Pretenţii. Decizia nr. 63/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 63/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 63
Ședința publică din 18 aprilie 2013
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: D. B.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de reclamantul M. R. împotriva sentinței civile nr. 83/15.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., L. D., F. Z. I. și F. A. L., V. D. V., V. I. și V. R., B. J. Și B. R., B. L. și B. F., M. B. B., M. A. D., B. G. și B. V., B. D. și B. M., B. A., O. N. M. și O. M., G. A., V. D., P. S. V. și P. I., T. V., A. G. și Asociația de proprietari S.. T. V., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pârâții intimați: L. D., B. M., O. M., V. D., mandatar Ben-Eliahu C. J. pentru A. G., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosarul cauzei, de către pârâta intimată A. G., întâmpinare, prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 12.04.2013.
Tot prin acest serviciu, la data de 15.04.2013, a fost depusă întâmpinare de către pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T..
De asemenea, la data de 17.04.2013, reclamantul apelant a depus la dosar concluzii scrise.
Mandatara Ben-Eliahu C. J. depune la dosar procura judiciară prin care a fost împuternicită de pârâta intimată A. G. să o reprezinte în fața instanței.
Se comunică înscrisurile depuse tuturor părțile prezente la acest termen.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Pârâții intimați, având pe rând cuvântul, solicită respingerea apelului susținând că reclamantul recurent nu a făcut uz de legile speciale, deși le avea la îndemână.
De asemenea, arată că atunci când au cumpărat apartamentele în discuție acestea figurau ca fiind fără proprietar, prin urmare ei au fost cumpărători de bună-credință.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
P.Sentința civilă nr. 83/15.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți.
A fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul M. R. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., cu sediul în Timișoara, L. D., F. Z. I. și F. A. L., V. D. V., V. I. și V. R., B. J. și B. R., B. L. și B. F., M. B. B., M. A. D., B. G. și B. V., B. D. și B. M., B. A., O. N. M. și O. M., G. A., V. D., P. S. V. și P. I., T. V., A. G., având ca obiect revendicare imobiliară.
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 07.03.2012 sub nr. dosar_, reclamantul M. R. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Asociația de Proprietari S.. T.V. nr. 23 Timișoara, să se constate că imobilul situat în Timișoara, S.. T. V. nr. 23, jud. T., compus din casă cu două etaje și curte de 590 m.p. înscrisă în CF nr. 945 Timișoara, provenit din conversia pe hârtie a CF nr. 8687 Timișoara Circa a V-a, deținut în prezent de către cumpărătorii de la apt. 1 la apt. 8, este proprietatea sa în calitate de moștenitor al defunctului T. I. I.; să se constate lipsa titlului Statului R. și nulitatea Încheierii de naționalizare nr. 2987/10.09.1962 prin care s-a dispus naționalizarea imobilului; să se dispună în principal, dacă este posibil, repunerea în situația anterioară deposedării, prin restituirea imobilului în natură, iar în subsidiar, obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 400.000 euro, echivalent a 1.739.600 lei, reprezentând despăgubiri prin echivalent cu valoarea imobilului în litigiu, precum și cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamantul a învederat că, din analiza actelor de proprietate, reiese că imobilul a fost proprietatea dr. T. I. I. în anul 1945, dobândit prin moștenire și cumpărare în cota de 1/1. Ulterior, la 10.09.1962 s-a înregistrat sub nr. 2987 Actul de naționalizare prin care imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 92/1950 și trecut în proprietatea Statului R. și administrarea Sfatului popular al orașului Timișoara, constând în construcție 575 m.p. și teren aferent construcției de 590 m.p. La data de 25.05.1999 prin Încheierea nr._ imobilul a fost apartamentat în 8 apartamente distincte, care s-au înscris în CF individuale și s-au vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995. Această situație juridică se menține și în prezent.
În motivare, reclamantul a învederat că este moștenitorul proprietarului T. I. I., întrucât acesta din urmă i-a lăsat averea mamei reclamantului, T. M., moștenind-o în calitate de soție supraviețuitoare. Astfel că, în urma decesului mamei sale, este unicul moștenitor în calitate de fiu, având certificat de moștenitor în dovedire.
