Legea 10/2001. Decizia nr. 164/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 164/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 164/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 164
Ședința publică din 18 Februarie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta B. M. și de pârâții M. TIMIȘOARA P. P., P. M. TIMIȘOARA și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. TIMIȘOARA în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr. 1878/PI/27.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal, lipsesc părțile.
Dată fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 11.02.2014, când a fost amânată pronunțarea la data de 18.02.2014, încheierea făcând parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față constată:
P. sentința civilă nr. 1878/PI/27.06.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a admis în parte acțiunea reclamantei B. M., în sensul că a obligat pârâtul P. M. Timișoara să restituie reclamantei, în natură, porțiunea liberă din imobilul înscris în C.F._ Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. 2579), cu nr. top._, delimitată de punctele 1-2-3-4, potrivit expertizei topografice efectuate în cauză și să propună acordarea de despăgubiri bănești către reclamantă pentru porțiunea din imobilul înscris în C.F._ Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. 2579), cu nr. top._, care nu este liberă, delimitată de punctele 1-5-6-2-3-4-1, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005. A fost respinsă în rest acțiunea.
De asemenea, a obligat pârâții să-i plătească reclamantei 1837 lei onorariu de expert și 4000 lei onorariu de avocat, reprezentând o parte din cheltuielile de judecată, în măsura admiterii acțiunii.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul revendicat cu nr. top._, înscris în C.F. inițial 2579 Timișoara, a aparținut lui Iobbasz M. și soției sale Iobbasz M., născută Zavisity și că la 21 octombrie 1964 S. R. s-a intabulat ca proprietar asupra acestui imobil, prin încheierea de carte funciară nr. 3438, cu titlu de succesiune vacantă.
Totodată s-a ținut cont de dispozițiile art. 1 al. 1 din Legea 10/2001 potrivit cărora „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.”
Reclamanta a susținut că preluarea este abuzivă, întrucât s-a realizat în baza Decretului 111/1951, iar o astfel de preluare este, conform art. 2 al. 1 lit. e din Legea 10/2001, abuzivă.
Tribunalul a reținut că în C.F. 2579 Timișoara s-a consemnat că preluarea imobilului s-a realizat cu titlu de succesiune vacantă, iar nu în baza Decretului 111/1951.
De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 2 al. 1, lit. e din Legea 10/2001:„În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: (…)
e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”
Din cuprinsul textului de lege precitat, prima instanță a observat acesta are în vedere doar bunurile considerate a fi abandonate, iar nu și cele preluate cu titlu de succesiune vacantă, opiniind că preluarea de către stat a unei succesiuni fără moștenitori nu prezintă, în sine, un caracter abuziv.
S-a apreciat firesc acest lucru, întrucât și la data introducerii acțiunii bunurile lăsate de defunct, în lipsa unor moștenitori legali sau testamentari, treceau în proprietatea statului (art. 680 C. civ.).
Mențiunea din text cu privire la bunurile fără moștenitori face parte, în realitate, din denumirea și obiectul Decretului nr. 111/1951, respectiv: „reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare”.
P. urmare, s-a considerat că se impune a se stabili dacă, raportat la împrejurările concrete ale cauzei, intabularea ca proprietar a Statului R. cu titlu de succesiune vacantă asupra imobilului revendicat a fost sau nu abuzivă.
Astfel, s-a reținut că, potrivit art. 3 al. 1, lit. a din Legea 10/2001: „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar art. 4 al. 2 din același act normativ prevede că: „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.
P. sentința civilă nr. 1826/2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2007, s-a stabilit, în mod irevocabil, faptul că la 13 octombrie 1967 succesiunea după Iobbasz M. nu era vacantă, având în vedere că, la data respectivă, exista certificatul de moștenitor 77/15.02.1961, emis de notariatul de Stat al Regiunii Banat în favoarea lui Iobbasz M..
De asemenea, prin sentința civilă nr. 3777/2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 2932/2008, respectiv prin sentința civilă nr. 4014/2006, pronunțată de aceiași instanță în dosarul nr._/2005, s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta B. M. este moștenitoarea proprietarilor tabulari Iobbasz M. și Iobbasz M., în condițiile art. 4 al. 3 din Legea 10/2001.
Potrivit art. 4 al. 3 din Legea 10/2001: „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.”
Tribunalul a constatat că pârâții din prezenta cauză au fost părți în cauzele în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești menționate, astfel că acestea li se opun cu puterea lucrului judecat.
