Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2131/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2131/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-10-2012 în dosarul nr. 2131/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.2131
Ședința publică din 24 octombrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI D. ROMÂNIA – C. EVREILOR D. TIMIȘOARA împotriva Deciziei civile nr.536/A din 17 mai 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții S. R. P. M. FINANȚELOR P. REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., C. L. AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA ȘI M. TIMIȘOARA P. P., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 17.10.2012, când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Deliberând constată că prin Decizia civilă nr.536/A din 17 mai 2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins apelul formulat de reclamanta Federația Comunităților Evreiești din România – C. Evreilor din Timișoara împotriva Sentinței civile nr.5934/06.03.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați S. R. prin M. Finanțelor P., C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara.
În consecință, tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe care a respins acțiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului. S-a constatat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi.
Art. 481 C.civ. prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât cu dreapta și prealabila despăgubire, iar în condițiile în care există un act de preluare, se pune problema analizării modului abuziv sau nu de preluare, calificat ca atare de textul menționat mai sus din Legea nr. 10/2001. Așadar, litigiul de față este supus procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Instanța a reținut însă că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 al. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În speță se invocă și se pune problema aplicabilității art. 1 din Protocolul 1, care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului Internațional.
S-a considerat că, într-adevăr acțiunea formulată nu este inadmisibilă, calea dreptului comun fiind la îndemâna părții, însă nu întotdeauna. Practica Curții Euroepene a Drepturilor Omului conturează clar ideea că persoanei îndreptățite nu trebuie să i se nege dreptul de a apela la dreptul comun și de a obține recunoașterea dreptului său, însă doar dacă a existat vreo împiedicare independentă de voința părții care conduce implicit la o încălcare a dispozițiilor europene.
Instanța a constatat că reclamanta nu a formulat cerere de restituire în baza Legii nr 10/2001, lege speciala de reparație, în condițiile în care CEDO nu intervine în dreptul statelor de a stabili legislația pe care acestea consideră că este necesară pentru a restabili dreptul de proprietate încălcat de autoritățile comuniste. Acțiunea întemeiată pe art. 480 C.civ. în situația dată poate fi analizată din perspectiva CEDO atunci când se pune problema spre exemplu a prelungirii procedurii administrative stabilite de Legea nr.10/2001 dincolo de termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 CEDO, însă nu în cazul în care o astfel de procedură, din propria voință a reclamantului a fost abandonată, nu a fost finalizată corespunzător sau nu a fost urmată deloc.
Într-adevăr Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că atunci când există concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în cazul în care sunt neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate, iar interpretarea dată de instanța se pliază perfect pe ceea ce practică instanței europene a creionat în urma soluționării cauzelor îndreptate împotriva Statului R..
Motivul care a stat la baza omiterii procedurii administrative este acela că numărul mare de proprietăți ale Comunitarii Evreilor din Timișoara nu i-a permis acesteia să aibă o evidență a situației juridice a tuturor imobilelor pe care le-a deținut de-a lungul timpului. Având în vedere că legea specială nu este facultativă și afirmațiile generale ale reclamantei nu sunt notorii și nici dovedite, instanța a apreciat că aceasta nu este o cauză reală de împiedicare a parcurgerii procedurii administrative.
Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi.
În condițiile în care reclamantul nu uzează de dispozițiile mai sus amintite și nici de cele care îi acordă dreptul de a supune instanței competente spre soluționare o decizie administrativă de care nu este mulțumit, nici o reglementare CEDO și nici practica instanței supreme nu îi permit sesizarea instanței pentru analizarea unor aspecte ce fac obiect al unei legi speciale de reparație, în dauna securității raporturilor juridice.
Față de cele mai sus expuse și în baza textelor de lege amintite, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamantă.
Instanța, în condițiile art. 274 C.pr.civ., a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata de către pârâți.
Împotriva sentinței civile nr. 5934/06.03.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a declarat apel reclamanta Federația Comunităților Evreiești din România - C. Evreilor din Timișoara, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței civile nr. 5934/06.03.2012, reținerea cauzei spre judecare și admiterea acțiunii, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a formulat cerere de chemare în judecată a intimatelor în vederea obligării acestora să lase în deplină proprietate și posesie cota de 2/4 din imobilului cu suprafața totală de 767 mp, format din casă și curte, situat în Timișoara, .. 18 și înscris în cartea funciară nr. 2415 a Municipiului Timișoara.