Reclamantul a mai învederat că în speța de față se impune analiza dosarelor administrative în baza cărora s-au făcut înstrăinările apartamentelor către chiriași, intervenția cumpărătorilor de bună-credință ai apartamentelor, în baza Legii nr. 112/1995, făcând imposibilă deposedarea acestora și repunerea în situația anterioară, astfel încât apreciază ca fiind îndreptățit să solicite despăgubiri pentru valoarea actuală a imobilului de la S. R..
În drept, reclamantul a invocat disp. art. 563 N C.civ. (fost 480 C.civ.) coroborat cu legile speciale nr. 112/1995, 10/2001 și 247/2005, precum și TCUE la care România a aderat.
În probațiune, a depus extrase CF, certificate de moștenitor succesive și acte de stare civilă.
Pârâta Asociația de Proprietari Splaiul T. V. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, motivând că imobilul în discuție este format din 18 apartamente și un spațiu cu o altă destinație, apartamente care se află în proprietatea privată a cumpărătorilor de bună-credință și nu în patrimoniul său.
În drept, a invocat disp. art. 115-118 C.proc.civ.
Reclamantul a depus precizare de acțiune, prin care și-a precizat cadrul procesual pasiv, solicitând judecarea cauzei în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și proprietarii celor 18 apartamente ale imobilului litigios, anume L. D., F. Z. I. și F. A. L., V. D. V., V. I. și V. R., B. J. și B. R., B. L. și B. F., M. B. B., M. A. D., B. G. și B. V., B. D. și B. M., B. A., O. N. M. și O. M., G. A., V. D., P. S. V. și P. I., T. V., A. G..
Față de excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R., reclamantul a solicitat respingerea ca netemeinică și nelegală, invocând în susținere prevederile art. 223 alin. 1 N. C.civ. coroborate cu ale HG nr. 34/2009.
Totodată, a solicitat și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., întrucât este cel care a preluat abuziv imobilul, pe care ulterior l-a valorificat, fiind astfel direct răspunzător pentru prejudiciul creat.
P. întâmpinarea depusă, D. T. în reprezentarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat, în principal, anularea acțiunii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant al reclamantului, iar în subsidiar, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În susținerea excepției lipsei calității de reprezentant al reclamantului, pârâtul a invocat disp. art. 161 C.proc.civ., iar în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, disp. art. 223 alin. 1 N. C.civ. coroborate cu prevederile art. 3 alin. 1 din HG nr. 34/2009.
Pe fondul cauzei, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, pârâtul a motivat excepția invocată raportat la faptul că temeiul de drept al capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului îl constituie prevederile art. 563 din N. C.civ., fost 480 C.civ., sens în care a invocat Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la capătul de cerere formulat în subsidiar de reclamant, privind obligarea la plata despăgubirilor bănești pentru imobil, în vederea respingerii acestuia, pârâtul a invocat Decizia nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, a mai invocat Cauza P. împotriva României și Cauza M. A. și alții împotriva României.
În drept, a invocat disp. art. 115-118 C.proc.civ.
Pârâții L. D., F. Z. I. și F. A. L., V. D. V., V. I. și V. R., B. J. și B. R., B. L. și B. F., M. B. B., M. A. D., B. G. și B. V., B. D. și B. M., B. A., O. N. M. și O. M., G. A., V. D., P. S. V. și P. I., T. V., A. G. au formulat întâmpinare, la precizarea de acțiune depusă de reclamant, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere temeiul juridic al acțiunii – acțiune în constatare, apreciind că o astfel de cerere trebuia să facă obiectul legii speciale nr. 10/2001, neputând solicita restituirea în natură a imobilului litigios sau despăgubiri de la S. R., în baza unei astfel de acțiuni.
Totodată, au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive în cauză, întrucât, deși inițial reclamantul a învederat că i-a chemat în judecată doar pentru opozabilitate, prin petitul privind repunerea în situația anterioară anterior deposedării, le-ar afecta dreptul de proprietate asupra apartamentelor dobândite cu titluri valabile.
În drept, au invocat prevederile art. 115 C.proc.civ.
La termenul din 15.05.2012 instanța a luat de renunțarea reclamantului la judecată față de pârâta Asociația de Proprietari S.. T. V. nr. 23, jud. T.. Excepția lipsei calității de reprezentant invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T. a rămas fără obiect ca urmare a depunerii la fila 33 dosar a împuternicirii avocațiale.
Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin.1 C.proc.civ., tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată.
