Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 29-11-2012, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-11-2012 în dosarul nr. 2463/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928 SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2463
Ședința publică din 29 noiembrie 2012
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. E. împotriva sentinței civile nr. 772/28.05.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat G. C. pentru reclamanta recurentă lipsă, nefiind prezent pârâtul intimat.
PROCEDURA COMPLETĂ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat G. C., pentru reclamanta recurentă C. E. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea sentinței civile recurate și în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale solicitate.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului întrucât acțiunea reclamantei vizează doar acordarea daunelor morale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. sub nr._ /10.04.2012, reclamanta C. E. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că tatăl său B. I. zis B. se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro daune morale.
În fapt, reclamanta a arătat că prin hotărârea penală nr. 19/19.01.1950 pronunțată în dosarul nr. 1616/1950 Tribunalul M. Timișoara a dispus condamnarea tatălui reclamantei B. I., la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă și confiscarea totală a averii pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale având în vedere faptul că a făcut parte dintr-o bandă de fugari care aveau sediul în munții Parâng și Banat,organizație condusă de colonelul U.. În timpul anchetelor a fost bătut și torturat pentru a da informații cu privire la ascunderea celorlalți fugari.În detenție a fost bătut, torturat, înfometat. Și acasă viața a fost grea, mama reclamantei rămânând singură împreună cu un socru de 85 ani . Reclamanta a fost persecutată la scoală fiind considerată fată de deținut politic. În fiecare toamnă recolta le era confiscată,fiind considerată familie de partizani și trebuiau plătite cote duble.După terminarea scolii nu a avut nicio șansă la un serviciu în oraș, fiind nevoită să se întoarcă la . mama reclamantei a decedat din cauza unei boli de inimă.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1 alin.2, art. 5 alin.1 și art. 3,4 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri constând în acte de stare civilă și copia sentinței penale nr. 19/1950.
P. sentința civilă nr. 772 din 28.05.2012, Tribunalul C. S. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C. E. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Pentru a pronunța această soluție, din analiza actelor și lucrărilor dosarului tribunalul a reținut următoarele:
P. hotărârea penală nr. 19/19.01.1950 pronunțată în dosarul nr. 1616/1950 Tribunalul M. Timișoara a dispus condamnarea tatălui reclamantei B. I., la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, 5.000 lei amendă și confiscarea totală a averii pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale având în vedere faptul că a făcut parte dintr-o bandă de fugari care aveau sediul în munții Parâng și Banat,organizație condusă de colonelul U..
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a făcut în perioada 06.03._89 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
P. Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
P. decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ-Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de Conducere al Curții de Apel G., s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Față de aceste considerente, ținând seama de dispozițiile Deciziei nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, decizie obligatorii pentru instanțele de judecată, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C. E. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta C. E. a declarat recurs în termen legal la data de 06.08.2012, solicitând admiterea lui, modificarea în tot a sentinței civile recurate și, rejudecând pe fond, admiterea acțiunii civile astfel cum a fost formulată în scris.
În motivare, reclamanta a criticat hotărârea recurată prin prisma încălcării disp. art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 Cod pr. civ., susținând că a făcut o greșită interpretare și aplicare în speța dedusă judecății, a incidenței Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale, în raport cu dispozițiile legii nr. 221/2009.
Sub acest aspect, se susține că instanțele românești, respectând principiul preeminenței tratatelor și jurisprudenței CEDO, preeminență consființită și în Constituția României, sunt ținute să aplice cu prioritate textele de legi și principiile Convenției Europene, în litera și în spiritul ei, egalitatea de tratament între resortizanții comunitari fiind un principiu de drept comunitar care interzice orice formă de discriminare, iar principiul nediscriminării constituie fundamentul principal al ordinii juridice comunitare, fiind o condiție de bază a funcționării U.E.
Din această perspectivă, reclamanta recurentă susține că în prezenta speță s-a încălcat în mod evident principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite, așa cum, de altfel, s-a întâmplat în spețele derulate în instanțele din România și întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. În acest sens, s-a subliniat că nu este nici legal și nici moral să se schimbe regimul juridic și temeiul de drept pe baza cărora acțiunile civile s-au întemeiat la momentul înregistrării lor, prin modificarea și lipsirea de conținut a actului normativ indicat, fiind încălcată speranța legitimă precum și dreptul la un proces echitabil.
Astfel fiind, reclamanta recurentă susține că soluția de respingere a daunelor morale solicitate în temeiul dispozițiilor legii nr. 221/2009, contravine principiului egalității de drepturi dar și principiului care vizează necrearea unor situații juridice discriminatorii, între justițiabilii care au obținut deja hotărâri definitive favorabile și cei cu hotărâri nefavorabile.
În drept, au fost invocate disp., art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., 304 ind. 1 Cod pr. civ. rap. la ar.t 16 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană.
Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamanta C. E. a investit instanța de judecată - Tribunalul C.-S., la data de 10.04.2012, cu prezenta acțiune civilă prin care a solicitat obligarea Statului R. prin MFP la plata sumei d e 300.000 Euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit în urma condamnării tatălui său la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică, 5000 lei amendă și confiscarea totală a averii pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale.
Reclamanta și-a întemeiat prezentul demers judiciar pe disp. art. 1 alin. 2, art. 5 alin . 1 lit. a și respectiv alin. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.
P. art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Sub aspectul temeiului de drept invocat în prezenta acțiune civilă, înregistrată – așa cum am mai precizat – la data de 10.04.2012, Curtea reține că prin Decizia nr.1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, instanța reține că, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, se reține însă că cererea de acordare a daunelor morale, formulata in baza raspunderii civile delictuale, este prescrisă.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
După data de 22 decembrie 1989 orice persoană se putea adresa unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de 9 aprilie 1990 a fost adoptat Decretul-Lege nr. 118/1990, act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect reparararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă Decretul-Lege nr. 118/1990 nu conține vreo prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice, se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire pentru a recunoaște că, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în România au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi.
Și în ipoteza în care s-ar susține teza conform căreia persoana nu a putut să se adreseze instanței în temeiul Decretului-Lege nr. 118/199, deoarece acest act normativ nu conținea vreo prevedere expresă referitoare la dreptul de a i se repara prejudiciul moral suferit, un asemenea drept la acțiune a existat cel mai târziu din momentul intrării în vigoare a Constituției României (la data aprobării ei prin referendum național din 8 decembrie 1991), care prin art. 21 alin. (1) și (2) a consacrat principiul liberului acces la justiție, statuând că “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
P. urmare, apreciem că termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiunea în repararea prejuidciului moral a început să curgă cel mai târziu din momentul intrării în vigoare a Constituției – 8 decembrie 1991-.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cât priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Se constată că Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat în speță.
Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.
In acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, se apreciază că prejudiciul suferit de reclamantă a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.
Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici în prevederile art. 504-506 C. procedură penală, câtă vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Curtea constată că niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.
P. decizia nr. 1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr.62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.24/ 2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamantă.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea,în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta C. E. împotriva sentinței civile nr. 772/28.05.2012, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, dupa . Legii nr. 202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotarare definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele naționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Copaceanu E. împotriva sentinței civile nr. 772/28.05.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 29 noiembrie 2012.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. M.Girugincă – 21.12.2012
Tehnored.S.C. – 2 ex./21.12.2012
Tribunalul C.-S., Judecător: R. L. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1568/2012. Curtea... | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 902/2013. Curtea... → |
|---|
