Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 902/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 902/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-06-2013 în dosarul nr. 902/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 08.05.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 902/R
Ședința publică din 19 iunie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. L. împotriva deciziei civile nr. 151/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. Apărării Naționale și S. V. A., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă, pentru reclamanta recurentă lipsă, doamna avocat I. A. D., și domnul consilier juridic D. G., pentru pârâtul intimat M. Apărării Naționale, lipsă fiind chematul în garanție intimat S. V. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat M. Apărării Naționale a depus la dosar, prin serviciul registratură la data de 14.06.2013, întâmpinare care se comunică reprezentantei reclamantei recurente, instanța conferind acestui înscris rolul unor concluzii scrise, întrucât a fost depus cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c.
Reprezentanții părților arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtului și a menținerii hotărârii primei instanțe, arătând că dreptul material la acțiune al reclamantei nu este prescris; în subsidiar, solicită casarea cu trimitere la Tribunalul T. în vederea rejudecării apelului pe fond.
Reprezentantul pârâtului intimat solicită, în principal, respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală; în subsidiar, în cazul admiterii recursului, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 9750/5.04.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ a fost admisă în parte actiunea formulata de reclamanta S. L., impotriva paratului M. A. N.; a fost obligat paratul sa plătească reclamantei suma de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri; a fost respinsă in rest actiunea; a fost admisa cererea de chemare in garantie formulata de paratul M. A. N. impotriva chematului in garantie Stanculescu V.; a fost obligat chematul in garantie la plata catre parat a sumei de 50.000 lei.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la 13.10.2011, reclamanta S. L. a chemat in judecata pârâtul M. Apărării Naționale, solicitând instanței obligarea paratului, in calitate de comitent, la plata despăgubirilor pentru cauzarea prejudiciului moral in cuantum de 500.000 lei pentru suferințele provocate de decesul fiicei sale Pinzhoffer G., erou martir al revoluției din decembrie 1989, fapta ilicita cauzatoare de prejudiciul moral constând in infracțiunea de omor deosebit de grav, cu prilejul reprimării demonstranților din decembrie 1989, prin dispunerea de masuri menite sa aducă Ia îndeplinire ordinul de deschidere a focului si exercitarea controlului asupra executării acestora, pentru care Stanculescu V. A. si Chitac M., angajați ai Ministerului Apărării Naționale in 1989, au fost condamnați la pedeapsa cu închisoarea, prin sentința penala nr. 250/03.04.2007 pronunțata in dosarul nr._/1/2004, rămasa definitiva prin decizia nr. 558 /15.10.2008, pronunțata in recurs de I.C.C.J., in Completul de 9 Judecători, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea acțiunii reclamanta a arătat ca în 17 decembrie 1989 a fost ucisă fiica sa Pinzhoffer G., de către armata, la ordinele generalilor Stanculescu si Chitac, cu prilejul represaliilor manifestațiilor anticomuniste din Timișoara. Criteriile de apreciere a prejudiciului moral suferit se refera la consecințele negative privind dezvoltarea umana, nivelul de trai, participarea sociala, stilul de viata, stresul provocat, aportul intrafamilial, vulnerabilitatea psihologica, situația familiala si financiara. Repararea prejudiciului fie patrimonial, fie nepatrimonial este guvernata de principiile reparării integrale, la data la care făptuitorii sunt chemați sa acopere acest prejudiciu. Evaluarea făcuta de ea in cuantum de 500.000 de lei se refera la despăgubirile care vin sa compenseze prejudiciul moral si reprezintă o apreciere globala a suferinței fizice, psihice si morale trăita timp de peste 20 de ani, si care cu siguranța va continua toata viata si a considerat-o o justa compensație pentru prejudiciul suferit prin efectele in timp provocate prin decesul fiicei sale său.
In drept, a invocat prevederile art. 1.373 (1), (2), art. 1.381 (1), art. 1.385 (1), (2), (3), (4), art. 1386 (1),art. 1388, art. 1.390 (1), (2), (3), art. 1.391 (1), (2), art. 2.523, art. 2.528 (1), C.civ. art. 6 din Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului, art. 112, art. 274 C.pr.civ., art. 14 si art. 20 C.pr.pen.
Paratul a formulat întâmpinare (f. 14-17), prin care a invocat pe cale de excepție prescripția dreptului material la acțiune.
Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a lui Stanculescu V. (f. 18-19), întrucât acțiunea reclamantului este întemeiată pe sent. nr. 250/03.04.2007 prin care cei doi inculpați (Stanculescu și Chitac) au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
La termenul de judecată din 03.04.2012, în baza în baza art. 137 alin. 1 C.pr.civ., instanța a pus în discuția părților si a respins ca nefondata excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât prin întâmpinare.
