Legea 10/2001. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 70/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 70/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 27.09.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 70/A
Ședința publică din 21 mai 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare, după casare, apelul declarat de petenta D. L. împotriva sentinței civile nr. 97 din 13 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat ORAȘUL I., prin P., având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică la a doua strigare se prezintă, pentru petenta apelantă lipsă, mandatarul acesteia, domnul B. C., lipsă fiind pârâtul intimat.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat a depus la dosar la data de 21.05.2014, prin registratura instanței, o cerere de încuviințare a efectuării unei noi expertize, având în vedere că doamna expert B. F. nu ar fi răspuns punctual la obiecțiuni.
Mandatarul petentei apelante învederează instanței că precizările depuse prin registratură la data de 20.05.2014 reprezintă, de fapt, concluzii scrise.
Instanța pune în discuție cererea de probațiune formulată de pârâtul intimat.
Mandatarul petentei apelante arată că se opune acestei cereri.
Curtea, în deliberare asupra cererii de probațiune formulată de pârâtul apelant privind administrarea unei noi expertize, o respinge având în vedere că doamna expert B. F. a răspuns la obiecțiunile formulate și și-a argumentat poziția.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Mandatarul petentei apelante solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. sentința civilă nr.97 din 13.01.2012, Tribunalul A. - Secția Civilă a admis plângerea reclamantei D. L., a anulat dispoziția nr.153/2009 a Primarului orașului I. și a dispus emiterea unei noi dispoziții privind restituirea în natură a suprafeței de 805 m.p. teren situat în I., județul A., ..22, înscris în CF 3092 I., iar în situația în care nu se poate restitui în natură, să se dispună plata despăgubirilor conform titlului VII din Legea nr.247/2005.
Tribunalul a reținut că, din actele depuse la dosar și din decizia Curții de Apel Timișoara nr.26/2010, rezultă că petenta D. L. este persoană îndreptățită la restituirea terenului de 805 m.p., situat în orașul I.. Notificarea formulată de petentă cu nr.1043/12.02.2002 nu a fost soluționată pe fond, fiind stabilit faptul că petenta nu a urmat procedura legală conform Legii nr.10/2001, respectiv termenul de depunere a notificării și depunerea acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.
Or aceste cerințe au fost îndeplinite, orașul I. trebuind să soluționeze pe fond.
Întrucât din documentația depusă rezultă că exproprierea s-a făcut în scopul construirii unui obiectiv de învățământ, respectiv Liceul industrial I., că pârâta nu a respectat dispozițiile art.23 din Legea nr.10/2001 și fără a reitera considerentele din decizia Curții de Apel Timișoara arătate anterior, s-a anulat dispoziția Primarului orașului I. cu nr.153/2009 și s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 805 mp înscris în CF 3092 I., iar în situația în care nu se poate restitui în natură s-a dispus plata despăgubirilor conform titlului VII din Legea nr.247/2005, care vizează rezolvarea din punct de vedere legal a unor astfel de situații.
P. decizia nr.175 din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului A..
Instanța de apel a reținut că situația pe care reclamanta D. L. și-a întemeiat pretențiile face, într-adevăr, obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 și că, în absența unui răspuns în termenul legal din partea persoanei juridice deținătoare, instanța poate proceda ea însăși la analiza, în substanță a solicitării cuprinse în notificare, însă dispoziția instanței trebuie să aibă în vedere particularitatea fiecărui caz pornind, în primul rând, de la titlul cu care statul a preluat imobilul și de la situația lui de fapt.
În cauza de față, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul (teren de 805 m.p.) pe care reclamanta D. L. l-a solicitat spre retrocedare a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr.540/05.10.1973, fapt cunoscut și menționat de aceasta în toate demersurile de restituire a lui.
Într-o atare ipoteză, natura și întinderea măsurilor reparatorii sunt prevăzute în mod expres de art.11 al Legii nr.10/2001 și nu de art.16 al acestei legi, cum în mod constant a susținut reclamanta.
Reclamanta însăși recunoaște că în raport de terenul expropriat statul a îndeplinit scopul acestei operațiuni juridice și a construit o clădire de utilitate publică (internatul Liceului I.), situație în care se putea verifica dacă întregul teren este ocupat de clădire, anexele sale sau de utilitățile publice și servituțile legale care o deservesc sau dacă mai există o parte liberă care poate fi restituită conform art.11 alin.3 din Legea nr.10/2001, scop în care era oportună expertiza tehnică propusă de instanță pentru identificarea, măsurarea și delimitarea acestei parcele.
