ICCJ. Decizia nr. 1305/2004. Civil. Actiune în constatare. Recurs în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1305/2004
Dosar nr. 4022/2001
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 1995 reclamanta C.V. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti şi SC C. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti str. Dr. Lister compus din construcţie subsol, parter etaj şi teren.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că autorii ei erau proprietarii imobilului revendicat care a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, prin aplicarea greşită a prevederilor acestui act normativ.
Prin sentinţa civilă nr. 2180 din 1 aprilie 1996 Judecătoria sectorului 5 a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 2082 A din 24 septembrie 1996 care a casat sentinţa pronunţată de către instanţa de fond şi a trimis cauza spre rejudecare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. 826 la data de 28 ianuarie 1997.
La data de 19 martie 1997, C.R.A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele, solicitând ca acestea să fie obligate să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu arătând că şi ea este moştenitoare a proprietarilor imobilului.
E.L.I. şi E.D. la data de 21 martie 1997 au formulat cerere de intervenţie solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 2 în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC C. în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, cu bună credinţă.
La data de 9 mai 1997, C.N. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu pârâtele, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie o parte din imobilul în litigiu având şi el calitate de moştenitor a proprietarului imobilului.
Reclamanta C.V. şi intervenienţii C.R.A. şi C.N. au formulat o întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care solicitau respingerea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de E.L.I. şi E.D. şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceştia şi SC C. pentru fraudă la lege.
La data de 3 octombrie 1997 au formulat cerere de intervenţie în interes propriu E.E.C., E.M., E.A. şi E.C. arătând că au calitatea de chiriaşi ai apartamentului situat la parterul imobilului în litigiu.
Reclamanta şi intervenienţii C. au formulat întâmpinare la această cerere de intervenţie solicitând respingerea ei.
Judecătoria sectorului 5 prin sentinţa civilă 5966 din 16 septembrie 1999 a admis acţiunea principală şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de C.R.A. şi C.N.
A respins cererea de intevenţie în interesul propriu formulată de E.L.I. şi E.D.
A admis cererea reconvenţională formulată de reclamanta şi intervenienţii C.R.A. şi N. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2 încheiat între SC C. şi E.L.I. şi D.
A obligat pârâtele să lase reclamantei şi intervenienţilor C.R.A. şi N. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 342 A din 8 februarie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, admis apelurile formulate de Consiliul General al municipiului Bucureşti, E.L. şi D., E.E., C., M., A. şi C., împotriva hotărârii instanţei de fond pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea principală şi cererea reconvenţională formulată de reclamanta C.V. ca neîntemeiată.
A respins cererile de intervenţie în interes propriu şi cererea reconvenţională formulată de către intervenienţii C.R.A. şi N. ca neîntemeiată.
Schimbă şi încheierea din 19 martie 1999, în sensul că admite în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 a căror dispoziţii au fost respectate; autorii reclamanţilor şi intervenienţilor C. nefiind exceptaţi de la naţionalizare.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C. şi E.L. şi D., a reţinut că nu există motive de nulitate absolută, contractul fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 14 din Legea 112/1995.
S-a reţinut, de asemenea, că nici reaua credinţă a intevenienţilor E.L. şi D. nu a fost dovedită.
Referitor la intervenienţii E. instanţa a apreciat, având în vedere dispoziţiile art. 49 C. proc. civ., că aceştia au interes să intervină în cauză făcând dovada că au titlu locativ asupra apartamentului revendicat de către reclamantă.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 2213 din 22 iunie 2000, a respins, ca nefondat, recursul formulat de către reclamanta şi intervenienţii C.R.A. şi N. împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii pronunţate în recurs reclamanta şi intervenienţii în nume propriu au formulat contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut că, întrucât imobilul în litigiu are o valoare de circa 2 miliarde lei, competenţa de soluţionare în fond a cauzei revenea tribunalului şi nu judecătoriei.
Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 217 din 19 ianuarie 2001 a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia contestată şi a fixat termen pentru recurs.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare şi atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În acest sens s-a mai reţinut că, separat de motivele de recurs invocate de către reclamantă şi intervenienţii în cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2000, aceştia la termenul de judecată din 25 mai 2000 au ridicat excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei în fond şi apel faţă de valoarea obiectului pricinii de 15.898.635.825 lei.
S-a apreciat că acest motiv de casare fiind de ordine publică poate fi invocat în tot cursul judecării cauzei, iar instanţa de recurs a omis să-l cerceteze.
Curtea de apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 832 din 26 martie 2001, a admis recursurile formulate de reclamantă şi intervenienţi împotriva deciziei civile nr. 342 di 8 februarie 2000, pe care a casat-o şi în rejudecare a respins ca nefondate apelurile declarate de către pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 5966 din 16 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 832 din 26 martie 2001 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a, considerând că această hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În acest sens s-a susţinut în esenţă că, întrucât motivul pentru care a fost admisă contestaţia în anulare l-a constituit omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă materială, cu ocazia rejudecării instanţa de recurs trebuia să se pronunţe numai asupra acestui motiv de casare.
Recursul în anulare este fondat.
În primul rând urmează a se reţine că prin hotărârea prin care a fost admisă contestaţia în anulare s-a constatat că instanţa de recurs, prin Decizia civilă nr. 2213 din 22 iunie 2000, a respins recursul omiţând din greşeală să cerceteze motivul de casare privind necompetenţa materială a instanţelor care au soluţionat cauza în fond şi în apel.
În consecinţă, instanţa de recurs trebuia să se pronunţe numai asupra acestui motiv de casare şi, ca atare, trebuia să constate fie că faţă de valoarea imobilului în litigiu, competenţa judecării cauzei în prima instanţă revenea tribunalului şi constatând o încălcare a unei norme de ordine publică care atrage nulitatea absolută, să caseze hotărârile şi să trimită cauza spre judecare în fond la tribunal, fie să constate că nu s-au încălcat normele procedurale vizând competenţa materială şi în consecinţă soluţia recurată este legală.
Cum, instanţa de recurs a reţinut că excepţia privind competenţa materială este nefondată, nu putea să rejudece recursul; privind celelalte motive asupra cărora s-a mai pronunţat şi, pe fond, să revină asupra propriei soluţii, ajungându-se la situaţia soluţionării „unui recurs la recurs" ceea ce este inadmisibil.
Astfel fiind, văzând şi dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., faţă de considerentele mai înainte arătate urmează a admite recursul în anulare, a casa Decizia recurată (nr. 832 din 26 martie 2001 a Curţii de apel Bucureşti secţia a III-a) şi a trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea recursului formulat de reclamantă şi intervenienţi în interes propriu împotriva deciziei nr. 342/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a, în limitele arătate în considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 832 din 26 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea recursului formulat de reclamanţii C.V., C.R.A. şi C.N. împotriva deciziei nr. 342/ A din 8 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 1591/2004. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1358/2004. Civil. Revizuire. Recurs → |
---|