În plus, din considerentele sentinței civile nr. 2376/1963, pronunțate de Tribunalul Popular al Orașului și Raionului Timișoara nr._/1962, în care S. R. a fost parte, tribunalul a reținut că Iobbasz G. este succesorul legal al fratelui său, Iobbasz M., având în vedere că a solicitat deschiderea succesiunii după acesta, fiind înregistrat pe rolul Notariatului de Stat dosarul succesoral nr. 1014/1962.
Aceiași împrejurare este confirmată de adresa Direcției Județene T. a Arhivelor Naționale nr. C-36/15.01.2007.
De asemenea, din certificatul de calitate de moștenitor nr. 30/06.04.2009, eliberat de BNP S. C., tribunalul a reținut că reclamanta este moștenitoarea lui Iobbasz G..
Sintetizând, tribunalul a reținut, pe de o parte, că moștenirea proprietarilor tabulari, Iobbasz M. și Iobbasz M., nu a fost vacantă, iar, pe de altă parte, că succesoarea acestora este reclamanta B. M..
P. urmare, s-a stabilit că intabularea Statului R. în CF 2579 Timișoara, ca proprietar al imobilului cu nr. top._, cu titlu de succesiune vacantă, a fost abuzivă, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 2 al. 1, lit. i din Legea 10/2001, conform cărora: „În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: (…)
i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.
Prima instanță a concluzionat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, precizându-se că acest act normativ nu condiționează acordarea despăgubirilor de anularea actului abuziv de preluare.
În ce privește modalitatea de despăgubire, tribunalul a reținut din expertiza topografică efectuată în cauză că doar suprafața de 742 m.p., având conturul poligonal 1-2-3-4 este liberă, putând fi restituită în natură.
Diferența de 143 m.p., delimitată de punctele 1-5-6-2-3-4-1, nu este liberă, fiind afectată de lucrări de utilitate publică, astfel că, s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită la acordarea unor despăgubiri prin echivalent bănesc.
Reclamanta a mai solicitat rectificarea încheierii de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al Statului R., corelativ cu înscrierea dreptului său de proprietate.
Tribunalul a considerat, pe de o parte, că nu se poate dispune radierea din CF a Statului R., având în vedere că nu s-a solicitat anularea titlului care a stat la baza intabulării acestuia, iar, pe de altă parte, înscrierea reclamantei în cartea funciară poate avea loc doar după efectuarea unei lucrări de specialitate, de dezmembrare, având în vedere că nr. top._ a fost restituit în natură doar în parte.
Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri, în termen legal, atât reclamanta cât și instituțiile pârâte.
Recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
P. acest recurs s-a solicitat modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii petitului privind restituirea directă a terenului de 742 m.p. preluat de la autorii în drepturi ai reclamantei - astfel cum el a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză – precum și a petitului privind rectificarea situației de C.F., în sensul dezmembrării imobilului în două nr. topografice/cadastrale noi, unul de 742 m.p. care să fie intabulat pe numele reclamantei - și pentru care statul să fie radiat - și un altul de 143 m.p., asupra căruia să rămână proprietar statul.
A solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea de fapt a recursului s-a arătat aceea că Tribunalul T. a ignorat aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26 raportat la art. 14 și 2 din Legea nr. 10/2001 precum și a Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată într-un recurs în interesul legii care permitea instanței de a dispune ea însăși restituirea în natură a părții din imobil pentru care este posibilă o atare măsură, întrucât reluarea procedurilor administrative ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, pe care art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, îl garantează.
Această soluție era – în opinia reclamantei – permisă și de expertiza efectuată în cauză care a făcut o propunere de dezmembrare în două parcele fizic delimitate, din care una, de 742 m.p., poate fi restituită reclamantei și intabulată în favoarea sa iar o alta, de 143 m.p., ocupată de trotuar și spații verzi, să rămână actualului proprietar, S. român.
P. recursul declarat în cauză pârâtul S. român reprezentat de M.F.P. prin D.G.R.F.P. Timișoara a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei față de această instituție și al exonerării ei de la plata cheltuielilor de judecată câtă vreme prin dispozitivul sentinței nu i s-a impus o obligație de a face sau de a nu face ceva. Recursul său a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Pârâții P. municipiului Timișoara și M. Timișoara reprezentat de primar au solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii în integralitate a acțiunii reclamantei.
Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, art. 3041 și art. 312 C.pr.civ. iar în fapt pe aceea că imobilul a cărei restituire o solicită reclamanta a intrat în proprietatea statului ca urmare a emiterii în favoarea acestuia a unui certificat de vacanță succesorală.