Din actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut că reclamantul M. R. pretinde repararea prejudiciului produs în perioada comunistă prin preluarea imobilului din Timișoara, Splaiul T. V. nr. 23, compus din casă cu două etaje și curte 590 mp, înscrisă în CF nr. 945 Timișoara provenit din conversia cărții funciare nr. 8687 Timișoara Circa a V a, de către S. R.. Imobilul a aparținut conform mențiunilor din cartea funciară depusă la filele 7-9 dosar numitului T. I. I., despre care reclamantul susține că este autorul său.
Mai exact, reclamantul se află în situația de a solicita direct instanței prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul menționat în partea în care este liber, precum și acordarea de despăgubiri la valoarea de piață pentru partea din imobil care nu se mai poate restitui în natură, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a acestuia de la autorul lor.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamant vizează în principal art. 563 N.C.civ., legile speciale de restituire, tratatele Uniunii Europene.
Fără a se nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul pretinde că trebuie acordată prioritate dispozițiilor internaționale, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 09.06.2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Tribunalul a apreciat că o corectă interpretare a dispozițiilor legale incidente, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, este doar aceea în sensul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.
Pe de altă parte, art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil prevede că pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, reclamantul M. R. nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem, imobilul se încadrează la art. 2 lit. a, nici in personam, reclamantul pretinzându-se moștenitorul autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin.2 din lege. De asemenea, nu a fost relevat nici un motiv temeinic independent de voința sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Totodată, în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și CEDO, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33 din 2008.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „ dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre acestea măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, art. 26, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, conform deciziei nr. XX din 19.03.2007 pronunțată de recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestuia act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care tribunalul constată că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1. În plus, nu se pune nici problema acordării de prioritate dispozițiilor din Convenție, cât timp nu există neconcordanțe între acestea și Legea nr. 10/2010.
Pornind de la circumstanțele hotărârii pilot din Cauza M. A. și alții contra României, Curtea Europeană a nuanțat aplicarea noțiunii de bun. Astfel, se afirmă că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, par. 140.
Curtea a apreciat însă că transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În sensul apărărilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., tribunalul mai amintește că privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de „ privare de drept” ( Malhous împotriva Republicii Cehe, S. împotriva României), astfel că art. 1 din Protocol nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.( Jantner împotriva Slovaciei)
P. prisma considerentelor expuse, tribunalul având în vedere și decizia nr. 27 a Înaltei Curți pronunțată în dosarul nr. 28/2011 prin care s-a stabilit că: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile. Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă”, a respins acțiunea precizată. În același sens, este și decizia nr. 209/18.01.2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul M. R., la data de 06.03.2013 solicitând anularea hotărârii atacate urmând a retine cauza spre judecarea fondului pricinii, potrivit art. 480 al.3 NCPC, in urma soluționării apelului solicită admiterea acțiunii, așa cum a fost formulata:
- sa se constate ca imobilul situat in Timișoara, spl. T. V., nr 23, compus din casa cu doua etaje si curte 590 mp., inscrisa in CF 945/ Timișoara, provenit din conversia Cârtii Funciare nr.8687/Timisoara Circa aV-a, deținut in prezent de către cumpărătorii apartamentelor de la ..8, este proprietatea sa in calitate de moștenitor al defunctului T. I. I..
- sa se constate lipsa titlului Statului roman si nulitatea încheierii de naționalizare nr.2987/10.09.1962 privind naționalizarea imobilului.
- sa se dispună, in principal, daca e posibil, repunerea in situația anterioara deposedării prin restituirea imobilului situat in Timișoara, spl. T. V., nr 23, compus din casa cu doua etaje si curte 590 mp., inscrisa in CF 945/ Timișoara, provenit din conversia Cârtii Funciare nr.8687/Timisoara Circa a V-a, in natura;
- sa se dispună, in subsidiar, obligarea Statului roman, prin reprezentant, Ministerul de Finanțe, la plata sumei de 400 000 euro, echivalentul a 1 739 600 lei reprezentând despăgubiri echivalând cu valoarea imobilului din litigiu, in favoarea sa.
- decontarea cheltuielilor de judecata
In fapt,se arată că, reclamantul recurent a introdus prezenta acțiune in revendicare solicitând instanței, in baza faptului ca a aflat despre vocația succesorala fata de numitul T. I., antecesorul său, constatarea dreptului său, constatarea lipsei titlului Statului roman, repunerea/reparația situației patrimoniale.
