ICCJ. Decizia nr. 1763/2004. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1763/2004
Dosar nr. 5650/2002
Şedinţa publică din 5 martie 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamanta P.D.I. împotriva deciziei nr. 397 A pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 17 octombrie 2002, în dosarul nr. 1600/2002, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 9 ianuarie 2001 reclamanta P.D.E. a chemat în judecată municipiul Bucureşti prin primarul general si S.C. C. S solicitând ca aceşti pârâţi să fie obligaţi să îi lase „în deplină proprietate si liniştită posesiune parterul imobilului situat în Bucureşti, str. Dr. Devereanu si cota indiviză de 100 mp din suprafaţa totala de 237,96 mp de teren aferent construcţiei."
În motivarea acţiunii s-a susţinut că imobilul menţionat a fost dobândit de către reclamantă prin moştenire de la părinţii săi fiind preluat abuziv de statul roman prin Decizia nr. 407 din 8 martie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului Bucureşti în baza Decretului nr. 223/1974.
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sectia a III-a civilă, cu numărul de dosar 296/2001, iar la 7 mai 2001 reclamanta a formulat o completare a cererii iniţiale solicitând introducerea în cauză a pârâţilor S.G. si S.C. si constatarea nulităţii absolute a contractului nr. 40828 din 4 noiembrie 1996 prin care aceştia au cumpărat de la pârâta SC C. SA imobilul care formează obiectul litigiului.
Prin sentinţa civilă nr. 298 pronunţată la 4 martie 2002, instanţa astfel sesizată a respins acţiunea ca nefondată.
Apelul făcut ulterior de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins prin Decizia nr. 397/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sectia a III-a civilă, la 17 octombrie 2002 în dosarul numărul 1600/2002.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că în cauză nu s-a făcut dovada cauzei ilicite sau intenţiei de fraudare a legii cu ocazia cumpărării de către pârâţii S.G. si S.C. a imobilului aflat în litigiu si că aceştia din urmă au fost de bună credinţă acţionând conform aparentei de drept existente la data încheierii contactului.
S-a reţinut, de asemenea, că titlul lor de proprietate astfel configurat este valid, reclamanta având la dispoziţie căile legale pentru a beneficia, dacă este cazul, de măsuri reparatorii prin echivalent.
La 25 noiembrie 2002, reclamanta P.D.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie cu numărul de dosar 5650/2002.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 si art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt criticabile deoarece:
„aprobă măsura abuzivă luată de statul român, aceea de naţionalizare forţată a imobilului" în schimbul unui „preţ derizoriu" si ignoră că actul normativ în baza căruia s-a efectuat exproprierea încalcă „legea fundamentală a statului"
nu au luat în considerare împrejurarea că la data cumpărării imobilului de către pârâţii S.G. si S.C., pe rol se afla un prim proces de revendicare despre care aceştia aveau cunoştinţă;
nu au dat eficientă juridică clauzei care prevedeau că respectivul contract încheiat de pârâţi este anulabil în condiţiile în care imobilul ar fi fost revendicat de către autenticii proprietari;
nu au elucidat împrejurările în care textul clauzei amintite inserat în înscrisurile constatatoare ale contractului fusese haşurat;
au făcut evaluare contradictorie în ceea ce priveşte eficienţa juridică pe care ar avea-o în cauza de faţă, împrejurarea că prima acţiune în revendicare formulată de reclamantă s-a perimat;
au reţinut în mod greşit că, în măsura în care nu s-a cerut anularea deciziei administrative de trecere a imobilului în proprietatea statului, acel act îşi păstrează validitatea deşi el contravenea dispoziţiilor constituţionale si obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale, iar pe de altă part.
nu au luat în considerare ca actul amintit „a fost viciat însăşi din momentul încheierii lui, deoarece reclamantei i-a fost impusă vânzarea către stat, iar acesta este un motiv de nulitate absolută a măsurii respective"
nu au luat în considerare nulitatea absolută a actului prin care statul neproprietar a vândut imobilul pârâţilor S.G. si S.C.