P. sentința civilă nr._/05.12.2008, instanța de fond, Judecătoria Timișoara, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către intimate și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
P. decizia civila nr. 370/A/l 0.04.2009 Tribunalul T. a respins în mod nelegal apelul formulat, preluând motivarea primei instanțe.
În motivare, atât instanța de fond, cât și cea de apel (în paragrafele 5 și 7, pag. 4 din decizie), susțin că în speța de față, fiind vorba despre o acțiune în revendicare a unui imobil naționalizat, există un conflict de legi între legea specială și dreptul comun și că, neintroducând o acțiune în revendicare în condițiile legii speciale, reclamanta nu mai are dreptul să se adreseze instanței cu o cerere de chemare în judecată bazată pe dreptul comun.
Însă, prin decizia nr. 1003/R/2009 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în vederea pronunțării unei soluții pe fond. Curtea de Apel a reținut că acțiunea este admisibilă, iar hotărârile instanțelor inferioare prin care a fost admisă excepția inadmisibilității sunt nelegale.
În rejudecare, Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 5934/2012 din nou a respins acțiunea ca inadmisibilă (deși în dispozitiv instanța se referă în mod eronat la netemeinicia acțiunii) preluând integral motivarea primei sentințe a Judecătoriei, care a fost desființată în recurs. P. urmare, Judecătoria din nou nu s-o pronunțat cu privire la fondul cauzei.
Soluționând cauza în acest sens Judecătoria Timișoara a încălcat dispozițiile imperative ale art. 315 al.1 C.pr.civ. privitor la obligativitatea respectării hotărârilor instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate pentru judecătorii fondului.
Soluția privind admisibilitatea acțiunii fiind irevocabilă, obligatorie și intrând în sfera autorității de lucru judecat, este nelegală orice analiza a acestei excepții de către instanța de fond în rejudecare.
Deși instanța nu s-a pronunțat cu privire la fondul cauzei, având în vedere că aceasta a fost deja trimisă o dată spre rejudecare, se solicită reținerea cauzei spre soluționare și admiterea pe fond a acțiunii.
P. motivele și documentele depuse în probațiune s-a dovedit că preluarea imobilului nu are la bază un titlu valabil și prin urmare intabularea dreptului de proprietate al pârâtului nr. 1, S. R., este nulă.
P. urmare, pe fond, se solicită admiterea acțiunii formulată și precizată și să se dispună: constatarea nulității absolute a deciziei nr._/1VI88/960 a Sfatului Popular al orașului Timișoara; constatarea nulității transferului dreptului de proprietate către pârâtul 1, S. R.; constatarea nulității intabulării cu nr. 2207/04.08.1960 din Cartea funciară nr. 2415 a Municipiului Timișoara, cu privire la cota de 2/4, ca urmare a inexistenței unui titlu valabil; obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie cota de 2/4 din imobilului cu suprafața totală de 767 mp, format din casă și curte, situat în Timișoara, .. 18 și înscris în Cartea funciară nr. 2415 a Municipiului Timișoara; rectificarea înscrierii din Cartea funciară nr. 2415 a Municipiului Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului R. asupra cotei de 2/4 din imobil și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.963 lei (reprezentând 8 lei taxa judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar, 5.950 lei onorariu avocațial pentru reprezentare în fața primei instanțe, conform facturii nr. 152/05.08.2008 și extrasului de cont nr. 111/06.08.2008).
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 287 C.pr.civ.
Tribunalul, analizând apelul reclamantei, a apreciat că acesta este nefondat pentru considerentele de mai jos.
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr.10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
Imobilul revendicat de reclamantă a fost preluat de S. R. în baza HCM nr. 8/1960.
P. urmare, imobilul revendicat de reclamantă face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că, potrivit principiului specialul derogă de la general, reclamanta trebuia să apeleze la prevederile speciale și la procedura reglementate de Legea nr.10/2001, nefiind admisibilă o revendicare în condițiile dreptului comun.
Același principiu decurge și din dispozițiile art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
P. urmare, dacă există o lege specială de reparație, persoana îndreptățită trebuie să apeleze la aceasta, iar nu la dreptul comun.
La fel, prevederea al. 3 al art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, trebuie interpretată prin raportare la al. 2 al aceluiași articol, în sensul că, atunci când există o lege specială reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în procedura reglementată de legea specială, iar nu în condițiile dreptului comun.