Instanța, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, respinge acțiunea așa cum a fost formulata, admițând in baza Deciziei ICCJ nr.33/2008 excepția inadmisibilitatii acțiunii in revendicare in baza prevederilor dreptului comun.
Se mai arata, ca argument, ca se apreciază fiind incidente prevederile speciale in cauza legea 10/2001, fiind inadmisibile pretențiile intemeiate pe drept comun, arătându-se de către prima instanța ca se aplica principiul specialia generalibus derogant.
Se invoca situațiile legale in care s-ar putea deroga de la incidența legii nr. 10/2001 si se arata pur si simplu, ca reclamantul nu se încadrează in situațiile enumerate de legiuitor.
Reclamantul recurent susține că aceasta soluție este superficiala și probatoriul nu este administrat.
Se arată că acțiunea putea fi admisa in parte. Instanța de fond nu se refera la fiecare petit in parte.
Se susține că, în speța, din motive întemeiate, reclamantul nu a avut cunoștință de existenta testamentului, reclamantul nu a putut beneficia de procedura speciala instituita de legea nr.10/2001.
După cum se arata si de către instanța de fond, cei care din motive independente de voința lor, pot uza de prevederile dreptului comun, in materie.
Dar, in mod superficial si in lipsa administrării probelor, Instanța de fond nu a analizat acest aspect, tocmai din motive independente de voința reclamantului, nu s-a formulat acțiune in temeiul legii speciale nr 10/2001.
Se menționează că obiectul prezentei cauze este imobilul situat in Timișoara, spl. T. V., nr 23, compus din casa cu doua etaje si curte 590 mp., inscrisa in CF 945/ Timișoara,provenit din conversia Cărtii Funciare nr.8687/Timisoara Circa aV-a.
Din analiza actelor de proprietate (extras CF extenso), reiese ca imobilul, in anul 1945, a fost proprietatea Dr T. I. I.. Acesta dobândește cota de 1/1 prin moștenire si cumpărare.
La 10 Sept 1962 se înregistrează sub nr 2987 actul de naționalizare, prin care imobilul este expropriat in baza Decretului 92/950, trecut in proprietatea Statului si administrarea Sfatului popular al orașului Timișoara, 575 mp construcție si 590mp teren aferent.
La 25 mai 1999, prin încheierea nr_, imobilul se apartamentează in 8 apartamente distincte, care se înscriu in cârti funciare individuale si se vând chiriașilor in baza legii 112/1995.
Situația juridica se menține pana in prezent.
Din documentele de stare civila reiese ca reclamantul M. R. este moștenitorul proprietarului T. I. I.:
Autorul T. I. I. a lăsat averea sa, prin moștenire testamentara, mamei sale T. M., aceasta moștenind in calitate de soție supraviețuitoare.
In urma decesului mamei sale, el este unicul moștenitor, in calitate de fiu, potrivit certificatului de moștenitor.
Proprietatea si atributele acesteia sunt garantate in România prin Constituție, Tratatele europene la care România a aderat, Codul Civil si legi speciale.
Toate aceste prevederi legale privesc masurile reparatorii si redobândirea proprietăților luate in mod forțat.
Aceasta presupune pe lângă recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului si repunerea in situația anterioara (restitutio in integrum) de proprietar, mai înainte de actul de expropriere contestat.
In cazul lor, se impune analiza dosarelor administrative, in baza cărora s-au înstrăinat apartamentele foștilor chiriași.
Intervenția cumpărătorilor de bună-credința, cumpărătorii de apartamente, in baza Legii 112/1995, care dețin in prezent imobilul face imposibila deposedarea acestora si repunerea in situația anterioara, îndreptățindu-i la solicitarea despăgubirilor pentru valoarea actuală a întregului imobil, împotriva Statului.
Acțiunea vizează si instituția legală a îmbogățirii fără justa cauza în detrimentul proprietarului, S. fiind astfel dator la despăgubiri față de proprietarul prejudiciat.
Stabilirea caracterului abuziv al măsurii exproprierii rezulta din analiza procesului verbal de expropriere înregistrat la cartea funciara cu nr 2987/10 sept 1962, in urma naționalizării.
Este de notorietate, ca naționalizarea a fost un act de abuz al vechiului regim împotriva proprietarilor.
Din analiza actului rezultă ca proprietarul nu a primit sume de bani cu titlu de despăgubire si nici un alt bun in natura pentru echivalent.