In cauza a fost administrata proba cu inscrisurile depuse la dosar de catre reclamantă si de pârât.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta a reținut că prin sentinta penala nr. 250/03.04.2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ramasă definitivă prin decizia penala nr. 558/2008 a aceleiasi instante, inculpatii Stanculescu V. A. si Chitac M. au fost condamnati pentru savarsirea infractiunii de omor deosebit de grav si pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor deosebit de grav, retinandu-se ca activitatea desfasurata de inculpati in cadrul comandamentelor din care au facut parte, constituite la Timisoara in seara zilei de 17 decembrie 1989, respectiv implicarea acestora in organizarea si coordonarea intregii activitati de reprimare a demonstrantilor, prin dispunerea de masuri menite sa aduca la indeplinire ordinul de deschidere a focului si exercitarea controlului asupra executarii acestora se inscrie in actiunea complexa de ucidere si respectiv de ranire a victimelor, printre care si Pinzhoffer G., impuscată mortal in data de 17 decembrie 1989 in zona Calea Lipovei din Timisoara. In sentinta s-a mai retinut ca, la data savarsirii infractiunilor, inculpatul Stanculescu V. A. era prim loctiitor al ministrului apararii nationale iar inculpatul Chitac M. era comandantul trupelor chimice si al Garnizoanei Bucuresti.
Din inscrisurile depuse la dosar rezulta ca reclamanta este mama supravietuitoare a defunctei Pinzhoffer G., declarată erou-martir al Revolutiei Romane din decembrie 1989.
Conform art. 998-999 C.civ., orice fapta a omului care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci si de acela ce a cauzat neglijenta sau imprudenta sa.
Art. 1000 al. 1 C.civ. prevede ca „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit al. 3 al aceluiasi articol „stapanii și comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Avand in vedere cele aratate mai sus, instanta a constatat că in speta sunt intrunite cumulativ conditiile prevazute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea raspunderii civile delictuale a chematului in garantie Stanculescu V. A. pentru fapta proprie, respectiv fapta ilicita savirsita de acesta (infractiunea de omor a fiicei reclamantei), vinovatia acestuia sub forma intentiei, prejudiciul cert produs reclamantei prin uciderea fiicei acesteia, precum si raportul de cauzalitate intre fapta ilicita a chematului in garantie si prejudiciu.
In acelasi timp, deoarece la momentul savarsirii faptei exista un raportul de prepusenie intre paratul M. A. N. si cei 2 inculpati autori ai infractiunii de omor, fara a se dovedi depasirea de catre acestia a limitelor functiilor incredintate, deoarece nu s-a probat existenta unei cauze exoneratoare de raspundere, instanta retine ca in cauza sunt indeplinite si conditiile angajarii raspunderii civile a paratului-comitent pentru faptele celor 2 prepusi ai sai, conform art. 1000 al. 3 C.civ.
Ca principiu in materia raspunderii civile delictuale se aplica principiul repararii integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicita (damnum emergens si lucrum cesans).
Uciderea fiicei reclamantei de catre armata, ca urmare a unor manifestații pașnice, a fost de natură sa-i provoace acesteia o suferință psihica de durată și greu de alinat, prejudiciul moral constand in atingeri grave ale drepturilor sale subiective nepatrimoniale, respectiv dreptul la o viata de familie normala, cu afectiunea si sprijinul reciproc la car era îndreptățită, actul de agresiune suferit schimbând in mod dramatic viata reclamantei.
Instanța a apreciat că suma de 50.000 lei din partea paratului reprezinta o compensatie justa, echitabila si totalmente rezonabila raportat la suferintele morale cauzate reclamantei, reparatia pecuniara fiind menita sa aline in parte atingerile aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale si sa aduca o satisfactie persoanei prejudiciate, respectiv pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Avand in vedere considerentele aratate anterior, in baza dispoz. art. 998-999 rap. la art. 1000 al. 3 C.civ. instanta a admis in parte actiunea formulata de reclamanta si a obligat paratul la plata catre reclamanta a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
Avand in vedere faptul ca paratul nu a raspuns pentru fapta proprie, ci pentru fapta ilicita si prejudiciul cauzat cu vinovatie de catre chematul in garantie Stanculescu V. si de inculpatul Chitac M., tinuti sa raspunda solidar conform art. 1003 C.civ., in baza art. 60 si 63 C.pr.civ. raportat la art. 1052 si 1053 C.civ. instanta a admis cererea de chemare in garantie formulata de paratul M. A. N. impotriva chematului in garantie Stanculescu V. si a obligat chematul in garantie la plata catre parat a sumei de 50.000 lei, la care paratul a fost obligat catre reclamanta pentru chematul in garantie.