Constatarea lipsei titlului sau a nevalabilității titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de cerere în sine, ci o condiție, alături de celelalte condiții reglementate de legea specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzută de Legea nr. 10/2001, presupun tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat. Nu se pot restitui imobile în baza Legii nr. 10/2001 fără ca, în prealabil, să se constate caracterul abuziv al preluării.
De asemenea, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit un conflict între Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care conflict să îi deschidă acesteia calea revendicării de drept comun.
Totodată, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă urmată, în caz de nemulțumire a persoanei îndreptățite, de o procedura judiciară, în concordanță cu liberul acces la justiție.
Nu în ultimul rând, în cauză nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanta nu are un bun, ci tinde să dobândească un bun.
În acest sens, art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001 prevede în mod explicit faptul că: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
De altfel, printr-o Decizie recentă, nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, printre altele, tot în soluționarea unui recurs în interesul legii:
„Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Este soluția ce se impune în mod firesc, urmare a caracterului inadmisibil al revendicării în natură a imobilelor preluate abuziv, pe calea dreptului comun.
Este adevărat că, potrivit art. 315 C.pr.civ., deciziile instanței de casare cu privire la problemele de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, însă, pe de o parte, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2011 este ulterioară deciziei de casare, iar, pe de altă parte, potrivit art. 330 ind. 7 al. 4 C.pr.civ. dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe – inclusiv pentru instanțele de casare - de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În consecință, tribunalul a respins apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Federația Comunităților Evreiești din România – C. Evreilor din Timișoara, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și, în rejudecare, admiterea apelului iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ., arătând că și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.480, 481 C.civ., invocând nevalabilitatea titlului statului, preluat în baza deciziei nr._/IV188/960 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara, ea neîncadrându-se în categoriile de proprietari prevăzute de Decretul nr.92/1950, iar Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr.1003/R/2009 a admis recursul lor și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că acțiunea lor este admisibilă și că hotărârile instanțelor inferioare prin care a fost admisă excepția inadmisibilității sunt nelegale.
A mai arătat că în rejudecare, atât prima instanță prin sentința civilă nr.5934/2012, cât și instanța de apel prin decizia recurată au considerat din nou că acțiunea este inadmisibilă, astfel că hotărârile au fost date cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art.315 C.pr.civ., instanța de apel nemotivând motivul pentru care nu a aplicat aceste dispoziții în cauză.
Recurenta a mai învederat că, contrar susținerilor instanței, în speță nu există conflict de aplicare între art.315 și art.330 C.pr.civ., în speță fiind aplicabil doar art.315 C.pr.civ., deoarece Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este ulterioară pronunțării instanței de recurs, astfel că nu poate retroactiva cu privire la aspecte deja soluționate, iar pe de altă parte, această decizie se referă doar la acțiunile pentru despăgubiri bănești, nu și la acțiunile privind restituirea imobilelor în natură.
P. urmare, recurenții au susținut că este nelegală motivarea instanței de apel care invocă o decizia a Înaltei Curți de Casație și Justiție străină de obiectul acțiunii de față, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ.
Că, motivarea instanței de apel este contrară Deciziei nr.32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanțe, iar prin prezenta acțiune de drept comun nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității juridice, pârâții neavând un bun în sensul Convenției și nici nu există un terț dobânditor.
În ceea ce privește fondul, reclamanta recurentă a arătat că, deși instanța de apel nu a soluționat cauza în fond, aceasta face o afirmație nedovedită, respectiv că imobilul a fost preluat în baza HCM nr.8/1960, precizând că prin motivele și documentele depuse în probațiune a dovedit că preluarea imobilului nu are la bază un titlu valabil, astfel că solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
P. întâmpinare, Direcția generală a Finanțelor P. T. în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că ambele hotărâri sunt legale și temeinice, întrucât reclamanta avea posibilitatea să solicite retrocedarea acestui imobil în temeiul legii speciale, care a stabilit condițiile și termenele privind retrocedarea, și nu în condițiile dreptului comun.
Cu toate că și pârâții intimați C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara au fost citați cu mențiunea de a formula întâmpinare, nu au dat curs solicitării instanței.
În urma examinării deciziei atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art.304 pct.7, 9, art.312 al.3 și 61 și art.315 C.pr.civ., Curtea apreciază că este întemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele ce succed.