Măsura reparatorie spre care se tinde este readucerea in patrimoniul păgubitului a imobilului, in natura așa cum i-a fost luat, dar daca aceasta măsura nu se poate dispune în contra unor proprietari care au cumpărat în mod legal si nu pot fi acum deposedați, fiind dobânditori de buna credința, se impune acordarea de despăgubiri in contravaloarea imobilului.
În drept, se menționează cadrul legal care este dat de art. 480 Cod civil, coroborat cu legile speciale 112/1995, 10/2001 si 247/2005 precum si completat de Tratatele Uniunii Europene la care România a aderat.
P. întâmpinareadepusă la dosar, pârâtul pârâta intimată A. G. a solicitat respingerea apelului ca netemeinic si nelegal, iar in baza art. 296 C.procciv. și menținerea in tot a sentinței atacată ca fiind temeinica si legala, pt următoarele motive:
In fapt, având in vedere faptul ca prezentul dosar a fost înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești în luna martie 2012, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012, modificata si completata prin OUG nr. 4/2013, judecarea prezentei cauze solicită să se facă in baza vechiului cod de procedura civila, combătând astfel mențiunea apelantului potrivit căreia solicită instanței judecarea fondului pricinii potrivit art. 480 alin. 3 din NCPC.
Se dorește ca instanța de apel să constate ca reclamantul, conștient fiind de faptul ca potrivit legilor speciale (Legea nr. 213/1998; Legea nr. 10/2001; Legea nr. 247/2005) privind revendicarea si retrocedarea proprietăților, nu a făcut cerere potrivit acestor legi speciale care impuneau respectarea unor proceduri prealabile si a unor termene bine definite, apelantul fiind decăzut din termenul acestor legi speciale, a introdus acțiune împotriva Statului R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, precum si in opozabilitate cu pârâta intimată, cât și cu ceilalți pârâți, pe dreptul comun.
Față de aceasta stare de fapt, potrivit Deciziei nr 27 a înaltei Curți de Casație si Justiție București pronunțata in Dosarul nr. 28/2011, aceasta instanța suprema a statuat ca acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv de către stat, imposibil de restituit in natura, pentru care se prevăd masuri reparatorii potrivit legii 247/2005 - Titlul VII, acțiunile îndreptate direct împotriva Statului R. înaintate si întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale Primului Protocol Adițional la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale (art. 1) precum si ale art. 13 din Convenție, aceste acțiuni sunt inadmisibile.
Față de cele învederate solicită respingerea apelului ca nefondat, pentru motivele invocate si menținerea in tot a hotărârii atacate ca fiind temeinica si legala.
In drept, își întemeiază întâmpinarea pe dispozițiile actelor normative si a textelor de lege menționate.
P. întâmpinarea depusă la dosar la data de 15.04.2013, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. T. a solicitat respingerea apelului ca nefundat și menținerea ca temeinica a Sentinței civile nr. 83/15.01.2013 pronunțata de Tribunalul T. de respingere a acțiunii reclamantului ca inadmisibila, pentru următoarele motive:
Consideră ca Sentința civila nr. 83/15.01.2013 a fost pronunțata de Tribunalul T. cu interpretarea si aplicarea corecta a prevederilor legale.
In fapt, prin acțiune s-a solicitat instanței sa constate ca imobilul din Timișoara, S.. T. V. nr. 23, este proprietatea reclamantului in calitate de moștenitor al defunctului T. I. I., sa constate lipsa titlului statului si nulitatea incheierii de naționalizare nr. 2987/10.09.1962, sa dispună in principal restituirea bunului imobil, iar in subsidiar sa dispună obligarea Statului R. prin M.F.P. la plata sumei de 400.000 euro, echivalentul sumei de 1.739.600 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea imobilului.
1.) In principal, având in vedere ca Tribunalul T. nu s-a pronunțat cu privire la excepția invocata de ei pe calea întâmpinării, reiterează aceasta excepție, solicitând instanței de apel sa constate ca Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de reprezentant al statului.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 223 alin. 1 din Noul Cod Civil: "In raporturile civile in care se prezintă nemijlocit, in nume propriu, ca titular de drepturi si obligații, statul participa prin M.F.P., afara de cazul in care legea stabilește un alt organ in acest sens."" Totodată, potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 34/2009. actualizata, privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice:
”În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor are, in principal, următoarele
atribuții:
(...) 80. reprezintă, in baza mandatului acordat, statul roman sau instituția publica implicata, in fata Curții de arbitraj internațional a Centrului International pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții, cu sediul la Washington;
81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi si obligații, in fata instanțelor, precum si in orice alte situații in care acesta participa nemijlocit, in nume propriu, in raporturi juridice, daca legea nu stabilește in acest scop un alt organ:(...)".