Apelul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 151/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
În consecință, sentința a fost schimbată în sensul admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și al respingerii cererii de chemare în judecată și a cererii de chemare în garanție.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, pe calea apelului, pârâtul a solicitat admiterea apelului si schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune si respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, a apreciat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
În primul rând, termenul de prescripție pentru formularea acțiunii nu a început să curgă la data de 15.10.2008 (începutul curgerii termenului susținut de reclamantă), data la care cei doi prepuși ai ministerului au fost condamnați definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav în cel de-al doilea ciclu procesual.
Astfel, potrivit art.3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general al prescripției este de 3 ani, iar începutul este consacrat de art.8 din decret ca fiind data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Norma de drept arătată stabilește două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
In cauza de fată, momentul obiectiv de la care se calculează cursul prescripției extinctive este cel al trimiterii în judecată a celor doi pârâți, S. V. A. și C. M., și anume 30.12.1997 (dată la care rechizitoriul privind punerea în mișcare a acțiunii penale a fost confirmat și cei doi inculpați trimiși în judecată), fără a fi necesară condamnarea definitivă a acestora, deoarece răspunderea civilă delictuală nu se confundă cu răspunderea penală. În cadrul răspunderii civile nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală, definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca partea vătămată să îl cunoască
Din data de 30.12.1997, dată ce poate fi considerată ca moment obiectiv de când putea fi promovată această acțiune și până la introducerea cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de trei ani, termenul de prescripție a curs fără a interveni vreuna dintre cauzele de întrerupere sau suspendare prevăzute la art.13, 14 și 16 din D.167/ 1958 - norme imperative de strictă interpretare și aplicare, astfel că se impune respingerea cererii ca prescrisă. Procesul penal nu reprezintă nici măcar o cauză de întrerupere a prescripției civile, după cum se susține, ci numai o cauză de suspendare a acțiunii civile formulată însă, în termenul de prescripție.
Dreptul material la acțiune era prescris la data introducerii cererii, chiar și în condițiile în care ar admite că ar curge de la data la care s-a stabilit vinovăția celor doi prepuși printr-o hotărâre penală definitivă. Numai că, date fiind circumstanțele cauzei penale, momentul respectiv ar coincide cu data la care cei doi generali au fost condamnați definitiv în primul ciclu procesual - 25.02.2000.
Cel de-al doilea ciclu procesual s-a finalizat în anul 2008 prin pronunțarea deciziei penale nr.558/15.10. 2008, însă problema necunoașterii autorilor faptei ilicite și, mai ales a persoanei responsabile civilmente nu a existat niciodată. Motivele care au determinat admiterea recursului în anulare - efectuarea expertizei psihiatrice, soluționarea în condiții legale a excepției de neconstituționalitate invocată de inculpați (privind calificarea căii de atac a hotărârii penale) și lipsa de apărare temeinic justificată a inculpatului V. S. - denotă că nici măcar nu s-a pus în discuție vinovăția acestora ci, pur și simplu s-a urmărit înlăturarea unei vătămări prin anularea unor acte procedurale (instanța de recurs a reținut în decizia penală nr.558/2008: „...constată următoarele: înalta Curte de Casație și Justiție prin sentința penală nr.250 din 3 aprilie 2007... în rejudecarea parțială pe fond a laturii penale - după casare în recurs în anulare... "); nici prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea făptuitorilor până la data rămânerii definitive a hotărârii penale nu este de natură să împiedice partea vătămată sau partea civilă să cunoască autorul faptei.
In favoarea celor susținute este, de asemenea, și faptul că prin Decizia nr. 1/2004 odată cu admiterea recursului în anulare au fost anulate formele de punere în executare a hotărârilor atacate numai cu privire la latura penală, fără a fi afectate în vreun fel despăgubirile civile, acordate în continuare, precum și aspectul că prin constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal a celor mai mulți dintre reclamanți, cereri respinse ca tardive în condițiile legii procesuale penale, aceștia dovedesc că aveau cunoștință despre autorii faptei cauzatoare de prejudiciu.
Cât privește cel de-al doilea motiv susținut de parte și reținut de instanță, „întinderea prejudiciului s-a apreciat până la data introducerii acțiunii, având în vedere efectele decesului fiicei reclamantei în timp...", în niciun caz nu poate fi susținut pentru a justifica prorogarea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție.