Ulterior depunerii notificării de către reclamantă, ea a solicitat anularea acestui certificat, cerere care i-a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 1416/R/19.11.2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 7811/C/2004).
P. urmare, nefiind anulat titlul prin care statul a devenit proprietarul imobilului, chiar dacă printr-o altă hotărâre irevocabilă (sentința civilă nr. 4014/12.04.2006 a Judecătoriei Timișoara) s-a stabilit că reclamanta este unica moștenitoare acceptantă după defunctul Ioppasz M., nu se putea dispune restituirea către aceasta a imobilului în litigiu.
O a doua critică expusă în recurs a vizat greșita aplicare în cauză a legii, prin prisma măsurilor reparatorii prin echivalent (pentru partea din imobil ce nu poate fi retrocedată) al căror cadru legal, stabilit actualmente prin Legea nr. 165/2013, este aplicabil și cauzelor nesoluționate până la data intrării ei în vigoare, ipoteză confirmată în cauză.
P. întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta recurentă a solicitat respingerea ca nefondată a recursurilor instituțiilor pârâte.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, sub toate aspectele temeiniciei și legalității potrivit art. 3041 C.pr.civ. și pe baza tuturor probelor de la dosar, Curtea va constata următoarele:
Recursul reclamantei ce vizează omisiunea instanței de a observa dispozițiile legale care-i permit restituirea directă a unei părți din imobil și intabularea ei ca proprietară asupra acesteia, se privește a fi nefondat.
Este adevărat că dispozițiile coroborate ale art. 26, art. 14 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 și ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 20/2007, în procedura de soluționare a contestației împotriva dispoziției de refuz de retrocedare a unui imobil permit instanței restituirea directă a acestuia (sau a porțiunii libere din el), fără a se mai dispune obligarea persoanei deținătoare la emiterea dispoziției de restituire, însă o atare măsură în cauza de față nu poate fi dispusă pentru următoarele considerente:
Deși prin însăși contestația formulată de reclamanta B. M. împotriva dispoziției prin care M. Timișoara prin primar i-a refuzat restituirea în natură a imobilului din C.F._ Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. 2579 Timișoara) nr. cadastral_, ea a solicitat instanței restituirea în întregime a acestui teren, situația de fapt a acestuia demonstrată de probele dosarului, în special expertiza topografică, nu permite o astfel de măsură.
Ca urmare a verificării destinației actuale a imobilului s-a demonstrat că doar o porțiune (de 742 m.p.) este liberă pentru a-i fi restituită, cealaltă porțiune (de 143 m.p.) aflată la periferia celei dintâi, fiind destinată uzului public (trotuare și utilități), astfel că nu poate fi restituită.
Dacă în privința suprafeței măsurate ce poate face obiectul restituirii nu există neclarități, nu același lucru se poate afirma despre identificarea ei fizică și cadastrală.
În concret, ca urmare a măsurătorilor efectuate de expert s-a stabilit că porțiunea de 742 m.p., delimitată pe schița expertizei (fila 240 vol. I din dosarul Tribunalului T.) de punctele 1-2-3-4 este liberă de construcții iar cealaltă porțiune, de 143 m.p., delimitată de punctele 1-5-6-2-3-4-1, este ocupată de trotuar și utilități.
Atribuirea directă în proprietatea reclamantei a parcelei de 742 m.p. ar fi presupus ca, o dată făcută măsurarea ei, reclamanta să fi cerut și dezmembrarea parcelei inițiale și propunerea de atribuire de noi numere topografice/cadastrale – lucru pe care ea nu l-a făcut – și, aceasta, pentru că descrierea obiectului dreptului reclamantei precum și intabularea lui ca atare în C.F., conform art. 1 al. 5 și 6 din Legea nr. 7/1996 ar fi presupus, în mod obligatoriu, îndeplinirea acestei cerințe.
De aceea, în absența acestor cerințe a căror complinire reclamanta nu a solicitat-o nici prin acțiunea sa, nici printr-o precizare ulterioară efectuării expertizei, instanța nu putea dispune restituirea în natură a unei anume porțiuni din .> În plus, Curtea constată că admiterea solicitării principale a reclamantei nu poate fi acceptată în acest moment și pentru faptul că există neclarități cu privire la delimitarea celor două parcele provenind din cea inițială.
În concret, din descrierea lor făcută în schița expertizei (filele 239 – 249 dosar tribunal) rezultă că ..p. ce nu poate fi restituită ar fi delimitată de punctele 1-5-6-2-3-4-1 ori, limita dintre punctele 2-3, este și limita parcelei de 742 m.p. (propusă a fi restituită reclamantei), ceea ce creează confuzie câtă vreme expertul nu a evidențiat existența unei suprafețe de teren în perimetrul definit de punctele 6-2-3.
