ICCJ. Decizia nr. 1656/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1656
Dosar nr. 10859/2004
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 11 aprilie 2003 reclamanţii I.V., V.I., I.V.W.G. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâtul I.G.V. cerând să fie obligat a le lăsa în deplină proprietate şi posesie un teren de aproximativ 30 mp. situat în intravilanul comunei Şirineasa, judeţul Vâlcea, şi să desfiinţeze un gard cu autorizarea reclamanţilor de a face lucrarea pe cheltuiala pârâtului.
Acţiunea a fost admisă în parte prin sentinţa civilă nr. 4850 din 9 octombrie 2003 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, pârâtul fiind obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 29,33 mp situat în comuna Şirineasa, judeţul Vâlcea, identificat potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză tehnică întocmit de ing. S.I., şi să demoleze gardul construit pe terenul de mai sus.
Apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 132/A din 27 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă.
Ca situaţie de fapt, instanţele au reţinut că în anul 2002 pârâtul a construit un gard pe un amplasament din afara limitei proprietăţii sale, ocupând astfel suprafaţa de 29,33 din proprietatea dobândită de autorii reclamanţilor prin actul de vânzare-cumpărare nr. 1321/1920 şi transmisă acestora, suprafaţă de teren folosită anterior de către reclamanţi drept cale de acces spre restul proprietăţii lor şi pe care există un stâlp de curent electric.
Instanţa de apel a constatat că, în contra susţinerilor pârâtului, prima instanţă a manifestat rol activ, administrând toate probele necesare aflării adevărului, stabilindu-se fără dubiu faptul acaparării terenului fără drept, iar excepţia autorităţii lucrului judecat opusă de pârât este nefondată, hotărârile judecătoreşti invocate cu acest scop fiind anterioare anului 2002, când s-au produs faptele supuse actualei judecăţi.
Prin recursul declarat în termen, pârâtul I.V. solicită casarea hotărârilor şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor.
Dezvoltând recursul, pârâtul susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererilor sale privind suplimentarea probei testimoniale şi completarea raportului de expertiză tehnică, probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ceea ce constituie motiv de recurs potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
De asemenea, pârâtul califică Decizia instanţei de apel ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea legii, caz de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât are ca fundament doar constatarea că stâlpul de înaltă tensiune se află pe terenul ocupat în urma construirii gardului, împrejurare rezultată numai din adeverinţa depusă la dosar de către reclamanţi, care însă nu se coroborează ce celelalte probe administrative în cauză.
În fine, a doua critică în cadrul aceluiaşi motiv de recurs are ca obiect greşita respingere a excepţiei autorităţii lucrului judecat, pârâtul susţinând că există triplă identitate între cauze, întrucât noul gard a fost construit pe vechiul aliniament şi nici nu a fost refăcut pe toată lungimea lui.
Recursul nu este întemeiat.
La judecarea cauzei în primă instanţă, pârâtul a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat dată de sentinţa civilă nr. 1213 din 14 martie 1989 şi sentinţa civilă nr. 2540 din 6 iunie 1989, ambele pronunţate de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, iar cu privire la fondul pricinii a depus două schiţe componente ale documentaţiei întocmite pentru obţinerea autorizaţiei construirii împrejmuirii proprietăţii sale.
Aceste schiţe, împreună cu titlurile de proprietate exhibate de reclamanţi, au fost avute în vedere în cadrul expertizei tehnice, prin care s-a constatat că gardul construit de pârât în anul 2002 nu respectă vechiul şi realul aliniament al hotarului dintre proprietăţi, incluzând în partea dinspre proprietatea pârâtului şi suprafaţa de 29,33 mp din proprietatea reclamanţilor folosită de aceştia drept cale de acces spre restul proprietăţii lor, pe terenul astfel ocupat existând un stâlp al reţelei electrice, care anterior construirii gardului era situat pe acea cale de acces, adică în exteriorul proprietăţii pârâtului.
Pârâtul a fost prezent la măsurătorile făcute în teren de către expert.
Raportul de expertiză tehnică a fost pus în discuţia părţilor, prilej cu care pârâtul nu a formulat obiecţiuni şi nici nu a propus probe în contra constatărilor acestuia.
Numai cu prilejul apelului, pârâtul a solicitat încuviinţarea probei cu un martor spre a dovedi că a construit gardul pe vechiul amplasament al hotarului, precum şi refacerea raportului de expertiză în funcţie de conţinutul probei testimoniale şi de documentaţia depusă în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie.
Este adevărat că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a se pronunţa asupra probelor solicitate de către pârât.
Cu toate acestea hotărârea nu este nelegală în sensul motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 10 C. proc. civ., întrucât probele solicitate nu erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, situaţia de fapt a fost pe deplin lămurită prin raportul de expertiză tehnică, probă concludentă prin care au fost puse în teren toate înscrisurile depuse de părţi la dosarul cauzei cu valoare de titluri de proprietate, folosindu-se aparatură de precizie, pârâtul prezent la măsurători necontestând constatările expertului şi nici raportul de expertiză.
Nu era pertinentă cauzei refacerea raportului de expertiză în funcţie de depoziţia martorului cerut a fi încuviinţat, dat fiind că expertiza este o probă ştiinţifică, care, în cazul concret, avea de stabilit amplasamentul gardului construit de pârât numai în raport de titlurile de proprietate.
Nici secundul motiv de recurs nu este întemeiat.
Instanţele au respins corect excepţia autorităţii lucrului judecat, constatând în mod judicios că precedentele hotărâri judecătoreşti au soluţionat litigii dintre părţi din anul 1989, în timp ce actualul proces are drept cauză o împrejurare ulterioară, anume construcţia gardului din anul 2002.
În fine, critica referitoare la situaţia de fapt eronat stabilită ca o consecinţă a greşitei interpretări a probelor administrate, deşi este încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate nu face obiectul acestuia şi nu este încadrabilă în nici unul din cazurile de recurs reglementate prin art. 304 C. proc. civ. modificat prin OUG nr. 138/2000.
Această critică este însă şi evident neîntemeiată, nefiind real că situaţia de fapt a fost stabilită doar în concordanţă cu adeverinţa arătată de pârât, ci, aşa cum s-a arătat, a fost avut în vedere în mod hotărâtor raportul de expertiză tehnică.
Pentru toate cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., iar potrivit art. 274 C. proc. civ. pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs de reclamanţii I.V.W.G. şi I.M. constând în onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul I.V. împotriva deciziei nr. 132 A din 27 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Obligă pe pârâtul I.V. să plătească reclamanţilor I.V.W.V. şi I.M. suma de 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1650/2004. Civil. Restituire aur. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1605/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
