ICCJ. Decizia nr. 202/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 202
Dosar nr. 7282/2004
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Târgovişte, sub nr. 1918/2003, Primăria comunei Tătărani jud. Dâmboviţa, a chemat în judecată civilă pe pârâtul D.V., solicitând ca acesta să fie obligat a lăsa în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 70 mp teren intravilan, situat în tarlaua 6, parcela 61/1.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că în anul 2001, pârâtul a construit fără autorizaţie un gard pe domeniul public, situaţie constatată prin procesul-verbal de contravenţie nr. 1 din 6 februarie 2001, acaparând cu această ocazie domeniul public şi îngrădind accesul vecinilor la proprietăţile lor.
Pârâtul prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii invocând excepţia nulităţii acesteia pe considerentul că nu este înregistrată la primărie, nu este semnată de primar şi ştampilată. De asemenea, a pretins că terenul l-a dobândit prin prescripţia achizitivă, iar gardul la care se referă primăria, este construit de 20 de ani.
După administrarea probelor cu acte, martori, cercetare locală şi expertiză tehnică topometrică, Judecătoria Târgovişte a pronunţat sentinţa civilă nr. 3545 din 31 octombrie 2003, prin care a admis acţiunea, a constatat că reclamanta este proprietara suprafeţei de 66 mp teren situat în comuna Tătărani, tarlaua 6, parcela 61/1, şi a respins excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în anul 2001 pârâtul a fost sancţionat contravenţional, pentru construirea unui gard din beton şi lemn, conform procesului-verbal de contravenţie nr. 1 din 6 februarie 2001, că pârâtul a formulat contestaţie împotriva acestui act constatator, dar Tribunalul Dâmboviţa a respins-o prin Decizia nr. 976 din 7 septembrie 2001.
Din adresele nr. 2414/2000 emisă de OCOTA Dâmboviţa, nr. 774/2000 emisă de Inspectoratul în Construcţii Dâmboviţa şi nr. 156/2001 emisă de Consiliul Judeţean Dâmboviţa, din raportul de expertiză precum şi din constatările cercetării la faţa locului, s-a concluzionat că pârâtul a mutat porţile, acaparând teren ce face parte din domeniul public şi este evidenţiat în planurile cadastrale, ca drum de servitute.
Excepţiile invocate de pârât au fost respinse, deoarece reclamanta şi-a angajat avocat pentru redactarea acţiunii şi susţinerea ei, şi conform statutului avocaţilor şi contractului încheiat de părţi, avocatul era împuternicit să semneze în locul clientei sale.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, cu Decizia nr. 294 din 9 februarie 2004, a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile susmenţionate, constatând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Pârâtul D.V. a formulat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti invocând nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Criticile aduse soluţiilor instanţei de fond şi apel, se referă la faptul că acestea, nu au analizat dacă terenul este sau nu proprietate publică, aşa cum este definită din Legea nr. 213/1998, că expertiza tehnică nu poate fi o probă, completarea acesteia nefiind edificatoare şi că în realitate primarul comunei doreşte terenul pentru cumnata sa.
În completare, recurentul susţine că deşi a plătit amenda contravenţională, gardul este edificat cu 25 de ani în urmă. Subliniază că menţine şi criticile din cererea de apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, constată că nu este afectată temeinicia şi legalitatea acesteia şi că recursul este nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică are ca obiect bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, precum şi orice alte bunuri care, potrivit legii, sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Printre subiectele dreptului de proprietate publică sunt şi unităţile administrativ-teritoriale care se preocupă de bunurile din domeniul public de interes local.
În aceste condiţii, primăria, în calitate de subiect al dreptului de proprietate publică din domeniul public de interes local, are obligaţia să vegheze asupra respectării şi conservării acestui drept.
La fila 39 a dosarului nr. 10471/2001 al Judecătoriei Târgovişte este depus extrasul de plan cadastral al comunei Tătărani, Jud. Dâmboviţa, din care rezultă că parcela 61/1 din tarlaua 6 este proprietatea publică, cu destinaţie de drum de servitute, ce aparţine unităţii administrative a comunei Tătărani, situaţie confirmată şi de Prefectura jud. Dâmboviţa, prin adresa nr. 333 din 4 martie 2002, dar şi de adresele reţinute de celelalte instanţe.
În acelaşi dosar, există raportul de expertiză tehnic-topograf întocmit de ing. E.A., în concluziile căruia constată că pârâtul a deplasat porţile cu 13,70 m pe o lăţime medie de 5 m, astfel încât acesta a ocupat din domeniul public, suprafaţa de 61 mp.
Aceeaşi situaţie este stabilită şi de ing. A.S. care a întocmit un alt raport de expertiză în dosarul nr. 1918/2003 al Judecătoriei Târgovişte.
În ceea ce priveşte perioada în care s-au edificat gardul şi porţile, pârâtul nu poate în prezenta cauză, să producă alte probe, deoarece este stabilit cu putere de lucru judecat, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, că aceste construcţii au fost realizate în anul 2001, Decizia nr. 976 din 7 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
De altfel, însăşi pârâtul recunoaşte cu ocazia cercetării la faţa locului, mutarea porţilor „în urmă cu cca 7–8 ani" şi nu 25 de ani cum pretinde prin cererea de recurs.
În mod corect instanţele au respins excepţiile invocate de pârât, prin care solicita să se constate nulitatea acţiunii pentru că nu ar fi semnată de primar, nu ar fi aplicată ştampila primăriei, etc. Din actele dosarului, se constată că Primăria comunei Tătărani a angajat avocat pentru redactarea şi susţinerea acţiunii, astfel încât acesta, potrivit art. 68 şi art. 69 C. proc. civ., dar şi dispoziţiilor din Statutul Avocaţilor, are dreptul să semneze acţiunea în numele clientului să exercite orice cale de atac, etc.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D.V., împotriva deciziei civile nr. 294 din 9 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D.V. împotriva deciziei civile nr. 294 din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2135/2004. Civil. Radiere interdictii de... | ICCJ. Decizia nr. 1953/2004. Civil. REVENDICARE. Recurs → |
|---|