Toate aceste neclarități a căror discutare nu a solicitat-o reclamanta au împiedicat instanțele a atribui direct acesteia porțiunea de teren liberă de construcții precum și rectificarea situației de C.F. prin radierea statului și înscrierea ei ca proprietar.
De aceea, Curtea constată recursul reclamantei ca nefondat și va dispune respingerea lui ca atare.
Luând apoi în examinare recursul pârâtului S. român prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. Timișoara constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
În procedura Legii nr. 10/2001, legitimare procesuală pasivă o are doar persoana juridică deținătoare a imobilului solicitat spre restituire, reprezentată de persoana care a emis dispoziția/decizia contestată.
M. Finanțelor P. ca reprezentant al Statului român nu justifică improcesuarea ca pârât în această procedură (aspect ce rezultă neechivoc nu numai din conținutul Legii nr. 10/2001 ci și din Decizia nr. 27/1011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii), motiv pentru care, la data de 27.06.2013, când a pronunțat sentința, Tribunalul T. trebuia să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției menționate și să respingă acțiunea față de ea pentru acest motiv.
Întrucât instanța de fond nu a procedat în acest fel, constatând că sentința este nelegală sub acest aspect, Curtea va admite recursul acestui pârât și o va schimba în parte, în sensul celor expuse anterior, respingerea acțiunii reclamantei față de această instituție având, desigur, ca efect direct și exonerarea ei de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligată alături de ceilalți pârâți.
Cu referire la recursul pârâților M. Timișoara prin primar, Curtea constată că el este fondat însă doar parțial.
Se va reține faptul că recursul acestora a vizat două aspecte de nelegalitate și anume cel referitor la inadmisibilitatea retrocedării către reclamantă – fie și a unei părți din imobil – câtă vreme titlul statului nu a fost anulat și un altul referitor la ignorarea aplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.
În ceea ce privește cel din urmă aspect, Curtea constată că criticile pârâților sunt întemeiate întrucât, pentru acele imobile (sau părți din ele) ce nu mai pot fi restituite în natură, conform art. 4 al Legii nr. 165/16.05.2013, trebuie să se aplice dispozițiile acesteia din moment ce la data intrării ei în vigoare (20.05.2013) procesul reclamantei era pe rolul instanței iar în cauză nu se pronunțase o hotărâre în primă instanță.
Omițând să observe aceste norme legale, tribunalul a dispus, în mod greșit la 27.06.2013 acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (procedură pe care o înlocuiește cea prevăzută de Legea nr. 165/2013), din care cauză recursul pârâților este întemeiat sub acest aspect și va fi admis ca atare.
În ceea ce privește însă celălalt motiv de recurs, Curtea constată că el este neîntemeiat.
Rezultă astfel că, într-adevăr, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (decizia civilă nr. 1416/R/19.11.2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 7811/C/2004) a fost respinsă cererea reclamantei B. M. de anulare a certificatului de vacanță succesorală emis la 13.10.1967 privind succesiunea vacantă după defuncta Iobbasz M., decedată la 27.08.1969 în Timișoara însă această soluție s-a bazat pe reținerea unei excepții – respectiv cea a prescrierii acțiunii – iar nu pe existența unor probleme pe fondul pretențiilor.
La fel de adevărat este însă că, prin sentința civilă nr. 1826/5.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în contradictoriu cu pârâții M. Economiei și Finanțelor prin D.G.F.P. T., Consiliul Local al M. Timișoara și M. Timișoara prin primar, s-a stabilit irevocabil faptul că la data de 13.10.1967, succesiunea după defuncta Iobbasz M. nu era vacantă întrucât exista încă anterior certificatul de moștenitor nr. 77/15.02.1961 emis pe numele lui Iobbasz M., de către fostul Notariat de Stat al Regiunii Banat.
Faptul că Iobbasz M. a acceptat, ca soț supraviețuitor, moștenirea fostei sale soții, Iobbasz M. – și că certificatul de vacanță succesorală emis după defunctă în dosarul nr. 1171/1961 trebuie anulat – rezultă și din sentința civilă nr. 2376/12.04.1963 pronunțată de Tribunalul Popular al orașului și raionului Timișoara în dosarul nr._/1962, la acel moment nefiind adus la cunoștință instanței faptul că Iobbasz M. fusese deja recunoscut ca moștenitor prin certificatul anterior menționat.