Sentința Judecătoriei Timișoara, prin care s-a admis în parte acțiunea este netemeinică și nelegală din moment ce condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite. Hotărârea penală pe care se întemeiază acțiunea la instanța civilă are autoritate de lucru judecat în cauză, însă condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite sub aspectul prejudiciului cert și respectării condiției prejudiciului neacoperit.
S-a apreciat ca nelegală hotărârea și prin aceea că suma stabilită pentru „acoperirea prejudiciului moral" este foarte mare, acțiunea fiind desprinsă de cadrul procesului penal în care au fost judecați cei doi generali, deși trebuie realizată o corelare a pretențiilor actuale cu nivelul despăgubirilor acordate în acel proces, temeiul solicitărilor fiind același.
In drept, D. nr.167/1958, art.998-1000 C.civ., art. 282 și urm. C.proc.civ.
Procedand la analiza motivelor de apel, a dispozitiilor legale incidente, a sustinerilor partilor si a sentintei civile ce face obiectul controlului judiciar pendinte, tribunalul a apreciat că în mod corect a retinut prima instanta ca prin sentința penală nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004 (nr.vechi 5001/2004), rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 558/2008, a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. A. si Chitac M. au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav si pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că în perioada 17-22 decembrie 1989, inculpații au făcut parte din comandamentul constituit la Timișoara din dispoziția lui N. Ceașescu, în vederea reprimării mișcării de protest îndreptate împotriva regimului comunist din România, în seara zilei de 17 decembrie 1989.
In mod judicios a observat, de asemenea, ca, in cazul raspunderii civile delictuale, prescripția dreptului material la actiune începe sa curgă, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la momente diferite, respectiv de la momentul subiectiv la care paguba si autorul ei sunt cunoscute efectiv, fie de la cel obiectiv la care trebuia sa fie cunoscute.
In mod eronat a procedat, insa, prima instanta la respingerea exceptiei prescriptiei extinctive a dreptului material la actiune invocata de catre parat prin intampinare.
., momentul pornirii acțiunii civile este momentul în care cel păgubit a cunoscut, in mod cumulativ, prejudiciul si pe cei care l-au cauzat.
In speta, in cadrul procesului penal, organele de urmărire penală au respectat dispozițiile art. 76 din C.pr.pen. care impun chemarea persoanelor care au suferit o vătămare prin infracțiune pentru a li se invedera posibilitatea de a se constitui parte vătămată sau parte civilă în dosarul penal.
Prima instanta nu a observat ca partile vatamate, inclusiv reclamanta din prezenta cauza, s-au constituit parti civile in procesul penal pentru repararea aceluiasi prejudiciu ce face obiectul prezentei cauze, insa nu au respectat termenele de procedura penala instituite in mod imperativ spre aceasta finalitate (momentul limita la care ar fi putut declansa actiunea civila fiind citirea actului de sesizare, ulterior trimiterii inculpatilor in judecata).
Ca atare, prin sentinta penala nr. 250/03.04.2007 a Inaltei Curti de Casație și Justiție, definitivă prin decizia penala nr. 558/15.10.2008 a aceleiasi instante, actiunea civila a reclamantei a fost respinsa ca tardiv formulata.
Este evident astfel ca, anterior datei de 03.04.2007 (constituirea ca parte civila in procesul penal efectuandu-se chiar inainte de admiterea recursului in anulare), reclamanta a avut cunostinta in mod cert atat de identitatea autorilor faptei ilicite, cat si de prejudiciul astfel creat si, chiar prin raportare la data de 03.04.2007, dreptul material la actiune este prescris, tinand cont si de dispozitiile art.16 alin.final din decret, potrivit caruia actiunea respinsa, indiferent de considerentul avut in vedere, nu are efect intreruptiv de prescriptie.
Culpa neformularii actiunii civile in interiorul termenelor imperative edictate de lege incumba exclusiv reclamantei. Astfel, este de observat ca si dupa respingerea actiunii civile prin sentinta penala din 2007, reclamanta a ramas in pasivitate, neprocedand la introducerea unei actiuni civile decat la data de 12.10.2011.
Corespunde adevarului ca, prin hotararea pronuntata in cauza S. si altii contra Romaniei, instanta de la Strasbourg a admis cereri ale persoanelor vatamate in Revolutia din Decembrie 1989 si a obligat statul roman la plata de daune morale, insa aceasta exclusiv pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil prin tergiversarea solutionarii procesului penal (in temeiul art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului), sub aspectul daunelor cuvenite pentru fapta ilicita supusa analizei Curtea nefiind competenta ratione tempore (Conventia a fost ratificata de Romania ulterior datei savarsirii faptei).
