ICCJ. Decizia nr. 2172/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2172
Dosar nr. 8648/2004
Şedinţa publică din 18 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 iunie 2003, T.I. şi T.G. au chemat în judecată pe N.R. şi N.L. pentru a fi obligaţi să desfiinţeze două ferestre cu vederea directă asupra fondului vecin, proprietatea lor (a reclamanţilor), incorporate în peretele casei pârâţilor şi aflate la o distanţă de 0,50 ml, contrar prevederilor art. 612 C. civ.
Judecătoria Pogoanele, prin sentinţa civilă nr. 360 din 8 octombrie 2003, a admis acţiunea aşa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 1456 din 5 mai 2004, a admis apelul pârâţilor şi, schimbând în parte sentinţa, a dispus înlocuirea ferestrelor de vedere (din litigiu) cu ferestre de lumină şi aerisire.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au arătat, în esenţă, că soluţia instanţei din apel încalcă dispoziţiile art. 612 C. civ şi, corelativ, principiul disponibilităţii, întrucât a hotărât transformarea celor două ferestre de vedere în ferestre de lumină şi aerisire, lucru care nu a fost cerut prin acţiunea introdusă de instanţă.
Recursul este nefondat.
Exerciţiul dreptului de proprietate este subsumat, potrivit normelor constituţionale, conceptului de bună credinţă, obligaţiei de neatingere a drepturilor şi libertăţilor altor persoane (art. 57), precum şi de asigurare a bunei vecinătăţi [art. 44 alin. (8)]. Văzute ca limite interne de exercitare a dreptului de proprietate, aceste obligaţii fiinţează numai „în scopul pentru care ele au fost prevăzute" art. 18 din Convenţia ratificată prin Legea nr. 30/1994, text prevalent conform art. 11 alin. (3) din Constituţie), adică, conform art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în deplină concordanţă cu finalitatea economică şi socială a dreptului de proprietate. Ipoteza negativă a nesocotirii acestor limite, desemnează abuzul de drept şi atrage răspunderea juridică pentru prejudiciilor majore cauzate terţilor.
În sensul acestor reguli de drept, textul art. 611-613 C. civ. limitează exerciţiul dreptului de proprietate prin obligarea proprietarilor fondurilor limitrofe de a nu deschide ferestre, balcoane, etc. la o distanţă mai mică de 1,90 ml, dacă vederea este directă asupra fondului vecin sau de 0,60 ml, când vederea este oblică asupra acestuia. Limitele arătate sunt însă fără aplicare în cazul deschiderilor destinate exclusiv luminării şi aerisirii apartamentelor, dacă ele nu procură vederea fondului vecin.
Textele menţionate limitează, ca atare, exerciţiul dreptului de proprietate în cazul vederii directe asupra fondului vecin, dar, concomitent, ele recunosc, neîngrădit, existenţa servituţii de lumină.
Numai că, limitarea, în sensul arătat, a exerciţiului dreptului de proprietate şi, corelativ, recunoaşterea existenţei unei servituţii de lumină, au un caracter reciproc, în sarcina şi, respectiv beneficiul, tuturor proprietarilor unor fonduri limitrofe. Acest lucru înseamnă că acţiunea confesorie de servitute pornită de unul dintre proprietarii învecinaţi împotriva celorlalţi nu poate avea ca obiect decât consacrarea judiciară a obligaţiei şi, în acelaşi timp a dreptului de servitute, ambele prevăzute de art. 611-613 C. civ. Altfel, finalitatea acestor dispoziţii legale, în accepţiunea normelor constituţionale, a dreptului comunitar şi dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954, ar fi deturnată prin acreditarea judiciară a abuzului de drept, ceea ce este inacceptabil.
Or, în speţă, motivul de recurs, fondat aparent pe disponibilitate, tinde să valideze, judiciar, doar obligaţia (îngrădirea) impusă de art. 611-613 C. civ. şi să înlăture beneficiul servituţii de lumină, ceea ce este contrar finalităţii drepturilor prevăzute de aceste texte de lege şi, ca atare, inadmisibil. Stabilind corect că obiectul acţiunii consacrate de art. 611-613 C. civ., fiind ambivalent, cuprinde atât impunerea obligaţiei de respectare a anumitor distanţe în cazul servituţii de vedere, dar şi recunoaşterea servituţii de lumină şi aerisire a apartamentului, cu temei instanţa de apel, admiţând acţiunea, a dispus, ţinând seama că distanţele menţionate nu au fost respectate, înlocuirea ferestrelor de vedere cu ferestre de lumină şi aerisire.
Cum soluţia din apel se verifică, pentru motivele arătate, legală şi temeinică, urmează a fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.I. şi T.G. împotriva deciziei civile nr. 1456 din 5 mai 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2165/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 215/2004. Civil. Actiune în constatare. Recurs → |
|---|