P. două alte hotărâri, respectiv prin sentința civilă nr. 3777/26.11.2008 a Judecătoriei Timișoara din dosarul nr._ și prin sentința civilă nr. 4014/12.04.2006 a Tribunalului T. din dosarul nr._/2005, de asemenea irevocabile, s-a stabilit că reclamanta B. M. este moștenitoarea fostului proprietar Iobbasz M. și, deci, și a defunctei lui soții, Iobbasz M., în condițiile art. 4 al. 3 din Legea nr. 10/2001.
Important de menționat este și împrejurarea că în cele trei dosare amintite statul român, prin instituțiile sale locale reprezentative (ce figurează și în dosarul de față) a participat la proces în calitate de pârât, fiindu-i astfel cunoscute atât dispozițiile hotărârilor pronunțate cât și considerentele în susținerea acestora (care, cu rol explicativ, au intrat și ele în puterea lucrului judecat fiind, deopotrivă, tranșate irevocabil și opozabile).
Este, de asemenea, important de reținut, ca argumente în favoarea reclamatei și cele conținute în sentința civilă nr. 3777/26.11.2008 a Tribunalului T. în care s-a solicitat - și acordat spre restituire – un alt imobil (nr. top._) din aceeași carte funciară nr. 2579 Timișoara invocată în prezentul dosar însă pentru un alt imobil (cu nr. top._).
În concret, toate imobilele netranscrise în alte file de C.F. și rămase în C.F. 2579 Timișoara (printre care și cele două menționate), au fost preluate de stat cu titlu de succesiune vacantă.
În aceste condiții, același argument reținut cu putere de lucru judecat pentru restituirea imobilului nr. top._ prin efectul sentinței civile nr. 3777/2008 funcționează și pentru imobilul în litigiu (nr. top._), respectiv faptul că prin însăși formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta și-a asumat calitatea de moștenitoare acceptantă a succesiunilor succesive ale foștilor proprietari tabulari Iobbasz M. și M., declararea ca vacantă a succesiunii autorilor ei în drepturi devenind lipsită de obiect.
De aceea, având în vedere și faptul că a fost irevocabil stabilit că Iobbasz M. (unul din cei doi foști coproprietari ai imobilelor din C.f. 2579 Timișoara printre care și cel în litigiu) a acceptat ca soț supraviețuitor, succesiunea soției sale Iobbasz M. (cealaltă coproprietară), precum și aceea că opțiunea de acceptare a succesiunii are caracter indivizibil (ca o consecință firească a unicității patrimoniului și a succesiunii), rezultă că reclamanta este îndreptățită a solicita – și obține – ceea ce se mai poate din acest imobil, chiar și în absența unei hotărâri care să fi anulat în prealabil certificatul de vacanță succesorală emis pentru acesta.
Concluzia este îndreptățită și pentru faptul că la data de 21.10.1964 când imobilele din C.F. 2579 Timișoara au fost preluate de stat cu titlu de succesiune vacantă, se dovedește că procedura a fost îndeplinită în absența unui titlu legal câtă vreme prin sentința civilă nr. 2376/12.04.1963 se stabilise că Iobbasz M. era moștenitorul acceptant al defunctei sale soții, Iobbasz M., ceea ce caracterizează această preluare ca abuzivă în sensul art. 2 al. 1 lit. e din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile art. 1 lit. c din Decretul nr. 111/1951 și impune, pe cale de consecință, aplicarea măsurilor reparatorii ale acestei legi.
Concluzionând, rezultă că criticile pârâților la adresa sentinței Tribunalului T. sunt, prin prisma celor expuse anterior, nefondate, ceea ce impune menținerea ca atare a hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 1878/PI/27.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I Civilă.
Admite recursurile declarate de pârâții S. român prin MFP reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Timișoara și de M. Timișoara prin primar și P. municipiului Timișoara împotriva aceleiași sentințe pe care o modifică în parte în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului S. român prin MFP reprezentat de D. Timișoara.
Obligă pârâtul P. municipiului Timișoara să propună acordarea de despăgubiri reclamantei pentru porțiunea de teren ce nu-i poate fi restituită în natură, delimitată de punctele 1-5-6-3-4-1 în schița expertizei efectuate în cauză în legătură cu imobilul din CF_ Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF 2579), nr. top._, potrivit procedurilor și condițiilor prevăzute de Legea nr. 165/2013.
Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 Februarie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./03.03.2014
Tehnored.O.I./2 ex/03.03.2014
Instanță fond: Tribunalul T. –jud. L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 333/2014. Curtea de... | Expropriere. Decizia nr. 249/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
