ICCJ. Decizia nr. 2196/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 14 februarie 2002 sub nr. 2861 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanții D.A. și D.D. au solicitat punerea sub interdicție a lui C.P.
în motivarea cererii reclamanții arată că prin contractul de întreținere, autentificat sub nr. 9408 din 15 iulie 1993, încheiat cu C.P. și-au asumat obligația să o îngrijească și s-o întrețină cu toate cele necesare traiului pe aceasta; obligație pe care și-au îndeplinit-o și o îndeplinesc cu bună credință.
Se mai arată de către reclamanți că intimata se află într-o stare avansată de boală din cauza vârstei și a maladiilor de care suferă și nu mai are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale și a-și administra bunurile.
Tribunalul Sibiu "prin sentința civilă nr. 290 din 4 iunie 2002 a respins cererea reținând că reclamanții nu fac parte dintre persoanele prevăzute de art. 115 C. fam. și, ca atare, ei nu pot solicita în condițiile art. 143 C. fam., punerea sub interdicție.
în acest sens instanța a reținut că în prezent se află pe rol un proces între părți pentru rezilierea contractului de întreținere încheiat între ele și, în aceste condiții, prin cererea de punere sub interdicție reclamanții ar paraliza practic acțiunea de reziliere a contractului de întreținere, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2002 de către Curtea de Apel Alba Iulia.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că din probele administrate nu s-a făcut dovada îndeplinirii prevederilor art. 142 și art. 152 C. fam. pentru ca acțiunea să fie admisă.
S-a reținut, de asemenea, că în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamanții nu pot fi asimilați cu persoanele care pot solicita punerea sub interdicție.
în ceea ce privește expertiza medico-legală efectuată în cauză, instanța a reținut că diagnosticul de "demență vasculară" este în legătură cu o stare fiziologică a persoanei și nu privește starea sa psihică.
împotriva acestei decizii a instanței de apel au declarat recurs reclamanții invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului se susține că instanța de apel a reținut greșit că nu au calitatea să ceară punerea sub interdicție, când prevederile legale arată că "oricine are interes" poate să facă această cerere.
Se susține, de asemenea, că din probele administrate, care însă au fost interpretate greșit de către instanța de apel, rezultă că C.P. nu poate să-și administreze singură bunurile și să-și îngrijească de interesele sale, datorită lipsei de discernământ.
în acest sens recurenții arată că au dovedit că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 142 C. fam. pentru ca intimata să fie pusă sub interdicție.
Recursul este nefondat.
Este de reținut în primul rând că în conformitate cu prevederile art. 142 C. fam. va fi pus sub interdicție "cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației mintale ori, debilității mintale".
Din dispozițiile acestui text de lege rezultă că situațiile de punere sub interdicție sunt limitativ prevăzute: ele sunt: alienația mintală ori debilitatea mintală, care provoacă lipsa de discernământ.
în consecință, orice alte deficiențe fizice, care nu antrenează lipsa discernământului, nu pot constitui cauze de punere sub interdicție, deci nu se pot extinde, prin analogie, cauzele limitativ arătate de textul mai înainte menționat, la alte situații sau deficiențe fizice.
Acele alte situații pot justifica eventual luarea unor măsuri în vederea ocrotirii persoanei respective, însă pe calea curatelei.
Instanța de apel a reținut corect că diagnosticul stabilit de către expertiza medico-legală intimatei, respectiv "demență vasculară" ceea ce presupune o deteriorare a vaselor de sânge, nu este echivalent, cu diagnosticul de "demență senilă care ar presupune o afectare psihică a personalității".
Declarațiile martorilor de altfel sunt în același sens, întrucât nevoia de ajutor o are orice persoană la o vârstă mai înaintată; aceasta nu poate fi echivalată cu lipsa discernământului determinat de cauzele prevăzute de art. 142 C. fam.
Instanțele de fond și apel au reținut corect că scopul punerii sub interdicție dorit de legiuitor este acela de a ocroti interesele unei persoane lipsite de discernământ (ceea ce în cazul în speță nu este dovedit) și, în plus, cei care solicită acest lucru sunt în litigiu cu intimata, iar prezenta cerere ar conduce la paralizarea acțiunii de reziliere a contractului de întreținere.
Această poziție a reclamanților, astfel cum legal și temeinic au reținut instanțele ar fi în contradicție cu prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 și ar încălca principiul "cine-și exercită dreptul său nu vatămă pe altcineva".
Distinct de cele mai înainte arătate urmează a constata că temeiurile de drept doar enunțate (art. 304 pct. 7 și 8) și nedezvoltate în motivarea recursului, sunt nefondate, întrucât hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, care sunt temeinice și legale, actul juridic dedus judecății fiind corect interpretat.
în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele mai înainte arătate cu ocazia analizării aspectelor privind corecta aplicare a legii (respectiv ale art. 142 C. fam.) urmează a constata că și acesta este nefondat.
în consecință recursul a fost respins ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenți au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată (onorariu avocat) din recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2004. Civil | Magistrat pensionar. Neluarea în calcul la actualizarea pensiei... → |
|---|