Or, in speța dedusa judecații nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de actele normative anterior citate pentru ca M.F.P. sa aibă calitatea de reprezentant al Statului R., având in vedere că în materia retrocedărilor bunurilor imobile intrate în proprietatea statului acesta este reprezentat de organele prevăzute in mod expres de prevederile Legii nr. 10/2001, iar in materia acordării despăgubirilor pentru bunurile imobile ce nu pot fi restituite in natura statul este reprezentat Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor potrivit Legii nr. 247/2005.
2.) In ce privește fondul, consideră că în mod temeinic și legal Tribunalul T. a dispus respingerea acțiunii formulate de reclamant ca inadmisibila.
- Cu referire la petitul vizând restituirea in natura a imobilului, acțiunea fiind înregistrata pe rolul instanței de judecata la data de 07.03.2012, fără ca reclamantul sa fi formulat în termen o notificare potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, in susținerea excepției inadmisibilitatii, raportat la faptul ca temeiul de drept al capătului de cerere indicat de reclamant in cererea de chemare in judecata il constituie prevederile art. 563 din noul Cod civil, respectiv art. 480 din Codul civil, arată că înțeleg să invoce Decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțata de I.C.C.J. (publicata in M.O. nr. 108 din 23.02.2009), potrivit căreia:
"Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea speciala.
In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Totodată, se arată că I.C.C.J. a apreciat ca numai persoanele exceptate de la procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, precum si cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
In aceste condiții, reclamantul nu face dovada existentei unei împrejurări independente de voința sa care sa-l fi împiedicat sa recurgă la dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin formularea unei notificări. P. urmare, apreciază ca reclamantul a avut la dispoziție o cale efectiva de valorificare a dreptului pretins, însă nu a recurs la prevederile legii speciale. |
Mai mult, referitor la eventuala încalcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 si ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeana a drepturilor omului, prin Decizia I.C.C.J. nr. 33/2008 s-a reținut ca instanța europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atat in cazul fostului proprietar, cat si in cel al cumpărătorului de buna-credinta. Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional. Cu privire la acest aspect se apreciază ca, desi Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate si cu atat mai puțin de a dispune de ele, odată adoptata de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementata cu claritate si coerenta rezonabile. pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții.
Cu referire la cele de mai sus, consideră ca la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul in discuție putea fi solicitat a fi restituit in natura de reclamant prin formularea unei notificării in condițiile prevăzute de legea speciala.
P. urmare, rezulta ca daca reclamantul ar fi recurs la prevederile Legii nr. 10/2001, acesta ar fi beneficiat de o reparație efectiva prin restituirea imobilului in natura, astfel ca nu se poate retine ca in procedura reglementata de Legea nr. 10/2001 i-ar fi fost încălcat dreptul de proprietate, ceea ce duce la concluzia ca in cazul reclamantului aplicarea dispozițiilor legii speciale nu contravenea dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului.
- Referitor la capătul de cerere formulat in subsidiar privind obligarea Statului R. prin M.F.P. la plata despăgubirilor bănești pentru imobil, in vederea respingerii acestui petit au invocat Decizia nr. 27/14.11.2011 pronunțata de I.C.C.J. (publicata in M.O. nr. 120/17.02.2012), prin decizie stabilindu-se ca:
"7. In acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicita obligarea Statului R. sa acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, S. R. nu are calitate procesuala pasiva.
2. Acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2006, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale si ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile. "
Astfel, in ceea ce privește acțiunile directe, îndreptate împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile art. 480 si următoarele din Codul civil si ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale I.C.C.J. a reținut ca aceste cereri nu pot fi primite, deoarece ignora principiul specialia generalibus derogant. Aceeași este soluția si in ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, ce reglementează acțiunea in revendicare, respectiv art. 563-566.
I.C.C.J. a reținut ca, fata de problema de drept ce face obiectul recursului in interesul legii, analiza posibilității de a cere despăgubiri injustiție pe calea dreptului comun, in alte condiții si in baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea speciala, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități in astfel de acțiuni, in prezenta cauza fiind supusa analizei posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri in alte condiții si in alta procedura decât cea instituita de legea speciala.
