ICCJ. Decizia nr. 1759/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1759/2004
Dosar nr. 3458/2002
Şedinţa publică din 5 martie 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 219 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 24 mai 2002 în dosarul nr. 572/2002, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 12 ianuarie 2000, reclamantul V.A.M. a chemat în judecată C.G.M. BUCUREŞTI solicitând ca acest pârât să fie obligat să îi lase „în deplină proprietate si posesie apartamentele 2 si 3 de la etajele 1 si 2 ale imobilului [construcţie] situat în Bucureşti, str. Sandu Aldea, precum si terenul aferent celor două apartamente".
În motivarea acţiunii s-a susţinut că reclamantul este unicul moştenitor al proprietarei iniţiale a imobilului, B.A. (fostă C.) decedată la 23 august 1997 si că bunul revendicat a fost preluat fără titlu de statul roman, prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.
În acelaşi sens s-a afirmat că B.A. (fostă C.) făcea parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la naţionalizare conform art. II din actul normativ menţionat si că, pe de altă parte, prevederile Decretului nr. 92/1950 nu sunt opozabile proprietarilor ale căror bunuri au fost naţionalizate, deoarece contravin dispoziţiilor constituţionale, în vigoare la data adoptării lui, dispoziţiilor art. 490 – art. 481 C. civ., precum si obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale.
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă si de contencios administrativ, cu numărul de dosar 203/2000, iar la 5 septembrie 2000 si 3 octombrie 2000 reclamantul a formulat noi cereri prin care solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor numerele 1715/23473 din 21 noiembrie 1996 si 1642/25172 din 26 noiembrie 1996 prin care Primăria municipiului Bucureşti a vândut cele două apartamente către persoanele care le ocupau în calitate de chiriaşi.
Aceste cereri au fost formulate si în contradictoriu cu pârâţii dobânditori ai spatiilor vândute:
M.D. si M.T., în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 situat la etajul întâi al imobilulu.
si respectiv C.M. si C.G.L., în ceea ce priveşte apartamentul nr. 3 situat la al doilea etaj.
Prin sentinţa civilă nr. 176 pronunţată la 13 martie 2001, instanţa astfel sesizată a respins, ca nefondată, acţiunea formulată si completată de reclamantul V.A.M.
La 6 iunie 2001, reclamantul a formulat, în acelaşi dosar, o cerere prin care, în temeiul art. 2812 C. proc. civ., a solicitat „completarea hotărârii nr. 176 din 13 martie 2001" susţinând că instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la constatarea nulităţii absolute a celor doua contracte de cumpărare a apartamentelor revendicate.
Prin sentinţa civilă nr. 674, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă si de contencios administrativ, la 1 octombrie 2001, în dosarul 203/2000 a fost admisă cererea de completare menţionată, iar instanţa s-a pronunţat expres si în sensul respingerii ca nefondate a cererilor reclamantei de constatare a nulităţii absolute a celor două contracte.
Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva celor două sentinţe menţionate a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 219, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 24 mai 2002, în dosarul nr. 572/2002.
Pronunţând această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că reclamantul nu mai este îndreptăţit să invoce exceptarea de la măsura naţionalizării a antecesoarei sale în condiţiile art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece această chestiune a format obiectul unei alte judecăţi finalizate prin sentinţa nr. 175/1995 a Judecătoriei sectorului 1 rămasă definitivă si irevocabilă.
Pe de altă parte s-a apreciat că titlul de proprietate al statului roman, configurat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu este valabil în raport cu prevederile art. 12, art. 13 alin. (2) si art. 36 din „Constituţia din 1965", cu dispoziţiile art. 481 C. civ.
În acelaşi timp instanţa a subliniat că „preluarea abuzivă a imobilului de [către] stat nu justifică însă schimbarea soluţiei adoptate de instanţa de fond", deoarece în speţă nu s-a dovedit reaua credinţă a părţilor semnatare ale contractelor prin care foştii chiriaşi au cumpărat, în condiţiile Legii nr. 112/1995, apartamentele revendicate de reclamantă.
În drept Decizia a fost motivată si prin evocarea prevederilor art. 18 lit. d) si art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
La 18 iulie 2002, reclamantul V.A.M. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie cu numărul de dosar 3458/2002.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii, în primul rând datorită împrejurării că „neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, împiedică considerarea acestuia ca titlu valabil de proprietate pentru stat".
În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat că actul de naţionalizare contravenea dispoziţiilor art. 8 si art. 10 din Constituţia R.P.R. adoptată în anul 1948, care garantau proprietatea particulară si statuau ca expropriere imobilelor putea avea loc numai pentru cauza de utilitate publică.
În sprijinul acestor aserţiuni a fost evocată jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie reflectată în mai multe decizii depuse în copie în dosar subliniindu-se totodată ca aspectul neconstituţionalităţii nu a fost analizat cu ocazia judecării primei acţiuni în revendicare, astfel încât, în legătură cu această chestiune nu operează autoritatea de lucru judecat.
Alte critici formulate de recurent au vizat, de asemenea, lipsa de eficientă a actului normativ de naţionalizare în raport cu obligaţiile privind respectarea dreptului de proprietate asumate de statul roman prin tratate internaţionale, precum si în raport cu dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ.