Potrivit art.315 al.1 C.pr.civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Or, în speță, prin Decizia de casare nr.1003/R din 9 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr._/325/2008, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că acțiunea în revendicare de față, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art.480, 481 C.civ.), este admisibilă, problemă de drept care a dobândit autoritate de lucru judecat și care era obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit dispozițiilor art.315 C.pr.civ., nemaiputând fi repusă în discuție.
În al doilea rând, referirile instanței de apel la Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, sunt nerelevante în cauză, câtă vreme această decizie vizează acțiunile pentru despăgubiri bănești, nu și acțiunea privind restituirea imobilelor în natură.
Pe de altă parte Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată ulterior Deciziei de casare nr.1003/09.11.2009, astfel că nu poate retroactiva cu privire la chestiuni soluționate irevocabil anterior.
În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea reține că atât prin acțiunea introductivă, cât și prin precizarea de acțiune, depusă după casare, la termenul din 23.03.2010, reclamanta a invocat nevalabilitatea titlului statului (nulitatea absolută a deciziei nr._/IV188/960 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara, nulitatea transferului dreptului de proprietate către S. R., nulitatea intabulării), iar demersurile efectuate de către reclamantă, pe parcursul procesului, către instituțiile statului (pârâtul Municipiului Timișoara, Arhivele Naționale și Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară), în vederea eliberării unei copii după Decizia nr._/IV188/960 a Sfatului Popular Timișoara, au rămas fără nici un rezultat.
Astfel, analizând cuprinsul cărții funciare nr.2415 Timișoara, Curtea reține că reclamanta a dobândit, cu titlu de cumpărare, în anul 1938, cota de 2/4 din imobilul în litigiu, restul imobilului fiind deținut de către Fuchs Sarolta (1/4) și Weinberger K. (1/4).
La data de 2 martie 1960,S. R. a naționalizat, în baza Decretului nr.92/1950, cota de ¼ din imobil, aparținând numitei K. Weinberger, intabulându-și dreptul în cartea funciară, iar ulterior, la data de 4 august 1960, S. R. și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate și asupra restului de ¾ părți din imobil, din care 2/4 aparținea reclamantei, iar ¼ numitei Fuchs Sarolta.
Însă, această din urmă intabulare s-a făcut în baza Deciziei nr._/IV188/960 a Sfatului Popular Timișoara, care nu poate fi considerată un titlu valabil, avându-se în vedere principiul ierarhiei actelor normative, care conferă forță superioară legii (art.481 C.civ.), precum și faptul că preluarea nu a fost făcută în baza unui act emis de autoritatea legislativă, ci de o autoritate executivă.
În acest context, este de observat că reclamanta (organizație de cult) nu intră nici în categoriile de proprietari prevăzute de dispozițiile art.1 din Decretul nr.92/1950.
Pentru aceste considerente, văzând că ambele instanțe nu au cercetat fondul cauzei, în baza art.304 pct.7 și 9 și art.312 al.3 și 61 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia recurată, va admite apelul reclamantei, în baza art.297 C.pr.civ. va anula sentința atacată și, în rejudecare, va admite acțiunea reclamantei, sens în care va constata nevalabilitatea titlului statului asupra cotei de ½ din imobilul în litigiu, va obliga pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie această cotă și va dispune rectificarea CF nr.2415 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului asupra cotei de ½ și înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra aceleiași cote.
Văzând și dispozițiile art.274 C.pr.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Federația Comunităților Evreiești din România – C. Evreilor din Timișoara împotriva Deciziei civile nr.536/A din 17 mai 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Casează decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr.5934/06.03.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Anulează sentința apelată și, rejudecând cauza, admite acțiunea reclamantei, sens în care:
Constată nevalabilitatea titlului statului cu privire la cota de 2/4 din imobilul înscris în CF nr.2415 Timișoara, compus din casă și curte în suprafață de 767 mp.
Obligă pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie cota de 2/4 părți din imobilul mai sus menționat.
Dispune rectificarea cărții funciare nr.2415 Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al statului asupra cotei de 2/4 din imobil și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei.
Obligă pârâții intimați să plătească recurentei suma de 5950 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
Grefier,
M. M.
Red.GO/29.10.2012
Tehnored.MM/2 ex./09.11.2012
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.A. L. D.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.L. V., C. P.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 1023/2012. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2089/2012. Curtea de... → |
|---|