De asemenea, s-a reținut ca este așadar evidenta similitudinea problemei de drept in discuție, singura deosebire constand in natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant. Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit ca, in virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, chiar daca acest fapt nu este
prevăzut expres in legea speciala, si ca, in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. P. urmare, cata vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce condiții persoana îndreptățită
beneficiază de masuri reparatorii prin echivalent constand in despăgubiri, nu se poate susține, fără a încalca principiul specialia generalibus derogant, ca dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau in concurs cu legea speciala. |
In ceea ce privește concordanta dintre legea speciala si Convenția europeana, se constata ca jurisprudență C.E.D.O. lasa la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea masurilor legislative pe care le găsesc de cuviința pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, in Cauza P. împotriva României s-a reținut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile in care accepta sa restituie bunurile preluate inainte de ratificarea Convenției. Daca Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptata o soluție de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si coerenta rezonabile, pentru a se evita, pe cat posibil, insecuritatea juridica si incertitudinea pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea - fie legislativa, administrativa, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat si suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce ii revin.
Or, in aceasta materie statul a decis ca restituirea in natura si acordarea masurilor reparatorii au loc in condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 si de Legea nr. 247/2005.
Menționează ca prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanța Legii nr. 10/2001, in special in ceea ce privește natura masurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite si procedura de stabilire si acordare a acestora. Totodată, in ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiza al instanței de contencios administrativ doar dupa ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor. Trebuie subliniat ca parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibila cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanța, aspect reamintit in hotărârea - pilot pronunțata in recenta Cauza M. A. si alții împotriva României.
P. urmare, exigentele coerentei si certitudinii statuate de C.E.D.O. in jurisprudenta sa in ceea ce privește adoptarea masurilor reparatorii pentru bunurile preluate in mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea in natura sau aplicarea de masuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotararii-pilot pronunțate in Cauza M. A. si alții impotriva României, rezida din faptul ca statul roman nu a pus la punct un mecanism apt sa asigure despăgubirea persoanelor indreptatite ., deoarece C.E.D.O. nu a constatat ca soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul ca Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atat mai mult nu se poate vorbi de o incalcare a jurisprudentei C.E.D.O. dupa pronunțarea hotararii-pilot in Cauza M. A. si alții impotriva României, din moment ce statul roman a fost obligat, ca in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, sa ia masurile care sa garanteze protecția efectiva a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție si art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, in contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fata, conform principiilor consacrate de Convenție.
Este important de subliniat ca si in hotararea-pilot C.E.D.O. a reamintit ca "statului parat trebuie sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare" si ca "punerea in balanța a drepturilor in cauza si a câștigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebita, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (paragraful 233).
De altfel, chiar daca, in situația in care exista o decizie sau dispoziție administrativa ori o hotărâre judecătoreasca definitiva, devenita irevocabila, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existenta unui "bun", in sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie sa fie funcționale in cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite. Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție si de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se refera C.E.D.O. in hotararea-pilot pronunțata in Cauza M. A. si alții impotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient si previzibil de executare . a deciziilor si dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.
In concluzie, se solicită respingerea apelului declarat de reclamant ca nefondat, menținând ca temeinica si legala Sentința civila nr. 83/15.01.2013.
P. concluziile scrise depuse la dosar la data de 17.04.2013, reclamantul recurent a reiterat considerentele pentru admiterea apelului declarat.
Deliberând asupra apelulului, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art.295 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În conformitate cu art.3 alin.1 din Legea nr.76/2012, dispozițiile Noului cod de procedură civilă (în vigoare de la data de 15.02.2013) se aplică numai proceselor (…) începute după . acestuia. Deoarece în speța de față litigiul a început o dată cu introducerea cererii de chemare în judecată anterior datei de 15.02.2013, este evident că prezentului apel îi sunt aplicabile depozițiile din codul de procedură civilă 1865 cu modificările ulterioare, respectiv art.282-298.
Așa cum rezultă din cererea reclamantului și mențiunile de carte funciară, asupra imobilului în litigiu a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului R. în baza Decretului nr.92/1950.
Legea nr.10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, inclusiv în baza Decretului nr.92/1950 (conform art.2 alin.1 lit.a), acesta fiind actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, S. R. care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat in baza Legii nr. 112/1995.