S-a mai susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt contrare si prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 în raport cu care proprietara iniţială a imobilului făcea parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la naţionalizare.
În acest sens s-a subliniat că în cauza s-a făcut dovada că la data naţionalizării B.A. (fostă C.) era „salariată", iar ulterior a avut calitatea de pensionar I.O.V.R.
Distinct de aceste critici recurentul a afirmat că Decizia atacată este nelegală si sub aspectul respingerii cererii de constatare a nulităţii contractelor prin care foştii chiriaşi au cumpărat apartamentele revendicate.
Aceste afirmaţii au fost argumentate susţinându-se că instanţa de apel a dat o greşită interpretare prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 si a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (3) din HG nr. 11/1997 neobservănd că dreptul chiriaşilor de a cumpăra locuinţele pe care le ocupau putea fi exercitat numai în cazul imobilelor preluate de stat „cu titlu", condiţie care în speţă nu era îndeplinită.
În aceeaşi ordine de idei s-a relevat că valabilitatea titlurilor de proprietate ale pârâţilor M. si C. a fost recunoscută de instanţa de apel în temeiul art. 18 si art. 46 din Legea nr. 10/2001, act normativ care nu era însă în vigoare la data formulării acţiunii, aspect considerat de recurent o încălcare a principiului constituţional al neretroactivităţii legii.
Tot ca un aspect critic s-a evocat de către recurent si împrejurarea că, în cazul unei comparări a titlului avut de autoarea sa cu titlurile de proprietate dobândite de foştii chiriaşi în condiţiile menţionate „acţiunea în revendicare nu ar putea avea o altă soluţionare legală, decât admitere".
În ceea ce îi priveşte toţi intimaţii pârâţi au solicitat respingerea recursului, M.D. si M.T. formulând în acest sens si o întâmpinare.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere că, aşa cum corect s-a subliniat de către instanţa de apel, chestiunea validităţii preluării de către stat a imobilului ce formează obiectul litigiului constituie, în speţă, o problema secundară si, în cele din urmă, irelevantă.
Sunt însă relevante pentru soluţionarea cauze acele aspecte pe care instanţa de fond si mai cu seamă cea de apel le-au evocat în legătură cu împrejurările concrete ale cumpărării de către pârâţii-chiriaşi a celor două apartamente pe care le ocupau:
existenta unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, care permitea încheierea unor contracte de aceasta natură;
si aparenta de drept constând intr-o notorietate a calităţii de proprietar pe care statul o exercita asupra aşa numitului „fond imobiliar de stat".
În speţă această aparentă de drept a fost consolidată:
mai întâi ca urmare a pronunţării de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a sentinţei civile nr. 175 din 12 ianuarie 1995, rămasă definitivă s irevocabilă, hotărâre prin care a fost respinsă o primă acţiune având ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil
iar ulterior prin lipsa de diligenţă a antecesoarei reclamantului care nu a notificat chiriaşilor statului intenţia sa de a iniţia în viitor o nouă acţiune cu acelaşi obiect.
Distinct de aceste împrejuri, Curtea are în vedere că intimaţii-pârâţi M.D., M.T., C.M. si C.G.L. beneficiază si de prezumţia de bună credinţă care, în cauza de faţă, nu a fost combătută prin nici o probă.
Din acest punct de vedere este de observat că atât prezumţia amintită, cât si protecţia drepturilor legitime ale dobânditorilor de bună credinţă au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care, deşi îşi găsesc o reconfirmare în Legea nr. 10/2001, au operat si anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Prin urmare evocarea lor ca temei al soluţionării cauzei de fată nu echivalează cu o aplicare retroactivă a legii amintite.
Curtea retine totodată că argumentele expuse de instanţa de apel cu privire la imperativul asigurării stabilităţii circuitului civil sunt, de asemenea, pertinente dat fiind că în cauza de fată noua acţiune în revendicare a fost formulata la cinci ani după respingerea primei acţiuni si la patru ani după încheierea contractelor prin care foştii chiriaşi cumpăraseră apartamentele ce formează obiectul litigiului.
În raport cu eficienta juridică, consacrată prin lege si recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, a aparenţei de drept, care asigură prevalenţa titlurilor de proprietate ale intimaţilor-pârâţi M.D., M.T., C.M. si C.G.L., celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă sunt irelevante, nefiind susceptibile de a duce la modificarea soluţiei pronunţate în fond si menţinute în apel.
Această constatare vizează inclusiv motivele de recurs prin care reclamantul a pus în discuţie lipsa de validitate a titlului în baza căruia statul a preluat si apoi a vândut imobilul, motive care, în contextul amintit, apar ca nefondate.
Prin urmare în cauză nu îşi găsesc incidenţa prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., evocate de recurent si nici alte dispoziţii ale aceluiaşi text de lege.
Aşa fiind, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 219 din 24 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2004.
| ← ICCJ. Anulare act constatator emis de Biroul Vamal Târguri şi... | ICCJ. Decizia nr. 1716/2004. Civil → |
|---|
