro; respectiv echivalentul în lei la data plății efective; contravaloarea lucrărilor de reparații a casei corp 1 și 2 și a anexelor aferente; echivalentul bunurilor care au fost confiscate de autoritățile acelor vremuri și care nu au fost retrocedate antecesorilor reclamanților; lipsirea de folosință a terenului arabil în suprafață de 20 ha de care au fost privați antecesorii reclamanților, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanții arată că prin Decizia MAI 200/1951 bunicii paterni R. M. și Budinca au fost dislocați din localitatea Beregsău M. și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Giurgenii noi din Câmpia Bărăganului .
Măsura stabiliri domiciliului obligatoriu le-a fost ridicată prin decizia MAI nr. 6200/1955, ea fiind pe o perioadă de 4 ani și 6 luni.
Recursul de față vizează respingerea petitului privind despăgubirile materiale solicitate conform raportului de expertiză tehnică de evaluare a bunurilor mobile, care, potrivit susținerilor reclamanților, sunt pe deplin justificate și dovedite la dosarul cauzei, fiind incident de asemenea temeiul de drept prevăzut de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, text neabrogat, în vigoare.
Relativ la petitul privind acordarea de daune materiale pentru bunurile pretins confiscate, corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 5 (1) lit. b din Legea nr. 221/2009 vizează exclusiv bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, respectiv bunurile mobile utilajele sau instalațiile preluate de stat odată cu imobilul pe care l-au deservit asemenea bunuri mobile, în măsura în care se regăsesc în natura lor, sens în care au fost valorificate corect dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea consideră că, criticile de interpretare a normei cuprinse în art. 5(1) lit. b, în discuție își au dezlegarea în expunerea de motive la actul normativ în discuție, de unde rezultă clar intenția legiuitorului care a construit dispoziția legală, sus amintită. Astfel, din expunerea de motive (w.w.w. cdep.ro/proiecte) 2008/400/00/0/em400.pdf) rezultă că, legiuitorul anului 2009 se referă expres la bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, în subsecțiunea 2 intitulată „schimbări preconizate”(prin Legea nr. 221/2009) menționându-se că norma în discuție a fost concepută ca „o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele vizate de Legea nr. 221/2009 „pot opta pentru acordarea direct de către instanțele de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate” cu eliminarea procedurii, relativ greoaie, a legii nr.10/2001, astfel cum se afirmă în Secțiunea II intitulată „Motivul emiterii actului normativ”, din cadrul expunerii de motive, care face corp comun cu Legea nr. 221/2009, conform regulilor de tehnică legislativă prevăzute, inclusiv, în Legea nr. 24/2000.
Datele speței de față pun în evidență că reclamanții sunt beneficiarii dispozițiilor legii fondului funciar (fila 31 și urm. dosar fond), din Titlul de proprietate nr.5723/43 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor rezultând că li s-a restituit suprafața de 10 ha teren situat pe teritoriul satului Beregsău M..
Relativ la bunurile mobile solicitate prin acțiune, deși fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, fiind „utilaje”, nici „instalații”, în sensul legii, astfel cum s-a arătat mai sus, reclamanții nu au făcut nici dovada că s-au adresat, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a unor asemenea bunuri, respectiv că au abandonat procedura Legii nr. 10/2001 și au înțeles să uzeze de dispozițiile art. 5(1) lit. b din Legea nr. 221/2009, și să solicite direct instanței despăgubi bănești, derogând de la procedura Legii nr. 10/2001.
Această dovadă era necesară, întrucât Legea nr. 221/2009 nu repune persoanele în cauză în termenul de prescripție prevăzut de alte legi speciale, precum Legea nr. 10/2001, ci consacră o procedură derogatorie de la Legea nr. 10/2001, însă numai în măsura în care, în temeiul legii, s-a apelat la Legea nr. 10/2001.
Aceste ipoteze nu sunt incidente în cauza de față, atât cu privire la materia bunurilor disputate, cât și cu privire la procedura urmată, la care Curtea adaugă faptul nedovedirii condițiilor impuse de dispozițiile art. 5(1) lit. b din Legea nr. 221/2009 în speța de față.
Sub aspect probator, Curtea reține în condițiile art.304 ind.1 C.pr.civ. că probele testimoniale administrate de reclamanți sunt insuficiente în ceea ce privește dovedirea fără echivoc atât a bunurilor existente în gospodăria familiei reclamanților, anterior măsurii deportării în B., cât și a împrejurării (afirmative) confiscării lor de către organele statului, la dosar nefiind depus procesul-verbal de inventariere întocmit cu această ocazie.
Pe de altă parte, având în vedere împrejurările concrete în care, la acea vreme, s-a procedat la ridicarea și deportarea în B., chiar și în lipsa întocmirii unui proces-verbal de inventariere a bunurilor existente în gospodărie, reclamanții nu au reușit cu probe testimoniale elocvente să dovedească aspectele invocate relativ la bunurile mobile. În concret, în lipsa unei cereri în probațiune pe acest aspect din partea reclamantei, instanța nu poate proceda la administrarea din oficiu a probațiunii, în caz contrar fiind încălcat principiul disponibilității.
Pentru toate aceste motive, Curtea, în baza art.299, 312 alin.1 C.pr.civ., constatând că nu sunt incidente nici unul din temeiurile de casare ori modificare a sentinței civile recurate, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
Văzând și disp.art.274 alin.1 C.pr.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții R. O. J. și F. M. A. (născută R.) împotriva sentinței civile nr.1231/25.04.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 1 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
Dr. L. L. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
M. M.
Red.:M.G./20.11.2012
Tehnored./M.M./ 2 ex./20.11.2012
Inst.fond: T. T.:jud.D. H.
| ← Expropriere. Decizia nr. 7/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1568/2012. Curtea... → |
|---|