au reţinut fără temei că pârâţii semnatari ai contractului amintit ar fi fost de buna credinţă deşi clauza referitoare la anulabilitatea actului indică tocmai împrejurarea că ipoteza unei viitoare revendicări de către reclamantă a fost avută în vedere;
au ignorat probele care atestau că S.G. si S.C. cunoşteau împrejurările în care se dispusese exproprierea si ca au optat pentru cumpărarea imobilului numai în momentul formulării primei acţiuni în revendicare;
au ignorat, de asemenea, probelor care confirmau că pârâta SC C. S (fosta I.C.R.A.L. COTROCENI) si respectiv Consiliul Local al sectorului V Bucureşti aveau cunoştinţa despre existenta pe rol a primei acţiuni în revendicare
au aplicat în mod nejustificat în speţă prevederile art. 18 lit. d) si art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care consacră principiul menţinerii actelor de cumpărare a imobilelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/2001, deşi acest din urmă act normativ reglementa numai situaţia imobilelor preluate „cu titlu" categorie în care nu se includea bunul revendicat de reclamantă.
În raport cu toate aceste argumente recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului si modificarea sentinţei pronunţate în cauză, în sensul admiterii acţiunii astfel cum aceasta a fost completată.
Cu ocazia dezbaterilor desfăşurate la 5 martie 2004 intimaţii pârâţi municipiul Bucureşti prin primarul general, S.G. si S.C. au solicitat respingere recursului.
În ceea ce o priveşte intimata-pârâtă SC C. SA Bucuresti nu s-a prezentat în faţa acestei Curţi si nici nu si-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este nefondat.
Curtea reţine în acest sens că, esenţiale în soluţionarea cauzei, sunt aspectele pe care instanţa de fond si mai cu seamă cea de apel le-au evocat în legătură cu împrejurările concrete ale încheierii contractului prin care SC C. SA Bucureşti a vândut pârâţilor S.G. si S.C. imobilul ce formează obiectul litigiului:
la data încheierii contractului în favoarea statului opera amprenta că este proprietar al bunului;
o lege specială Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor având un regim juridic similar bunului aflat în litigiu, iar titlul aparent al statului nu fusese pus la îndoială prin nici o acţiune în justiţie si deci nici o hotărâre judecătorească favorabilă reclamantei nu fusese pronunţată.
Referitor la ultimul aspect, Curtea reţine că aserţiunea recurentei-reclamante potrivit căreia cumpărarea apartamentului de către pârâţii chiriaşi ar fi coincis din punct de vedere cronologic cu formularea unei prime acţiuni în revendicare este inexactă, deoarece respectiva acţiune a figurat pe rolul Judecătoriei sectorului IV Bucuresti cu numărul de dosar 3291/1997, fiind deci formulată ulterior încheierii actului juridic amintit, survenită în anul 1996, si transcrierii lui, efectuate la 16 ianuarie 1997.
În speţa această aparentă de drept s-a configurat si datorită lipsei de diligentă a reclamantei care nu si-a făcut în nici un fel cunoscută fată de pârâţii S.G. si S.C. intenţia de a revendica imobilul întărindu-le acestora convingerea că sunt îndreptăţiţi să cumpere respectivul bun si că vânzarea în numele statului roman este făcută de către adevăratul proprietar.
Pe lângă această aparentă de drept pârâţii S.G. si S.C. beneficiază si de prezumţia de bună credinţă în condiţiile în care în cauză respectiva prezumţie nu a fost combătută prin nici o probă.
Argumentele expuse de instanţa de apel cu privire la imperativul asigurării stabilităţii circuitului civil sunt, de asemenea, pertinente în condiţiile în care:
preluarea imobilului de către stat s-a făcut „cu plată";
prima acţiune în revendicare a fost formulată de reclamantă în anul 1997, după cumpărarea apartamentului de către chiriaşi, fiind lăsată ulterior în nelucrare, până la împlinirea termenului de perimare, iar acţiunea formulată în cauza de faţă a fost formulată după alţi patru ani de la transcrierea titlului de proprietate al pârâţilor S.G. si S.C.
În raport cu eficienta juridică, consacrată prin lege si recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, a aparenţei de drept celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă si care tind să pună în discuţie lipsa de validitate a titlului în baza căruia statul a preluat si apoi a vândut imobilul sunt irelevante, nefiind susceptibile de a duce la modificarea soluţiei pronunţate în fond si menţinute în apel.
Prin urmare în cauză nu îşi găsesc incidenţa nici prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. si nici alte dispoziţii ale aceluiaşi text de lege.
Aşa fiind, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.D.I. împotriva deciziei nr. 397 A din 17 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucuresti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1772/2004. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1725/2004. Civil. Revizuire → |
|---|