În egală măsură, tot potrivit aceluiași articol, putea fi stabilită prin expertiză și valoarea de piață a terenului ce nu mai poate fi restituit.
Reclamanta nu a dorit însă să fie administrată această probă, solicitând ca terenul expropriat, cu clădirile edificate pe el, să-i fie restituit integral și în natură în condițiile art.16 din Legea nr.10/2001 și ale pct.1 din Anexa1 lit.a) a acestei legi.
Curtea de apel a constatat că, prin natura procedurii în baza căreia terenul reclamantei a trecut în proprietatea statului (respectiv, expropriere) solicitarea ei nu se încadrează în dispozițiile acestui articol, ci în cele ale art.11 – astfel cum s-a arătat anterior - art.16 fiind aplicabil situației în care statul a preluat, cu orice alte titluri decât exproprierea, imobile care au fost apoi destinate unor instituții publice din cele prevăzute în Anexa 2 (de ex. școli, spitale, clădiri ale administrației, etc.) și care încă aveau această destinație la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, ipoteză în care însă nu se încadrează imobilul (terenul) ce face obiectul material al cauzei de față.
Deși este adevărată susținerea reclamantei potrivit căreia conform Deciziei nr.20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București - Secțiile Unite, în ipoteza anulării unei dispoziții/decizii emise de persoana juridică deținătoare în procedura administrativă a Legii nr.10/2001 instanța de judecată este abilitată ea însăși să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, în cauza de față, natura și întinderea acestor măsuri nu pot fi decise de instanță, în absența unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească situația de fapt actuală a terenului expropriat, probă pe care a pus-o în discuție, dar cu a cărei administrare reclamanta nu a fost de acord.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta D. L., iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3093 din 04.06.2013, pronunțată în dosarul nr. 1471&108/2009*, a admis recursul petentei, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere considerentele ce succed:
Potrivit prevederilor art.314 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
În speță, instanța de apel a soluționat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situației de fapt și fără să dea eficiență dispozițiilor art. 129 alin.5 Cod procedură civilă, conform cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.”
Totodată, potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă „Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.”
Față de conținutul prevederilor legale enunțate și de particularitățile speței, respingerea apelului reclamantei cu motivarea că partea s-a opus efectuării unei expertize tehnice judiciare care ar fi lămurit situația de fapt actuală a terenului în litigiu reprezintă o soluționare greșită a pricinii, contrară prevederilor legii.
Pe de altă parte, prin acțiunea introductivă reclamanta a atacat dispoziția nr.153/2009 a Primarului orașului I., prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 pentru imobilul situat în I., județul A., ..22, înscris în CF 3092 I..
Având în vedere soluția pronunțată de instanța de fond – Tribunalul A., care, admițând plângerea reclamantei și anulând dispoziția nr.153/2009 a Primarului orașului I., a dispus emiterea unei noi dispoziții pentru stabilirea măsurilor reparatorii (în natură sau în echivalent conform titlului VII din Legea nr.247/2005) pentru terenul expropriat, instanța de apel a ignorat Decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secții Unite.
P. această decizie, Înalta Curte a statuat că instanța de judecată, în aplicarea art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, este competentă să soluționeze pe fond atât contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.”
Or, pentru soluționarea cauzei potrivit Deciziei nr.XX/2007, a cărei aplicare este obligatorie pentru instanței, conform art.3307 alin.4 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Timișoara trebuia să dispună, în baza art.129 alin.5 Cod procedură civilă, administrarea unei expertize tehnice judiciare, probă absolut necesară pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt în prezenta speță, la care să se facă o aplicare corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Cum pentru stabilirea situației de fapt se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art.305 Cod procedură civilă, instanța supremă a constatat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, urmând ca instanța de apel să dispună completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare pentru identificarea, măsurarea și delimitarea terenului în litigiu, precum și pentru a se verifica dacă acesta este liber sau este ocupat de construcții și/sau afectat de amenajări/utilități de interes public.