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivare a criticat reținerea ca fiind întemeiată a excepției prescripției invocată de pârât, câtă vreme, raportat la dispozițiile art. 8 din D. 167/1958, până la data condamnării celor doi prepuși ai pârâtului aceștia au beneficiat de prezumția de nevinovăție.
A invocat că sunt întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în condițiile art. 308 al. 2 C.p.c.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 al. 2 C.p.c., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.p.c., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din D. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Contrar celor reținute de tribunal, instanța reține că data de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul la acțiune al reclamantei este data la care s-a pronunțat cea de-a doua hotărâre (decizia penală nr. 558/15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală).
Astfel, fiica reclamantei a fost împușcată mortal în data de 17 Decembrie 1989, ca urmare a represaliilor dispuse de puterea politică împotriva manifestanților contra regimului.
Datorită caracterului excepțional și specificului unei asemenea mișcări de amploare, realitatea celor întâmplate a fost anevoios de stabilit atunci sau într-un interval redus de timp.
Dacă la data de 17.12.1989 reclamanta a putut cunoaște în mod cert faptul prejudiciabil care constituie premiza acțiunii sale, nu același lucru se poate afirma despre cealaltă condiție impusă de textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se putea naște dreptul acesteia la acțiune în despăgubiri și anume aceea ca ea să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască pe cel care a produs acest prejudiciu.
Prepușii Ministerului Apărării Naționale considerați vinovați de comiterea represaliilor împotriva manifestanților din Timișoara au fost condamnați definitiv prin decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în anulare Procurorul General al României de la acea dată susținând că, în raport de toate probele administrate în cauză rezultă că activitățile desfășurate în Timișoara de către inculpații S. V. A. și C. M. nu au cauzat moartea celor 72 de persoane și rănirea altor 253 (susținere care s-a consemnat și în cuprinsul sentinței penale nr. 250/3.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală).
Prin decizia nr. 1/22.03.2004, – Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a admis acest recurs în anulare, a casat sentința penală nr. 9/15.07.1999 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală și decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Completul de 9 judecători și a trimis cauza pentru rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală.
Așa cum s-a menționat în cuprinsul prezentei, rejudecarea s-a finalizat prin pronunțarea deciziei penale nr. 558/15.10.2008 a instanței supreme prin care inculpații au fost, din nou, găsiți vinovați de faptele reținute în sarcina lor și condamnați.
Prezentarea acestor date a fost necesară pentru a se putea observa corect și a se reține faptul că reclamanta nu a putut și nu ar fi putut cunoaște persoanele vinovate de prejudiciul care i s-a creat decât o dată cu pronunțarea deciziei penale nr. 558/15.10.2008.
Ca urmare a punerii la îndoială a vinovăției lor de însuși Procurorul General al României – al cărui recurs în anulare a fost admis, cu consecința rejudecării din nou a cauzei, în primul rând sub acest aspect – nu s-a putut ști decât la acest moment că persoanele învinuite sunt și cele legal responsabile de daunele provocate persoanelor rănite sau familiilor celor decedați în timpul manifestațiilor publice împotriva regimului comunist din Decembrie 1989.
Concluzionând, rezultă că omisiunea reclamantei de a recurge la concursul justiției (pentru repararea prejudiciului ce i-a fost creat), în intervalul de timp de 3 ani după pronunțarea primei hotărâri definitive de condamnare a prepușilor instituției pârâte, nu se datorează neglijenței ci cunoașterii faptului că acea hotărâre era contestată de însăși instituția abilitată cu asigurarea respectării legii, precum și acceptării faptului că răspunsul definitiv și clar în această privință nu putea fi dat decât de instanța de judecată, fiind, astfel, nerelevantă împrejurarea că reclamanta s-a constituit tardiv parte civilă în procesul penal.
În raport de această dată, care marchează începutul termenului general de prescripție, rezultă că acțiunea în pretenții formulată de reclamanta nu este prescrisă.
Ținând cont de faptul că hotărârea pronunțată de tribunal prin care s-a respins acțiunea reclamantului a avut în vedere doar excepția prescripției dreptului lui la acțiune invocată de pârât (excepție care nu este incidentă în cauză, conform celor mai sus-arătate) fără a se mai proceda la examinarea fondului, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1,2,3,5 C.p.c. raportat la art. 304 pct. 9 C.p.c., instanța va admite recursul declarat de reclamanta S. L. împotriva deciziei civile nr. 151/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ ; va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta S. L. împotriva deciziei civile nr. 151/27.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 28.06.2013;
Tehnored. C.J.- 03.07.2013; 2 ex.
Instanță de apel: Tribunalul T.
Judecători: L. D.; D. H.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: A. M. B.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 29-11-2012,... | Legea 10/2001. Decizia nr. 876/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