Din petitele formulate de către reclamant se observă că cererea acestuia se grefează exact pe dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului R., restabilirea situației anterioare de carte funciară, în subsidiar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul imobilului în litigiu.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
P. recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).
S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, in mod exceptional, cele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.
Reclamantul nu au dovedit incidenta uneia dintre cele doua ipoteze de mai sus (și nici a împrejurării invocate în apel că nu a cunoscut existența testamentului care datează din 1953, care oricum nu reprezintă o excepție de la aplicarea legii speciale), astfel încât instanța apreciază că a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despagubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
Nu se incalca accesul la justitie al reclamantului deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.
De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamantul nu detine un bun in sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, prelungit ulterior, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. P. urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul din speță, reclamantul nu se poate prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către aceasta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480-481 C.civ.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamantul trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declansate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
De asemenea, prin Decizia nr.27/14.11.2011 publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, obligatorie conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ., ÎCCJ a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului R. si acordarea despăgubirilor prin echivalent ca urmare a revendicării unui imobil naționalizat pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apelantul a mai susținut că tribunalul nu a administrat probatoriul și nu s-a referit la fiecare petit în parte. Curtea reține că dată fiind soluția și considerentele pentru care a fost respinsă în întregime acțiunea reclamantului, nu se mai impunea administrarea probatoriului legat de analiza dosarelor administrative în baza cărora s-au înstrăinat apartamentele foștilor chiriași.
De asemenea, analizând considerentele sentinței civile apelate rezultă concluzia că tribunalul a respins întreaga cerere, toate petitele formulate, cu motivarea că reclamantul nu se poate prevala de un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 la CEDO și Hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României.
Pentru motivele mai sus arătate, Curtea reține că sentința tribunalului este legală și temeinică, iar apelul formulat în cauză este nefondat și în baza art.296 C.pr.civ. urmează să-l respingă.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulată de apelantul reclamant M. R., cu domiciliul procedural ales în Dumbrăvița, ., jud. T. la avocat C. D. în contradictoriu cu pârâții intimați S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, jud. T., L. D., domiciliat în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 3, jud. T., F. Z. I. și F. A. L., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 2, jud. T., V. D. V., domiciliat în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 7, jud. T., V. I. și V. R., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 4, jud. T., B. J. și B. R., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 5, jud. T., B. L. și B. F., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 11/a, jud. T., M. B. B., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 10, jud. T., M. A. D., domiciliat în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 11, jud. T., B. G. și B. V., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 8, jud. T., B. D. și B. M., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 9, jud. T. B. A., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 12, jud. T., O. N. M. și O. M., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 13, jud. T., G. A., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 14, jud. T., V. D., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 15, jud. T., P. S. V. și P. I., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 7, jud. T., T. V., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 16, jud. T. și A. G., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 6, jud. T. împotriva Sentinței civile nr.83 din 15.01.2013 pronunțată de Tribunalul T..
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi din 18.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N.
GREFIER,
D. B.
Red. A.M.N/1.05.2013
Tehnored. DB/1.05.2013
Prima instanță:Tribunalul T.: jud. A. C.
Se comunică:
- M. R., cu domiciliul procedural ales în Dumbrăvița, ., jud. T. la avocat C. D.
- S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D. T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, jud. T.
- L. D., domiciliat în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 3, jud. T.,
- F. Z. I. și F. A. L., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 2, jud. T.,
- V. D. V., domiciliat în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 7, jud. T.,
- V. I. și V. R., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 4, jud. T.,
- B. J. și B. R., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 5, jud. T.,
- B. L. și B. F., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 11/a, jud. T.,
- M. B. B., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 10, jud. T.,
- M. A. D., domiciliat în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 11, jud. T.,
- B. G. și B. V., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 8, jud. T.,
- B. D. și B. M., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 9, jud. T.,
- B. A., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 12, jud. T.,
- O. N. M. și O. M., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 13, jud. T.,
- G. A., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 14, jud. T.,
- V. D., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 15, jud. T.,
- P. S. V. și P. I., ambii domiciliați în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 7, jud. T.,
- T. V., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 16, jud. T.,
- A. G., domiciliată în Timișoara, spl. T. V. nr. 23, apt. 6, jud. T.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 631/2013. Curtea de... | Expropriere. Decizia nr. 650/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