După administrarea expertizei tehnice judiciare, prin coroborarea întregului material probator existent la dosarul cauzei, instanța de trimitere va stabili pe deplin situația de fapt, la care va face aplicarea dispozițiilor legale incidente și, drept urmare, va soluționa pricina pe fond, dispunând măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, ce pot fi acordate reclamantei, a conchis instanța supremă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27.09.2013.
În apel s-a dispus efectuarea unei expertize topografice, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare.
În urma examinării sentinței apelate, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 294-298 și 315 C.p.c., Curtea apreciază că este întemeiat apelul petentei, pentru argumentele de mai jos.
Articolele 1 al. 1 din Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013 stabilesc cu valoare de principiu că imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, iar în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, potrivit art. 1 al. 2 din Legea nr. 165/2013 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii, precum și măsura compensării prin puncte.
În speță, imobilul teren în suprafață de 805 mp, înscris în CF 3092 I., a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român în baza Decretului de expropriere nr. 540/5.10.1973 (f. 16, 17 dosar fond), fiind aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001.
P. raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de către expertul B. F. (f. 36-39 dosar apel) s-a constatat că poate fi retrocedat petentei terenul în suprafață de 563 mp, notat cu literele AGHLMA în planul de situație la raportul de expertiză, fiind liber de utilități, amenajări de interes public sau alte lucrări, iar prin răspunsul la obiecțiunile formulate de Primăria Orașului I. (f. 56 dosar apel) s-a precizat că șeful serviciului urbanism, R. S., prezent la efectuarea constatărilor și măsurătorilor, a arătat că nu este în stare de funcționare clădirea amplasată pe acest teren și că nu există autorizație de construcție pentru căminul de pompare a apelor uzate, aspect care reiese și din adresa cu nr. 1345/31.01.2014 emisă de Primăria Orașului I. (f. 57 dosar apel).
Pe de altă parte, starea de degradare în care se află clădirea stația de pompare aflată pe terenul în litigiu reiese și din fotografiile depuse la dosar de către petentă (f. 65-67 dosar apel).
Față de cele de mai sus, ținând cont și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, potrivit căreia instanța de judecată este abilitată să dispună direct măsurile reparatorii prevăzute de lege, precum și de dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, în baza art. 296 C.p.c. va admite apelul petentei D. L., va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va admite plângerea formulată de petentă și va anula Dispoziția nr. 153/2009 emisă de Primarul Orașului I. .
Va dispune restituirea în natură a suprafeței de 563 mp, notată cu literele AGHLMA, conform planului de situație la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din decizie, și va constata dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 163/2013, pentru diferența de teren nerestituită în suprafață de 242 mp.
Totodată, va respinge în rest pretențiile petentei privind acordarea de daune materiale și morale, fiind cereri noi, formulate prima dată în apel cu încălcarea dispozițiilor art. 294 al. 1 C.p.c., și va menține în rest sentința apelată.
În baza art. 274 C.p.c., va obliga pârâtul Orașul Inei, prin P. să plătească reclamantei suma de 2194 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate instanțele, din care suma de 800 lei reprezintă onorar de expert iar 1394 lei cheltuieli de deplasare (f. 41-42 dosar nr._ al Curții de Apel Timișoara).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de petenta D. L. împotriva Sentinței civile nr. 97 din 13.01.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința apelată în sensul că admite plângerea petentei, anulează Dispoziția nr. 153/2009 emisă de Primarul Orașului I., dispune restituirea suprafeței de 563 mp teren, notată cu literele AGHLMA, conform planului de situație la raportul de expertiză ce face parte din decizie.
Constată dreptul petentei la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 163/2013, pentru diferența de teren nerestituită în suprafață de 242 mp.
Respinge în rest pretențiile petentei.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Obligă pârâtul să plătească petentei suma de 2194 lei cheltuieli de judecată în toate instanțele.
Definitivă.
Cu drept de apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 21.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R.
GREFIER,
C. J.
Se comunică:
- reclamantei apelante D. L.- I., ..22, jud. A.
- pârâtului intimat Orașul I., prin P. – I., ., jud. A.
emis 2 .="PlainText">
Red. G.O.- 23.05.2014;
Tehnored. C.J.- 03.06.2014; 4 ex.
Primă instanță: Tribunalul A.
Judecător: H. O.
| ← Expropriere. Decizia nr. 71/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 498/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
